CEI O SUTĂ Anabasis (19)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Celebrul sculptor nu se afla în atelier, doar Panaenos, fratele său şi gravorul Colotes şedeau prin preajmă, mâncând struguri şi măsline. Oricine putea intra aici ca la el acasă, sau mai bine spus ca în orice loc public, însă prezenţa imensei statui nu-i lăsa decât pe cei obişnuiţi cu ea să adeste acolo mai multă vreme. În curând, Zeus va fi mutat în locul ce i-a fost hărăzit de la început: în templul terminat de peste douăzeci şi cinci de ani de către Libon. Fidias însuşi supraveghea ultimele pregătiri din clădirea care trebuia să-i primească pentru vecie opera.

— Zeus, îi şopti Spartokos celui de Al Patrulea, Zeus este peste toate nimicnicirile oamenilor. Până acum cincizeci de ani, Olympia fusese în grija pisanilor. Ei au organizat concursurile şi au clădit sanctuarele. După înfrângerea voastră, după bătălia în care a căzut tatăl tău, au început să ridice templul lui Zeus. Dar apoi Pisa a fost supusă de elieni. Şi templul s-a ridicat în continuare. Nici n-a fost încă terminat şi i-a mers deja vestea şi au început şi alte cetăţi să-i folosească modelul. Pisa sau Elis, pentru Zeus este indiferent cine-i clădeşte sanctuarul.

— Şi Fidias?

— Fidias? Fidias e cel ce face legătura dintre zei şi oameni. Câteodată este mai mult de-al nostru.

— De ce depinde asta?

— I s-a întâmplat deja să se rătăcească şi printre frize, apărând acolo în piatră printre zei şi eroi. Eu cred că el e mai aproape de oameni atunci când se află printre noi şi mai aproape de zei atunci când îşi caută modelele în Olymp.

— Oricum, când vrea, ştie să revină cu totul printre noi, mormăi Colotes, dar ceilalţi nu-i dădură importanţă, individul fiind puţin cherchelit. Dacă şi eu sunt om, Fidias poate să vină foarte aproape de alţi oameni, continuă să chicotească gravorul brusc înveselit.

— Oamenii aceştia, îi spuse Al Patrulea lui Spartokos, în timp ce părăseau atelierul, rezistă în preajma statuii doar fiindcă au văzut-o născându-se şi pentru că tot ei vor fi cei ce o vor demonta în curând bucată cu bucată în vederea mutării ei în templu. Pentru noi, care am zărit totul dintr-o dată, senzaţia a devenit de nesuportat pentru mai multă vreme. Aici sau mă voi mai întoarce des, sau nu voi mai avea curajul să revin.

— Până când vor începe jocurile, statuia va fi pe locul ei. Până atunci va trebui să-l găsim şi pe cartaginez.

— Nimeni, dintre cei pe care i-am întrebat, n-a auzit de el. Tu mai speri să-l găsim?

— Bineînţeles, răspunse Spartokos, dar Al Patrulea nu era convins de sinceritatea bosporanului: în schimbul promisiunilor, acesta primea cam de multă vreme mâncare şi adăpost.

Al Patrulea zăbovea de două veri la Olympia. La un moment dat, vru să plece însoţit de bătrânul sclav primit în dar de la Thimeon şi de urmaşul lui Ţipor până la fâşia aceea îngustă de pământ, unde i-a fost ucis tatăl. Dar n-ajunsese decât până în Corint. Se îmbolnăvise şi trebuise să rămână pe loc mai multe luni. Apoi reveni la Olympia. Spartokos, care-l însoţise şi el tot timpul, pretindea că ar fi aflat veşti despre cartaginez. Câtă vreme fusese bolnav, fiul Călăreţului de argint devenise influenţabil. Pentru ca să nu-l piardă, Spartokos folosi momentul spre a-l aduce înapoi în Elada.

Legenda celui de Al Treilea se stinse treptat, o dată cu trecerea anilor. Grecia era un pământ mai roditor în eroi decât în cereale, fiecare loc năştea câte o bătălie narată şi fiecare bătălie câte un erou. La Plateea, Călăreţul de argint fusese cunoscut mai ales ca un exponent al răului, al distrugerii, al cruzimii; intrând în uitare, i s-au pierdut şi însuşirile definitorii. Mica vâlvă stârnită de fiul său, atunci când a venit să-i caute osemintele, a avut darul de a-l trezi pe Călăreţul de argint din nou la viaţă, dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, eroul îşi însuşi alte atribute, trăsături ale unor luptători cu care se contopise în negura uitării. Legenda mai nouă a celui de Al Treilea se năştea o dată cu cercetările fiului său, o legendă ce povestea despre un oştean de o frumuseţe răpitoare, îndrăgostit de o femeie din Athena, dar care stârnise gelozia zeilor şi fusese ucis de o săgeată trasă nu dintr-un arc grecesc ci dintr-una provenind chiar din tolba lui Apollo. Deja un gusan, un menestrel armean, îi cântase ceva asemănător celui de Al Patrulea, însă trebuiră să mai treacă ani destui până ce legenda să prindă contururi exacte şi până ce Al Treilea să intre în pielea personajului pomenit în cântec.

