Cei o sută, Ecce Homo (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Scribul se simte profund vinovat, recitind aceste pagini, pe care cerneala nici n-a apucat încă să se usuce. Descriind rând pe rând viața fiecăruia dintre Cei O Sută, el a scotocit printre cele mai diferite arhive, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca în scurtul timp ce i-a fost îngăduit pentru o întreprindere atât de mare să recupereze cât mai multe informații despre cei de care se ocupa. Uneori știa prea multe și a trebuit să selecteze, alteori a fost obligat să se întrerupă din redactat și să mai revină la surse pentru a-și clarifica o relație sau spre a verifica o clipă. Câteodată, e drept că foarte rar și având de fiecare dată grijă să-și prevină cititorii, scribul și-a permis să emită și ipoteze personale. Au fost cazuri când personajele au dispărut cu totul în uitare și când scribul nu s-a putut ține decât de certitudinea continuității indubitabile a lungului șir în aventura trecerii peste prăpastia locului gol: până la urmă, cu răbdare și cu multă șansă, a reușit să dea chip unor figuri interesante, despre care chiar că nu mai știa mai nimeni nimic. În cazul celui pe care l-a numit „Gallus”, deși personajul este citat, deși a făcut carieră, deși numele real este cunoscut și de atâția nespecialiști, biografia riscă să-i alunece printre degete. Până și romanul polițist, promis la început, nu se justifică: victima este cunoscută, asasinii de asemenea, mobilul nu mai e decât o speculație. Nici măcar moștenirea culturală a marelui erudit n-a fost în stare scribul s-o circumscrie cu precizie. Dacă de cele mai multe ori apartenența la Cei O Sută a reprezentat un indiciu, în cazul lui Gallus renumele strămoșilor îi sufocă imaginea. Al Douăzecilea n-a fost nici savantul damnat, rătăcind cu „știința-i malefică” prin veacuri, n-a fost nici vrăjitorul apt de a-și face apariția unde nici nu te aștepți, posesorul unor puteri miraculoase ce înspăimântau contemporanii, nici șarlatanul isteț, profitând de naivitatea unui public electrizat, nici complotistul subtil și nici sufletul unei secte cu adepți gata să moară oricând pentru el. Dacă a adunat din toate acestea câte puțin, asta s-a datorat nu numai moștenirii celor de dinaintea lui, dar și din cerințelor timpului în care a trăit, chiar dacă Al Douăzecilea n-a fost decât ceea ce am numi astăzi un „șoarece de bibliotecă”, un timid miop, puternic doar între cărțile sale, profund afectat de orice obligație îi pretindea viața, suferind ori de câte ori era silit să facă față unor relații cu oamenii vii. Contemporanii vedeau în el o ciudățenie, e adevărat, însă o ciudățenie construită după orizontul lor de așteptare. Scribul l-ar numi pe Gallus un fals al istoriei, dacă n-ar avea temerea că poate falsul se află în privirea sa și că adevărul nu este de fiecare dată decât nevoia exprimată a celor mulți.

Scriind despre Gallus, scribul își amintește o întâmplare când, relatând despre un alt erou pierdut în istorie, un cititor agasat i-a replicat pe un ton răstit :

• Asta o știam. Spune ceva nou!

– Dar tocmai lucrul știut reprezintă adevărul.

– Atunci de ce nu copiezi, pur și simplu, ceea ce au mai spus alții, mai deștepți decît tine?

– Ai dreptate! Și, de atunci, scribul nu face decât să copieze, să copieze neîncetat cărți, cărți, cărți. Și se lasă devorat de ele. Iar când nu mai găsește cărțile necesare, inventează altele și le copiază și pe acelea.

Din opera lui Gallus – dacă ea a existat cu adevărat – nu ne-au rămas decât o carte aproape întreagă, redescoperită după aproape două mii de ani, mai multe ipotetice contribuții la lucrările lui Caesar (existând, de pildă, autori contestându-i lui Hirtus paternitatea unor colaborări, doar pentru a i le atribui lui Gallus, totuși majoritatea exegeților preferându-l pe Hirtus), proiectul nu se știe exact în ce măsură realizat al unui catalog universal și reforma calendarului. Am amintit despre Tratatul despre tâlcul ascuns al cuvintelor¹, descoperit de Hirschleben și am pomenit și disputele în jurul colaboratorilor lui Caesar. Dar cele două lucrări corespunzând cel mai bine spiritului de „șoarece de bibliotecă” atât de caracteristic lui Gallus sunt Catalogul universal și Noul calendar.

