Cei o sută, Ecce Homo (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

AL ȘAPTESPREZECELEA – Caius M(endax) – (144 î.e.n. – 81 î.e.n.)

DESPRE MINCIUNĂ

Istoria ciudată a celui de Al Șaptesprezecelea trebuie începută cu lămurirea unui cuvânt banal ce-și schimbă de prea multe ori sensul: fiul lui Sardus a fost cunoscut de contemporani și urmași drept „Mincinosul”. Dacă ne gândim că de-a lungul vremurilor numeroși uzurpatori s-au numit așa, că autori de cărți au fost astfel taxați de către alți autori de cărți, că oameni de o anumită concepție i-au hulit drept „mincinoși” pe cei de altă concepție, apelativul ar putea primi și înțelesuri subtile. Însă nu este cazul – Al Șaptesprezecelea a fost un mincinos în accepțiunea cea mai comună a cuvântului. Era atât de mincinos încât și-a construit întreaga viață pe născocirile cele mai sfruntate. Porecla poate, deci, să-i fie atribuită ca atare, chiar dacă scribul, având în față imaginea străbunilor personajului, depistează și la aceștia – și nu în ultimul rând chiar la tatăl „Mincinosului” – o predispoziție accentuată spre visare, spre extrapolarea sensurilor, spre transmiterea unor himere. Dar niciunul dintre ei n-a fost un simplu mitoman. Așa s-a comportat doar Al Șaptesprezecelea, care însă nu era nici fals, nici nesincer, nici necinstit, nici pervers sau sperjur, decât în măsura în care se intersectează toate acestea cu o parte din conținutul cuvântului „a minți”.

Adevăratul său prenume era Caius. (O altă dovadă de atașament a lui Sardus față de prietenul său Caius Sempronius Gracchus.) Scribul îl va numi Caius M., deoarece apelativul „Mincinosul” („Mendax” sau „Mendaciloquus”) s-a lipit de el din tinerețe. Caius M. sau Caius Mendax îl va numi scribul pe cel ce a fost Al Șaptesprezecelea în lungul șir, un bărbat luat mai mereu în derâdere, dar lăsând amintiri în coincidențe tulburătoare.

Dobândindu-și de foarte tânăr renumele, faptele i s-au transmis doar pe cale orală, ele ridicându-se câteodată la nivelul unor mici snoave sau chiar al unor mărunte senzații și murind odată cu ecoul vorbelor celor ce le povesteau. Caius M. a fost considerat un personaj hazliu, o apariție pitorească, dar nuanța puternic peiorativă a apelativului l-a îndepărtat de la început de un prestigiu real. Ar fi fost, de pildă, mai mult decât caraghios să-l propună cineva pe acest vlăstar al unei familii cu totul onorabile pentru o magistratură cu putere decizională. Când era pomenit, lumea zâmbea și un subiect oricât de grav era de îndată compromis. Mendax nu se bucura nici măcar de considerația îngăduitoare cu care era privit, spre exemplu, un saltimbanc: acela își câștiga pâinea prezentându-și giumbușlucurile, pe când Al Șaptesprezecelea, având o avere moștenită, nu-și debita aiurelile decât din pură plăcere. (Sau cel puțin așa se spunea despre el.) Însă poate că tocmai felul lui de a fi i-a salvat la un moment-dat bunurile: pe vremea când numeroși adepți ai Sempronilor au fost uciși sau au trebuit să fugă din Roma, când casele le-au fost dărâmate, iar averile confiscate, nimănui nu i-a trecut prin minte să se atingă de proprietățile lui Sardus sau ale lui Iustitius, tatăl și respectiv bunicul Mincinosului, personaje amestecate pe față în mișcarea Gracchilor și adepți cunoscuți ai acestora. Nimănui, nici măcar nu i-a trecut prin cap că Al Șaptesprezecelea poate fi implicat într-o mișcare politică sau într-un conflict cât de cât mai grav. Nici când Marius, cel de șapte ori ales consul, întors în cetate, a început să-i piardă sistematic pe toți cei ce i-au stat cât de cât în cale, omorându-le și urmașii, Mendax și familia sa n-au avut nimic de suferit. Era atât de exceptat de la orice fapt serios încât se spune că odată s-a prezentat și el, în cadrul centuriei sale la votarea unei legi. Când a fost observat de tribun, acesta a început să glumească și, luându-se după el și alții, în ziua aceea nu s-a trecut defel la depunerea opțiunilor. (Nu este însă exclus ca tribunul respectiv să fi lansat intenționat diversiunea pentru deturnarea atenției celor adunați și cu scopul de a amâna adoptarea unei legi nedorite de el și de aliații săi politici.) Oricum, după incidentul respectiv, Mendaciloquus n-a mai avut niciodată inițiative în viața publică, nemaifăcând niciodată uz de dreptul său de cetățean și păstrându-se exclusiv în scopul de a atrage cât mai mulți ascultători pentru poveștile sale.

