CEI O SUTĂ Anabasis (48)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Acesta arătase încă de copil un interes deosebit pentru corăbii, iar mai târziu îşi va investi o mare parte din bani într-o flotilă proprie. De aceea el a fost numit Nausiphoros, adică posesorul de corăbii şi aşa o să-l numim şi noi.

O vreme şi viaţa celui de Al Nouălea a fost în primejdie. Nu puţine sunt cazurile când vinovăţiile copiilor au costat şi capul părinţilor, cele ale unui frate viaţa altui frate, cele ale unui nepot au dus la pierzanie întreaga-i familie. Exemplele prea recente erau grăitoare: n-a fost ucis Parmenion, comandant acoperit de glorie şi binecuvântat de prietenia şi stima lui Alexandru, pentru că fiu-i, Philotas, ar fi conspirat împotriva regelui lui? Şi n-au fost judecaţi împreună Amnytos, Polemon, Attalos şi Simmias, fraţii care au reuşit până la urmă să se dezvinovăţească?

Numărul celor ce se bucură de onoruri este limitat, dar nu şi al acelora ce doresc să le dobândească. Asta s-a întâmplat întotdeauna aşa şi nici n-ar putea fi altfel. Fiindcă dacă ambiţiile unuia ce vrea să parvină printre conducătorii unei colectivităţi nu s-ar lovi de ambiţiile celorlalţi şi ar trebui să se confrunte doar cu talentul şi perseverenţa proprie, multe divergenţe dintre oameni ar fi de neînţeles. Aşa, însă, Al Nouălea trebui să înveţe din nenorocirile fratelui său preţul posibil datorat carierei pe lângă Alexandru.

Deşi au crescut împreună şi s-au înţeles atât de bine, deşi condamnarea şi moartea fratelui mai mare a însemnat pentru copilul care mai era Nausiphoros cea mai grea lovitură ce l-a putut atinge, deşi s-au bucurat de aceeaşi creştere şi s-au înălţat din respectul aceloraşi valori, deja de la vârsta aceea preferinţele au început să le difere,. Poate că aceasta i-a şi salvat viaţa celui de Al Noulea. Zeii le-au dăltuit destine diferite acestor frați. Al doilea fiu al Philantropului nu numai că şi-a îndeplinit misiunea de za indispensabilă lungului lanţ pe care scribul s-a încumetat, atât de inconştient, să-l descrie, dar a reuşit să avanseze în onoruri şi să îndeplinească fapte dintre cele mai lăudabile. Vorbind despre viaţa şi lucrările sale, scribul s-a simţit tentat, asemenea autorilor vechimii, să facă o paralelă între el şi un alt bărbat legat (şi) de viaţa lui Alexandru Macedon, Flavius Arrianus, chiar dacă guvernatorul Capadocciei de pe vremea lui Hadrian a trăit cu peste trei sute de ani mai târziu. Dar dacă alţii l-au comparat pe acel Flavius Arrianus cu Xenofon numai din cauza unor afinităţi comune şi circumstanţe de viaţă asemănătoare, paralela propusă de scrib ar fi mai uşor de iertat. Şi iată de ce: deoarece amândoi (Nausiphoros şi Arrianus) s-au legat de câte un suveran ce i-a ridicat la onoruri şi putere, pentru ca apoi, puţin înaintea morţii protectorului lor, să se retragă din funcţii (e drept că Al Nouălea abia depăşise vârsta unui băieţandru, pe când Arrianus era om în toată puterea), amândoi au iubit şi preţuit cultura, chiar dacă au înţeles să-şi jertfească o parte a vieţii campaniilor militare; amândoi au scris (şi) despre Alexandru Macedon, atunci când, renunţând la demnităţi şi stimaţi de concetăţeni, au putut să-şi elaboreze opera. Paralela aceasta este atât de la îndemână, încât, dacă scribul a fost obligat să amintească mai devreme despre un „dialog pierdut al lui Platon“, de data asta ar fi tentat să bănuiască existenţa pierdută a cărţii paralelei care nu numai că nu ni s-a păstrat, dar despre care nici nu ne mai aminteşte nimeni nimic.