Despre existența Catalogul universal știm din mai multe surse Este o operă cu adevărat monumentală, a cărei importanță a depășit toate lucrările contemporanilor, fiind totodată una dintre capodoperele Celor O Sută. (Presupunând că într-adevăr Cel de Al Douăzecilea i-a fost inițiatorul…) Opera aceasta trebuia să cuprindă toate lucrările existente la ora aceea la dispoziția savanților și a amatorilor, titlurile fiind ordonate după autor, profil și tendință, conținând scurte rezumate, relații cu alte opere înrudite și cu scrieri cu care polemizau, locul unde puteau fi găsite și o foarte scurtă apreciere asupra importanței fiecăreia dintre ele. Nici unul dintre autori, citând Catalogul universal, nu afirmă că l-ar fi consultat personal, dar el se pare că ar fi existat totuși cu adevărat și că ar fi fost distrus tot pe vremea lui Theodosiu cel Mare, când Theophilos a ars și Serapeionul. Iluminiștii vor face nostalgice aluzii la el, pretinzând că abia arabii l-ar fi ars în secolul al IX-lea. O poveste fabuloasă a acestei cărți apare și în O mie și, una de nopți. N-ar fi fost exclus ca o copie să fi supraviețuit până pe vremea lui Harun al Rașid, ceea ce scribul înclină să creadă, dacă nu de altceva, cel puțin pentru frumusețea legendei.

Catalogul universal n-a putut fi în nici un caz redactat de un singur om. Probabil că Al Douăzecilea a conceput primele fascicule, că a stabilit metoda de lucru și a câștigat colaboratori de nădejde pentru a desăvârși ideea. Unii coautori pot fi bănuiți, majoritatea dintre ei fiind, după tradiție, conducătorii succesivi ai Bibliotecii din Alexandria. A avea o contribuție la Catalogul universal devenise un titlu de glorie și o cerință eliminatorie pentru a fi considerat un mare savant. Enciclopediștii n-au avut în zadar regretul acestei lucrări: Gallus i-a anticipat cu o mie opt sute de ani. Intuiția concentrării cunoașterii umane într-o singură carte și stabilirea criteriilor de a face operativă opera a fost apreciată la justa valoare peste atât timp… Dar, pentru ei, în alte privințe, Al Douăzecilea n-a fost un precursor: el a redactat Catalogul universal doar pentru puținii inițiați². Gallus era totuși, să nu uităm, un om al antichității: pentru el cunoașterea nu avea voie să ajungă decât pe mâini demne de ea, apte de a o folosi în scopuri nobile și de a o feri să devină armă distrugătoare. Tagmei inițiaților cerea garanții morale și, de aceea, pe lângă informațiile ușor descifrabile, manuscrisul conținea și un mesaj cifrat, submers, cunoscut numai de foarte puțini. În consecință, câteva secole mai târziu, unii exegeți remarcă destul de multe inadvertențe în catalog, însă ele au fost strecurate (?) intenționat, după cum este de bănuit și nu puteau induce în eroare cunoscătorii, lucru ignorat de criticii târzii. Și neacceptat de către filosofii luminilor³. Lumea evoluează și scribul crede că ne apropiem de vremea când exemplul criptogramelor lui Callus va fi privit din nou cu înțelegere, ca o necesitate. Oricum, pierderea – nu întâmplătoare – a Catalogului universal reprezintă una dintre acele catastrofe incalculabile pentru cunoaștere, cum puține știm să fi avut loc: noi avem informații doar despre cele datorate intoleranței – defolierea smalțului de pe Marea Piramidă sau incendierea succesivă a bibliotecilor din Alexandria. Prin caracterul său sintetic și cvasi exhaustiv, opera inițiată de Gallus poate că ar fi putut compensa până și aceste catastrofe.

În subsidiar, scribul va mai adăuga doar o nouă ironie a soartei: individul șters, miopul timid, caraghiosul îngropat până peste cap în știința sa, a pătruns (pentru o vreme) în istorie cu tot felul de trăsături atât de puțin însemnate, iar autorul Marii Opere a fost uitat. Să fi fost audiența redusă a Catalogului de vină? Sau, poate, mai degrabă, marea majoritate a oamenilor vedea în altă parte gloria și a căutat acolo măreția unui personaj ce – iată! – totuși o fascina. Inițiatorul Catalogului universal a fost descoperit tot de niște „șoareci de bibliotecă”!

