Cei o sută, Ecce Homo (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Odată cu acceptarea de către Caligula, puterea și faima Celui de Al Douăzeci și treilea au devenit o realitate nemaicontestată de nimeni. Cu atât mai de neînțeles era momentul când scamatorul devenea din nou un om ca toți oamenii și se grăbea, preocupat, spre căruța în care-l așteptau soția și mulțimea de prunci. De ce are asemenea griji un om capabil să supună toate energiile și să prefacă oricând albul negru și negrul alb? Și, nepricepând de ce, negăsind nici un răspuns cât de cât mulțumitor, misterul îi înspăimânta și mai tare.

Scribul constată că nu face decât să descrie ecoul stării de spirit al oamenilor față de Cel de Al Douăzeci și treilea, numit și „Magister morum“ și nu și chipul propriu-zis al respectivului personaj. În fond, Katoptronos avea dreptate, tot ce ajunge până în apropierea noastră nu este decât reflectare, iar pentru noi nu există decât răspunsul nostru la așteptările noastre. În schimb, intrând în pielea personajului, riști să nu mai deslușești realitatea de afară. În cazul lui „Magister morum”, situația era cu atât mai încurcată cu cât cei ce-l zăreau pe el nu erau atenți decât la nimbul de minuni cu care se înconjura, iar dânsul, la rândul lui, era preocupat de ipoteze oarbe, de măruntul trai al ailor săi și de tehnica trucurilor care, inevitabil, începeau să se repete. Și, pe lângă toate astea, îl mai interesa problema binelui, a cinstei și a datoriei! Era prea puțin citit pentru a îndrăzni să teoretizeze etica pe care credea că o apără și avea remușcări și complexe din cauză că n-a studiat la vârsta potrivită tot ceea ce l-au silit – fără succes –numeroșii lui pedagogi. De aceea nu se angaja mai niciodată în discuții, vorbea doar atunci când se știa la adăpostul puterii scamatoriilor și când, eliberat pentru scurtă vreme de orice complexe, emitea fraze încărcate cu sensurile a tot ceea ce gândise în lungi ani, fraze prea scurte și sensuri prea complicate, încât, lipsind introducerea necesară, pentru ascultători totul se reducea la un acompaniament pe măsură al jocului vrăjit urmărit. De aceea în reflectarea descrisă până aici nu se poate desluși nici o urmă a concepției etice a Celui de Al Douăzeci și treilea, concepție ce i-ar fi călăuzit viața. Atunci când se amintește mereu butada eroului, după care principiile morale sunt cele stabilite de cel ce posedă puterea, se renunță a se mai urmări și adevăratele lui idei. Vorbindu-se numai despre pasiunea notorie a lui Caligula pentru distracții și enumerându-se nesfârșitele jocuri de tot soiul pe care le-a organizat, de la lupte de gladiatori la reprezentații scenice, de la jocuri de circ la spectacole alegorice, de la concursuri de oratorie la cele de dansuri și cântece, „Magister morum“ a fost asimilat ca un fel de maestru de ceremonii însărcinat ca punct cu punct al fiecărei distracții să se desfășoare ireproșabil, iar drept interludii să se mai producă și el însuși. Și, deoarece a rămas vie imaginea simpatiei patologice arătate de împărat pantomimului Mnester, s-a spus că și fiul lui Felix se bucura de aceleași sentimente, motiv îndeajuns pentru a-și putea permite să spună în public lucruri jignitoare la adresa cezarului, al cutumelor, a favoriților sau a celorlalte subiecte sensibile. Anecdotei atât i-a trebuit: sufocând realitatea, ea a născut un scamator desăvârșit, dar și un tânăr răsfățat, obraznic, jucându-se cu focul în prezența unei asistențe numeroase, creând de multe ori situații de frondă mai palpitante decât trucurile cele mai incredibile. Când se afla în activitate, dominând publicul, fascinându-l, supunându-l după o scurtă luptă și impunându-i din clipa aceea orice, Al Douăzeci și treilea nu mai era îngrijorat că tot ceea ce o să rostească ar putea fi combătut de niște vorbitori mai culți și mai exersați. Atunci îi dădea fiecărei scamatorii o morală și îndemna privitorii să nu uite niciodată tâlcul etic al demonstrațiilor sale. În clipele acelea, apelativul „Magister morum“ nu mai reprezenta pentru el o sfidare la un titlu arogat doar de Augustus și de urmașii imperiali, ci însăși chintesența misiunii sale. „Binele este cel spre care aspiră toate“ a spus Aristotel și acceptând sentința cuvânt cu cuvânt, Al Douăzeci și treilea încercă să le inoculeze oamenilor această concluzie, ce i se părea atât de optimistă, ce pentru el ținea loc de religie. Doar că – asemenea atâtor altora – nu se străduia să-și exprime crezul în primul rând prin ceea ce putea, adică prin chiar scamatoriile sale, ci se străduia să folosească vorbele, a căror artă n-o știa mânui la fel de bine.