Printre epigramele lui Valentin, există multe referitoare la un mincinos notoriu. De altfel, personajul se pare că a făcut carieră în satirele anticilor, în general, și ale contemporanilor, în special. A-l căuta pe Al Șaptesprezecelea în literatură, întocmirea unei bibliografii complete a lucrărilor cu acest subiect ar fi lipsită de noimă. Minciuna îl face de cele mal multe ori simpatic pe cel ce o lansează și o puzderie de snoave se bazează tocmai pe asemenea „flori de spirit”, cum avea să numească mai târziu născocirile sale un erou al lui Goldoni, construit după aceeași rețetă. Nimic nu ne îndreptățește să considerăm această literatură imensă ca fiind inspirată din viața și faptele lui Caius M, imaginația autorilor succesivi și schimbările în mentalitățile vremurilor acoperind asemenea file până a le face cu totul de nerecunoscut. De aceea, scribul își cere scuze unor de mult dispăruți pentru eventualitatea de a-i fi despuiat de o ispravă de-a lor în favoarea unui alt de mult dispărut – care tinde să devină beneficiarul și arhetipul întregii categorii.

Începuturile reprezintă o excepție de la „regulă”: de obicei, în literatură simpaticii mincinoși clasici au fost niște copii isteți, care au știut să înfrângă vicisitudinile sorții potrivnice și, deși săraci și deseori orfani, persecutați de rude haine, reușesc, prin născocirile lor, să ajungă la demnități și avere. Asta pentru că majoritatea covârșitoare a respectivilor eroi au ambiții și tribulațiile lor bine definite sunt îndreptate spre un scop social sau cel puțin spre o finalitate erotică. Însă Al Șaptesprezecelea părea că minte fără nici un motiv, după ce că a avat o tinerețe fără griji într-o familie iubitoare. Chiar și când i-a plecat tatăl în utopica-i aventură din Pergamon, Mendax n-a rămas singur, el avându-i alături pe mama, fratele și sora sa. Și nici când Perperna l-a învins pe Aristonikos, rudele lui Sardus (tatăl lui Caius M.) nu au fost urmărite, Sardus însuși nefiind găsit printre înfrânți, el murind încă pe vremea când „Cetatea Soarelui” mai era în plină putere. Al Șaptesprezecelea avea pe timpul acela treisprezece ani, fiind mijlociul dintre cei trei frați. Se spune că deja de la vârsta aceea faima îi era destul de consolidată, dar s-au mai găsit destui gata să-l creadă în asemenea momente, când durerea oricărui fiu este atât de mistuitoare. Mendax le povestea tuturor că tatăl său, este adevărat, a fost și în Pergam, în acel „Heliopolis creat de nebunia unor dușmani ai Romei”, dar că ar fi plecat de mult de acolo și ar fi colindat ținuturi îndepărtate pentru a stabili noi contacte în folosul țării. Când amintea de misiunea tatălui său, Mincinosul făcea mereu referiri la Katoptronos ca despre cel mai celebru strămoș, garant peste timp al probității și renumelui familiei (deși și acel străbun n-a prea mai fost luat in seamă de nimeni, odată ce era amintit de Mendaciloquus). Totuși, uneori năzbâtiile debitate de el au reușit să învălmășească sursele unor scribi care, uitând de unde-și culeg informațiile, își argumentau anumite filoane genealogice, mai ales în cazul unor personaje despre care n-aveau alte mărturii, pornind de la trimiteri ale fiului lui Sardus. Mai ales că este imposibil de știut ce a scris acesta cu adevărat, Caius M. lăudându-se și cu numeroase titluri ce cu siguranță nu-i aparțineau.

(Scribul își amintește și de un alt străbun priceput să descrie ținuturi mirifice, zăpăcind mințile oamenilor cu relatări despre țări și popoare doar de el auzite. Dar acela, autor incontestabil al unor lucrări, a încercat măcar să cucerească un renume de erudit, pe când Mincinosul…)