Intuiţiile istoricului sunt de multe ori asemănătoare cu cele ale astronomului: şi acela „vede“ un corp ceresc într-un loc unde trebuie să se afle „ceva“, fiindcă atât calculele, cât şi experienţa şi simţul său special o cer. Dar dacă astronomul este apoi confirmat în afirmaţii de calcule, istoricul nu poate vorbi decât despre relicve. Or despre cele mai multe fapte petrecute de-a lungul timpului, relicvele lipsesc. Este şi firesc să fie aşa: altfel pământul ar fi un imens muzeu. Sau doar un colosal cimitir. Şi au existat destui oameni şi destule perioade când această imagine a fost împinsă în planul al doilea, a fost considerată neconvenabilă sau n-a fost considerată deloc.

Al Nouălea şi-a continuat viaţa pe lângă Alexandru. „Conjuraţia pajilor“ era de acum uitată, dar memoria oamenilor este capricioasă, încriminarea fratelui putând să iasă oricând din nou la iveală. Dacă totuşi lucrurile nu s-au petrecut aşa, aceasta se datorează poate şi faptului că Nausiphoros s-a înconjurat de un grup care fusese departe de evenimentele ce au dus la osândirea „conjuraţilor“ şi că anii au trecut mai repede ca de obicei, astfel încât tânărul a ajuns foarte repede, la nici şaisprezece ani, să fi trăit atâtea, încât experienţa dobândită îl făcea egalul unor oameni mult mai vârstnici. Şi statura îl avantaja, Al Nouălea moştenind de la strămoşi corpul înalt, capul rotund, dar nu şi fizionomia de veşnic copil păstrată tot timpul vieţii de mai mulţi dintre cei din care se trăgea. Şi dacă Platon a spus că un cap rotund este reflectarea imaginii universului — care şi el este rotund — Al Nouălea oferea, nu numai prin aceasta, privirilor un model de armonie. Doar uitătura melancolică îl mai trăda din când în când, deşi traiul sever dus de atâta vreme îi dădea de obicei un aer dur pe o faţă bronzată de vânturi, arşiţe şi frig. De aceea, cu atât mai de neînţeles părea momentul când, pentru un răstimp scurt, privirea îi deschidea ferestre spre lumi pe care ceilalţi nu le puteau zări.

Şi poate că l-a mai salvat încă un fapt pe cel de Al Nouălea: în cel mai cumplit moment al campaniei, la traversarea munţilor Hinducuş, calmul şi dârzenia-i potolită i-au impus lui Alexandru. Macedoneanul îl numea un înţelept precoce şi nu se sfiia să-i ceară sfatul în multe privinţe. Regele, un om destul de superstiţios, era încredinţat că Al Nouălea are darul prezicerii şi, chiar dacă răspunsurile pajului nu erau ambigue, totuşi, prin simţul măsurii şi formularea voit ipotetică, de obicei au avut calitatea de a putea fi considerate, ulterior, drept corecte. La aceasta s-a adăugat şi împrejurarea că, aflat în apropierea lui Ptolemaios, a ştiut să dea un sfat care să grăbească capturarea lui Bessos, satrapul Bactriei, cel ce şi-a trădat stăpânul, a încercat să-i ia locul şi l-a ucis. Preţuit într-un mod special de Alexandru din clipa aceea, Al Nouălea a devenit un fel de „piază bună“ a regelui. Şi, neprofitând mai mult decât se cuvenea de această poziţie, tânărul n-a ajuns să deranjeze pe nimeni. Memoria celorlalţi în legătură cu moartea fratelui moţăia nestingherită.