Se pune atunci întrebarea, de ce n-a rămas în memoria oamenilor lecția de conduită propagată într-un mod atât de original de „maestrul de ceremonii” al lui Caligula și, mai târziu, al lui Claudius și Nero? Tocmai deoarece, pe cât era de sigur pe tehnica scamatoriilor, a trucurilor complicate cu care epata pe oricine, pe atât era de temător că teoriile n-au cum să-i reziste la gimnastica logicii nu numai a unor retori celebri, dar și a unor simpli vorbitori cu experiență. Bruma de cunoștințe asimilată îi producea întotdeauna noi și noi complexe și poate că de aici rezidă și viața modestă pe care o trăia împreună cu numeroasa-i familie. Câteodată, își lua inima în dinți și se silea, după un lung monolog interior pregătitor, să polemizeze și în civil cu câte un grup de oameni culți. Dar, oricât și-ar fi pregătit argumentele în prealabil, în discuții apăreau mereu alte și alte aspecte cărora nu le găsea pe loc răspunsul. Își amintea atunci de argumente auzite de la Țipor și de altele, opuse, rostite de Simon. Totul i se încurca în memorie, până și sensul acelor dispute nemaifiind divergent. Așa că era incapabil să găsească pe moment răspunsuri rezonabile. În clipa aceea, părăsea convorbirea serioasă și divaga în zeflemea, terminând cu un truc polemica, un truc cu ajutorul căruia știa că o să aibă din nou el dreptate. Înfrângerea era observată doar de el, ceea ce nu înseamnă că nu-l durea la fel de mult.

Viața lui „Magister, morum“ se pierde în numeroasele-i demonstrații și n-a lăsat în urmă nici o morală. El n-a fost decât un actor, un scamator, un năzdrăvan ce nici n-a încercat măcar să creeze o școală de idei. Suita de fapte miraculoase s-a anulat reciproc. Cel de Al Douăzeci și treilea era în stare să moară de trei ori într-o zi, să prefacă un cal într-o găină, să toarne dintr-un pahar atâta apă cât să umpli două butoaie cu ea, să vindece anumiți bolnavi, să-i facă pe unii oameni să se creadă altceva decât erau ei în realitate. Câteodată ridica o fetiță de la sol și o ținea suspendată în aer, nesprijinită de nimic, altădată devia cursul unui râu și îl muta înapoi sau se făcea nevăzut în plină zi. Totul era atât de extraordinar încât nimeni nu mai punea preț și pe șuvoiul de vorbe ce însoțeau demonstrația. Ar fi putut să-l consoleze că multă lume vorbea bine, dar că demonstrațiile lui erau unice. Dar nu-l consola.

Tentația era mare. Și Caligula a încercat să profite de puterile magice ale protejatului său. El i-a propus tot felul de aranjamente, oferindu-i cele mai mari onoruri, dar, orice funcție ar fi primit, „Magister morum“ știa că până la urmă ar trebui să se angajeze într-o muncă de rutină, pentru care s-a convins de mult că nu are chemare sau ar fi fost obligat să poarte discuții și să lămurească oamenii mai instruiți decât el, ceea ce de asemenea îl îngrozea. Pentru preschimbarea a zece saci cu nisip în zece saci cu aur, cezarul era dispus să-l facă proconsul în orice provincie imperială, mai ales că în felul acesta ar fi plecat să-și ocupe postul undeva departe și Caligula ar fi scăpat de un om asupra căruia s-a demonstrat că nu are putere și care, deci, îi inspira o groaznică teamă.