Iată cum povestea Al Șaptesprezecelea sfârșitul tatălui său: Sardus ar fi părăsit Pergamul și ar fi traversat întreaga Asie din însărcinarea Senatului roman de a găsi aliați puternici la celălalt capăt al lumii. Planul ar fi fost de a stabili o înțelegere aptă de a strânge la mijloc, ca într-un clește, toate regatele și împărățiile aflate între cele două mari puteri. (Care „două mari puteri”? Despre cea din extremul îndepărtat, Caius M. povestea cu deosebită plăcere, citând adesea din „cărțile sale“, cărți nevăzute personal de nimeni. Dar a scris cu adevărat Caius M. ceva?) Sardus, povestea Mendax, ar fi ajuns la ținta călătoriei sale, dar acolo n-ar fi găsit nici un om să facă pe translatorul, iar din sunetele emise de indivizii de la capătul lumii nu era capabil să înțeleagă mai nimic. Nici prin semne n-ar fi reușit să comunice, în lipsa unui cod comun de convenții: dacă, de exemplu, ființele la care ar fi fost mișcau de sus în jos cele trei mâini cu câte trei degete, emisarul roman nu pricepea dacă în felul acesta i se transmitea „da” sau „nu“. Nici complicatul limbaj exprimat printr-o fluturare rapidă și extrem de complicată a falangelor nu-l putea înțelege – fiind de mirare, preciza Al Șaptesprezecelea, cum de poate cineva să semnalizeze mesaje mai complicate cu nouă degete decât este în stare să recepționeze un om posedând zece, asemenea lui Sardus. Demonstrațiile lui Caius M., când încerca să imite acele mișcări ale degetelor celor-de-la-capătul-lumii, nu reușeau decât să stârnească râsul auditoriului și, până la urmă, toată implicarea celui de Al Șaisprezecelea în răscoala lui Aristonikos s-a pierdut în măscările fiului său. Despre „misiunea” lui Sardus la capătul lumii nu se mai vorbea, nemaifiind amintită decât în momente de amuzament, când se executau și acele mișcări frenetice ale degetelor.

Dar „limbajul cu ajutorul mâinii”, Mendax l-a mai folosit și cu alte prilejuri. Odată, în vremea unor tulburări de stradă, Al Șaptesprezecelea s-a refugiat împreună cu mama și frații săi într-o pivniță. Nimeriră din întâmplare acolo împreună cu alți câțiva trecători. În orele lungi de teroare, auzind vaietele și urletele atât de apropiate, pasibili oricând să fie descoperiți și expuși unui tratament imprevizibil, oamenii adunați întâmplător în acest grup se comportară ca o singură familie, ajutându-se reciproc, temându-se unii pentru alții, fiind gata să se jertfească în favoarea celorlalți. Niciodată nu s-au mai întâlnit după aceea și nici nu s-au căutat ulterior. Dar cele zece-douăsprezece ore cât au stat ascunși împreună i-au legat mai mult decât o viață.

În general, se spunea, grupurile rivale ce se războiau prin cetate nu ucideau femei și copii – decât cel mult familiile unor șefi ai fracțiunilor adverse – însă pentru dimineața aceea se povestiră atrocități nemaiauzite, lumea părea să se fi sălbăticit cu totul, nimeni nu se mai simțea în siguranță. Familia lui Sardus consideră drept cel mai înțelept să părăsească Roma până se vor mai fi liniștit spiritele și să se retragă pe domeniul lor, aflat la două zile de drum. Încredințară, așadar, ca și altădată, casa din oraș unor sclavi de nădejde și se îndreptară spre poarta Collina cu intenția de a străbate încă în ziua aceea jumătate din distanța spre vila de la țară atât de pașnică și de plăcută. Însă nu au putut ajunge prea departe: cetatea clocotea și străzile erau cu totul nesigure. Ici-colo câte un cadavru părăsit și gemetele răniților, căzuți te miri unde, măreau panica. Deodată, din sens contrar se ivi un puhoi de oameni, agitând arme și urlând fraze, din care ei, de la distanța la care se aflau, nu puteau înțelege decât rar câte un cuvânt. Era imposibil de ghicit dacă îi vor ataca și pe ei sau nu, dar frica fu mai puternică, iar prevederea trebuie socotită întotdeauna ca făcând parte din arsenalul celor înțelepți. Așa au izbutit să se refugieze în primul loc ferit găsit, reușind să evite întâlnirea cu ceata dezlănțuită. La început, n-au intrat decât într-o curte, însă cum nici aceea nu li s-a părut suficient de sigură, pe măsură ce se apropia tot mai mult zvonul înfricoșător al amenințărilor, au coborât niște trepte. Jos, într-un fel de coridor subteran, dintre cele pe care ne-am obișnuit să le numim „catacombe”, i-au întâlnit pe cei cu care aveau să treacă împreună ziua de groază ce a urmat.

Mendax avea vreo șaisprezece ani, însă era înalt și părea mult mai matur. Pentru el și pentru fratele său mai mare îi fusese mamei în primul rând frică: fiii ei nu mai erau copii, ci mult mai degrabă niște bărbați gata oricând de a constitui ținta atacului altor bărbați.