Și, în sfârșit, calendarul. După tradiție, el a fost întocmit la cererea lui Caesar de către astronomul Sosigene și de scribul M. Flavius. Despre primul se știe puțin, despre al doilea nimic. Unii l-au confundat cu un alt scrib, cel ce a fixat zilele faste pentru desfășurarea proceselor, fapt stabilit cu aproape trei sute de ani în urmă. Oricum, nu un copist a fost cel ce a colaborat cu astronomul, ci un savant. Sosigene a adus cu sine cunoștințele în legătură cu rotația planetelor și fazele lunii, a calculat parcurgerea elipselor. Celălalt a venit cu spiritul sintetic, cu ordinea, cu o privire unitară asupra scurgerii timpului. Eruditul acesta nu putea fi decât un filosof. În afară de aceasta, s-a aflat și în imediata apropiere a lui Caesar, pe care l-a fascinat pentru idee, l-a cucerit pentru reformarea calendarului. Este foarte ușor de imaginat un Caesar plimbându-se prin tabără, admirând o boltă senină, trăind nostalgia distanțelor necuprinse, după ce itinerariile pământești i s-au supus rând pe rând. Niciodată nu există un lucru mai tentant decât atunci când doar tot restul ni se pare la îndemână. Însă doar restul! Un astronom îi va fi fost călăuză printre stele sau, poate, mult mai degrabă un apropiat știutor de toate, putând povesti despre aștrii și legende pierdute, mitologii păgâne, dar și fenomene ciudate, furișând priviri prin uși tainice întredeschise. Când pe pământ totul se dovedise pentru Caesar posibil, doar cerul mai îngăduia misterul.

Cronicarul Celor O Sută se oprește aici. Poate că nu mai are ochiul obiectiv și vede peste tot doar urmele eroilor săi. Despre acel scrib, M. Flavius, scribul n-a reușit să afle chiar nimic, pe când despre Gallus și-a făcut o imagine și are pretenția că ar fi în stare să-l recunoască printre sutele de tineri din for. Al Douăzecilea a fost și în imediata apropiere a lui Caesar, a avut și o cultură deosebită, a știut să compenseze în discuții tot ceea ce era incapabil de a înfăptui în viață, avea o înclinație genială spre ordine. Chiar dacă noul calendar a fost promulgat abia după Thapsus, el trebuie să fi fost conceput în lungi cercetări anterioare acelei date. Un asemenea sistem nu se naște într-o zi. Abținându-se de a rosti cu voce tare ceea ce i se pare evident, scribul lasă concluzia la aprecierea bunului cititor.

În cortul său de lângă Thapsus, Gallus se bucura pentru descoperirea unui procedeu perfect de codificare a oricărui text. Despre acest lucru depune mărturie tânărul Iuba, care pomenește în acest loc și despre colaborarea perfectă, în acest punct, între Al Douăzecilea și acel Țipor. Asasinii, spune el, au întârziat cu poate sute de ani ceea ce era cât p-aci să se nască. Iuba era atât de cucerit de idee și avea o asemenea admirație pentru Gallus încât regreta că n-a căzut în captivitatea romană la timp pentru a-l fi putut cunoaște personal pe cel pe care l-a considerat cel mai erudit om al secolului. Era atât de copleșit de revelația avută de idolul său, revelație pe care de puțin n-a reușit s-o materializeze, încât a emis ipoteza că motivul real al morții lui Gallus a fost „spiritul de apărare al zeilor”, cel ce a făcut oamenii, după anumite credințe, să vorbească limbi diferite, atunci când au fost pe punctul de a ajunge în sferele nemuritorilor prin construcția turnului din Babylon, sau când Icar a fost prăvălit din văzduh, sau Prometeu înlănțuit de stâncă. În conformitate cu această concepție, orice apropiere prea mare de desăvârșire ar face zeii să-și ocrotească nemurirea la care ar aspira prin nivelul de cunoștințe și oamenii. Chiar și Potopul ar fi reprezentat o asemenea reacție din partea nemuritorilor, chiar și cutremurul care ar fi prăbușit Atlantida sau vulcanii care ar fi azvârlit sub mare insulele de dincolo de Taprobana (Sri Lanka de astăzi). Zeii se apără și tentativa de desăvârșire se pedepsește. Revelația lui Gallus, credea Iuba, era la fel de minunată ca drumul spre viața fără de moarte, ca putința zborului sau ca supunerea focului. Că s-a bănuit mai mult la vremea aceea despre ultimele preocupări ale Celui de Al Douăzecilea sau că doar Iuba și Țipor erau mai informați, scribul nu știe. Dar este de presupus că, după toate astea, n-a fost vorba despre un simplu sistem – oricât de minunat – de criptare. Poate era vorba de o știință tainică, la fel cum Pythagora căuta în număr acele relații subtile, guvernatoare ale universului. Poate era vorba de punctul final al unei descoperiri de acum înfăptuite, mai având nevoie doar de o formă sigură de exprimare, amintindu-ne de prudența atât de obstinată a lui Gallus în legătură cu prezentarea unor anumite rezultate ale cunoașterii. Sau poate că a fost vorba doar despre o izbândă de-a spiritului spre desfătarea doar a celor inițiați.