Scamatoriile Celui de Al .Douăzeci și treilea erau fabuloase și mulți își făceau socoteli pe seama lor. Dacă ar aduce o oaste barbară la porțile Romei și l-ar ajuta pe împărat s-o nimicească într-un mod legendar, acesta i-ar da puterea tribuniciară, după cum l-au ademenit nu o dată. Dacă i-ar asigura orice izbândă neobținută de nici un înaintaș, Caligula pretindea că e dispus să-l lase să-și aleagă singur răsplata. Doar că Al Douăzeci și treilea se codea. Pentru trei zile acceptase să devină prefectul Romei, după ce i-a făcut pe „verzi“, echipa preferată a împăratului, să câștige o cursă de care, remontând un handicap ce părea irecuperabil. Dar funcția aceea atât de râvnită nu-i făcu nici o plăcere și n-o exercită nicicum. Singura decizie pe care o luă fu de a-i elibera pe câțiva adepți ai noii secte, evreii lui Christos – sau Iisus, cum i se mai spunea – învinuiți de crimă împotriva renumelui împăratului împreună cu niște adoratori ai zeiței Isis. Cei iertați, în frunte cu învățătorul lor, un oarecare Simon, refuzară libertatea și a fost nevoie ca „Magister morum“ să-i oblige să plece. În rest, noul prefect își ignoră cu desăvârșire funcția, continuându-și, traiul de actor. Nici măcar familia nu i-a trăit mai bine în acele zile deoarece prefectul refuza toate cadourile obișnuite luate ca mită de predecesorii săi, iar lumea și-a spus că un om ca el probabil că nici nu are nevoie să primească un biet bacșiș, din moment ce este capabil să obțină și fără ajutor tot ce-și dorește. Nici o clipă nu s-a gândit cineva că „Magister morum“ ar fi ezitat să ia mită din niște considerente etice și nici el nu s-a priceput să facă să se înțeleagă acest lucru. O altă magistratură n-a mai îmbrăcat și, dezamăgit, nici Caligula nu s-a mai grăbit să i-o propună. Un om incoruptibil era pe vremea aceea mult mai suspectat decât cel mai mârșav profitor: primul nu putea fi cumpărat și nu aveai nicio armă pentru a-l pune cu botul pe labe, pe când la al doilea te duceai cu cadoul și știai exact ce puteai primi în schimb. Nu e mai comod și mai onest așa? întrebau cei necinstiți din obișnuință sau din necesitate. În anul 1874 e.n., un funcționar țarist va fi ucis de o mulțime furioasă la Kiev pentru că respectivul – spre deosebire de toți predecesorii săi – va refuza obișnuitele cadouri și va hotărî să aplice legea în spiritul ei. Bieții oameni nu vor fi în stare să plătească atât cât le va cere respectiva lege și îl vor omorî pe revizorul vinovat de incoruptibilitate. O anchetă va stabili că funcționarul a fost necinstit și – spre bucuria târgoveților – va fi trimis un nou revizor corupt și gata de a închide ochii la un preț „tradițional”, gata de a-i înțelege pe sărmanii contribuabili.

Și, fiindcă și atentatele împotriva Celui de Al Douăzeci și treilea s-au soldat cu eșecuri atât de nete, atât împăratul cât și alții cărora le stătea în cale au trebuit să se obișnuiască să-l vadă la spectacolele lui năzdrăvane și să-l accepte așa cum era. Totuși, tentația persista și mereu alți isteți veneau cu noi propuneri: dacă Al Douăzeci și treilea ar clădi un templu din aur pe Palatin… Dar „Magister morum” nu-și exercita puterea decât în cadrul demonstrațiilor lui. În rest, se îngrijea de ai săi. Dragostea pentru soție și copii devenise cu timpul cea mai sfântă datorie.