Pentru râvna cu care fiul îşi căuta, după atâta vreme, tatăl, o parte din legendă începea să se răsfrângă şi asupra acestuia, Al Patrulea fiind numit mai nou de toată lumea Philopater. Oricum, tot mai mulţi oameni pretindeau că ar şti ceva despre Călăreţul de argint, fiecare auzise ceva, fiecare cunoştea pe cineva ce-şi amintise şi istorisise din primă sursă.

Scribul, mereu avid de mărturii, îl găsise pe cel de Al Patrulea ca pe o primă verigă explicită în şiragul Speranţei.

Sentimentul atât de puternic de apartenenţă s-a perpetuat prin cognomen, demonstrând ceea ce primii au prezentat în simţămintele şi comportament. Fiul Călăreţului de argint — Philopater — devenise un personaj cunoscut şi numeroşi greci veneau să-i povestească bărbatului ceea ce ştiau sau aveau doar impresia că ştiau.

Şi, într-o zi, Spartokos sosi cu vestea cea mare: că apăruse şi fenicianul la Olympia, că aşteptarea lor nu fusese zadarnică. Acum era vorba doar de bani şi nu de puţini bani: fenicianul putea să restituie armura de argint şi rămăşiţele pământene ale celui de Al Treilea, dar acestea deveniseră acum legendare şi preţul le crescuse. Dar Philopater se trăgea dintr-o veche familie de negustori. În plus, el era cunoscut pentru prudenţă. Spartokos trebui să constate că va fi greu să obţină şi doi oboli, până ce nu va putea dovedi autenticitatea osemintelor. Iar fenicianul apărea şi dispărea.

Al Patrulea aştepta răbdător: cine are cu adevărat ceva de oferit, nu va întârzia să vină la întâlnire. Mai ales că alt cumpărător, fenicianul nu va putea spera să mai găsească.

Fidias îşi transportase opera în locul ei predestinat. Philopater n-o văzuse încă în templu, dar tocmai acela fusese locul pe care-l alesese fenicianul pentru realizarea afacerii.

Lupta lui Pelops cu Oinomaos, însă mai ales bătălia centaurilor cu lapiţii de pe frontul templului se potriveau cu legenda Cavalerului de argint. Imaginile erau derutante: nu în oglindă, ca pe orice templu din toată lumea, ci, diferite, cele două scene îşi răspundeau totuşi una alteia. După ce privi îndelung friza, Philopater intră în sanctuar ca în legenda însăşi. Un artificiu imposibil de descris mai târziu făcu să audă şi ecoul bătăliei în care tatăl său săvârşise minuni de vitejie înainte de a muri, ucis de săgeata aruncată din arcul lui Apollo. Poarta masivă se închise în urma sa şi Philopater urcă scările de lemn, pentru a ajunge la registrul superior al cellei. Tropotul cailor luptătorilor persani îi zvâcnea în tâmple, ca pe vremea când oştenii ahemenizilor erau încă neînvinşi şi nemuritori. Un miros de încins stăruia în aer şi, încă înainte de a apuca să vadă imensa statuie, îi zări umbra unduindu-se în bazinul pentru uleiuri din faţă. Reflexele grele ale marmorii, ce oglindea aurul, fildeşul şi pietrele preţioase, făcură realitatea din jur să ajungă la el doar ca ecoul unui ecou. Şi atunci, brusc, aşteptată, dar totuşi depăşind orice aşteptări, simţii epifania lui Zeus în oglinda tuturor acestor oglinzi. Din locul unde se afla, Philopater privea suprema zeitate pe deasupra bazinului descoperit, în care se mai oglindeau cerul şi norii, pe lângă toate cele ce se reflectau în el, iar privirea ajungea până la statuia aflată sub un acoperiş prea strâmt, pe care urma să-l sfarme oricând dorea.

— Doar acum nu! Doar acum nu! vru să strige Al Patrulea, însă nu putu striga şi voi să fugă, dar nu putu fugi. Asemenea lui Achile, îi era imposibil să străbată un spaţiu, dar nici n-avea când s-o facă, timpul nu mai exista. Viaţa e un vis. Stătea de sute de ani acolo sau poate abia de o clipă şi trebui să mai treacă o veşnicie până să-şi poată întoarce privirea şi să vadă pe o acroteră a coloanei, lângă care tocmai se afla, un coif de argint, şi un scut, şi restul armurii. Şi o urnă cu oseminte.

Luându-le în braţe şi părăsind templul, vraja s-a rupt. Şi îi luă locul o altă vrajă: sufletul recunoscător al tatălui plângea — afară, pentru prima oară în viaţă, negustorul venit din Babylon văzu căzând zăpadă.

Bosporanul n-avu de ce se căina, fiul Cavalerului de argint îşi ţinu învoiala — încă în aceeaşi zi Spartokos îşi primise plata pentru strădaniile-i încununate de succes. El fusese totodată şi ultimul om care-l mai văzu pe chaldeean: Philopater se îndepărtă printre fulgi cu armura şi cu urna în braţe.