Gallus stătea aplecat asupra hârțoagelor sale. Ținea ochii foarte aproape de scris și lumina îi cădea în față. În afară de femeia chircită în fundul cortului, martoră pentru eternitate a celor întâmplate, se mai aflau de față doi sclavi: unul făcea parte dintre ajutoarele savantului, avea privirea bună, știa mai multe limbi în afară de cea a țării sale de baștină și putea citi ceea ce Al Douăzecilea nu vedea cu ochii lui betegi. Al doilea era un mesager al soției lui Gallus. (Până nu de mult, Al Douăzecilea reușise să se opună maniei lui Caesar de a rezolva o mulțime de probleme politice prin căsătoriile protejaților săi. Cu puține luni în urmă, însă, fusese căsătorit și fiul Grifonului: primise de nevastă o fiică a unui rege vasal. Un asemenea cadou nu putea fi refuzat. În seara aceea tocmai aflase, din scrisoarea adusă, că în curând va deveni tată.)

Ceea ce s-a întâmplat în continuare știm prin intermediul lui Iuba. În cort s-au furișat câteva iscoade numide. Acestea erau atât de bine antrenate, încât se găseau de acum de mai multe minute acolo, fără a fi simțite. Dar nici nu se mișcară din loc: omul aplecat asupra manuscriselor părea să fie însuși Caesar. Nici unul dintre oștenii dușmani nu l-a văzut vreodată la față și îl cunoșteau cu toții doar din descrieri.

La un semn, ieșiră din umbră și trecură la atac. Gallus și cei doi sclavi ai săi fură imobilizați fără nici o greutate.

– Acesta să fie Caesar, cel ce a cucerit cea mai mare parte a lumii? întrebă un numid în bătaie de joc. În întunericul din cort, Gallus nu era capabil nici măcar să vadă fețele agresorilor.

– Caesar v-ar distruge cu o singură mână pe oricare dintre voi, dacă ar avea o armă la îndemână, rosti unul dintre cei doi sclavi, fără să știe nici el ce spera⁴.

Numizii vorbiră între ei în șoaptă, apoi unul părăsi pentru câteva clipe cortul. Reveni și toți începură să râdă. Afară era liniște, nu exista nici un pericol să fie deranjați. Cel ce părea căpetenia dușmanilor le propuse prizonierilor să lupte pentru viața lor. Trebuiau să treacă mai multe probe: să reteze dintr-o lovitură un par, să arunce cu cuțitul la țintă, să se măsoare la trântă.

Neantrenați pentru războaie, cei doi sclavi se descurcară anevoie. Falsul Iulius Caesar, în schimb, se dovedi cu totul lamentabil. Numizii coborâră, în bătaie de joc, tot mai mult cota dificultății încercărilor și promiseră pentru probe pe care le-ar fi trecut și un copil libertatea celui ce va reuși să le îndeplinească. Era nemaipomenit pentru ei să-l poată umili astfel pe însuși cuceritorul lumii.

Până la urmă, cerințele scăzură atât de mult încât cei doi sclavi le satisfăcură cu ușurință. Dar nu și Gallus care, gâfâind și nedescurajat de nici un insucces, se străduia inutil și pe mai departe să-și dovedască priceperea. Dar nici nu vedea ținta, nici nu nimerea ,,dușmanii”, nici mușchii nu-l ascultau câtuși de puțin.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.