Dar dacă de atunci drumul i-a fost presărat cu razele luminoase ale speranţelor, acela este şi momentul când misiunea scribului a devenit cât se poate de dificilă în legătură cu descrierea în continuare a vieţii sale. Dacă în alte nenumărate ocazii, bietul scrib a păcătuit plângându-se de lipsa informaţiilor concrete, în privinţa lui Nausiphoros, acestea au devenit prea numeroase şi prea puţin demne de crezare. În primul rând, este imposibil de acceptat ca într-o perioadă atât de scurtă Al Nouălea să fi putut realiza atâtea fapte câte i se atribuie. Fiindcă, să nu uităm, la moartea lui Alexandru, Nausiphoros nu avea încă nici douăzeci de ani, iar la retragerea din funcţia cu care a fost investit nu număra în mod sigur nici nouăsprezece. Pe de altă parte, la data condamnării şi executării fratelui său, băiatul era de paisprezece ani şi desigur că încă nu se putea bucura de vreo influenţă deosebită şi nici de vreo importanţă oarecare între oamenii printre care i-a fost dat să trăiască (Astfel a şi putut trece neobservat.) Şi, oricum, până la cel puţin vârsta de şaptesprezece ani nu a putut fi considerat mult mai mult decât un copil, chiar dacă între timp trecerea i-a crescut. (Atunci, Al Nouălea traversa o vârstă când maturizarea nu se număra după numărul anilor de viaţă.) Se pare că Alexandru, urcat de tânăr pe tron, iubea la rându-i oamenii tineri. Ridicat la înalte demnităţi, Al Nouălea s-a retras cu puţin înaintea morţii regelui din funcţia de locţiitor militar al satrapului Siriei sau, după cum afirmă alţii, chiar din cea de satrap (în orice caz după Bessos şi înaintea lui Arcesilaos). Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Cornelius Palla, dar şi multor altora care au scris despre vremurile acelea şi, deci, şi despre el, ar trebui să admitem că Nausiphoros ar fi făcut adevărate fapte de eroism încă în timpul campaniei din Bactriana şi Sogdiana, că s-ar fi acoperit de glorie la Hydaspes în luptele cu Poros, că ar fi fost cel ce l-ar fi convins pe Alexandru să revină din India şi să-şi îndrepte atenţia spre apus, că în timpul întoarcerii lui Nearchos, amiralul regelui, l-ar fi uimit şi pe acesta cu cunoştinţele-i marinăreşti şi cu soluţiile ce le propunea. Şi, dacă faptele brute, enumerate doar astfel, ar mai fi putut să se fi întâmplat, modul cum este plasat Al Nouălea în cadrul acestor evenimente, frizează de cele mai multe ori fantasticul.

Nu este întâmplător că viaţa lui Nausiphoros se confundă cu un basm. Callisthene, cel ce a fost atât de aproape de fiii Philantropului şi şi-a găsit sfârşitul tot în urma „conjuraţiei pajilor“, a apucat să-i mai influenţeze pe tinerii din preajmă, iar moartea lui tragică a venit în favoarea legendei ce se alcătuia. Dar, Callisthene, dizgraţiat, a trebuit să piară cel puţin pentru o perioadă din amintire. Alţii i-au luat locul. Printre aceştia şi Nausiphoros. Pe urmă, după multă vreme, când Callisthene a fost din nou acceptat la sute de ani după ce a trăit, opera sa a fost îmbogăţită cu aceea a celor pieriţi între timp în uitare. Un val se ridică, altul dispare. După modelul acesta, de multe ori în istorie, faptele şi lucrările oamenilor s-au învălmăşit în asemenea măsură, încât este imposibil de a mai pune la locul său ceea ce a aparţinut numai unuia sau altuia. Şi, deoarece de cele mai multe ori un prestigiu dobândit pentru mai multă vreme înlătură îndoiala, pe timpul împăraţilor romani, opera lui Callisthene „s-a îmbogăţit“ în aşa măsură, încât a asimilat şi lucrări ale altor autori. Şi încă o dată scribul spune: nimic de mirare în toate astea, nimic de mirare şi nimic ieşit din comun. Doar că, aşa cum vom vedea mai târziu, Al Nouălea avea să fie asimilat de două ori şi de către două persoane cu totul diferite. Păstrând însă ordinea cronologică, vom spune că „Pseudocallisthene“ a fost Nausiphoros. El a descris expediţiile lui Alexandru cel Mare într-o formă ce s-a pretat la numeroase interpolări şi compilaţii târzii, făcând din „Alexandria“ o scriere cu totul fabuloasă. Şi nu-l vom numi în continuare „Pseudocallisthene“, pentru simplul motiv că în cazul acela ar trebui să-l amintim în aceeaşi măsură şi drept „Pseudopytheas“. Dar şi pentru că apelativul „Pseudo“ pus înaintea originalului ar fi cu totul şi cu totul fals şi ilogic. Nu-l vom numi, pentru acelaşi motiv, nici „Pseudocallisthene“ şi nici „Pseudopytheas“.