Cei o sută, Ecce Homo (68)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Navigau de o veșnicie pe Ocean, nimeni nu mai ținea șirul zilelor de când au părăsit Gades-ul, poruncile lui Collatinus erau din ce în ce mai neașteptate și reieșea tot mai clar că personajul nu știa încotro își ducea echipajul. Oamenii pricepură, în sfârșit, că în momentele când dă ordinele acelea neașteptate de schimbare a direcției de mers, căpitanul pur și simplu căuta drumul cel bun, toți fiind convinși că s-au rătăcit. I-au și spus-o, dar Al Douăzeci și cincilea, șiret, prevăzuse întrebarea și le arătă o pânză pe care erau cusute mai multe sfori cu scoici înșiretate pe ele. Aceasta era harta lui, îi învăță, și el este singurul om ce o poate descifra. Atunci când scoicile se află într-o anumită poziție, trebuie să cotească în sensul arătat de ele. Scribul nu îndrăznește să afirme că această hartă, despre care s-a și scris mai târziu în cărți ca despre un lucru neelucidat, ar fi fost o pură invenție de a lui Collatinus, menită doar să abată susceptibilitățile. Cu peste douăzeci de ani mai târziu și personajul însuși, urmându-și drumul prin câmpia arsă, se gândea la petecul acela de pânză ciudat decorat ca la o taină pe care mai dorea s-o descifreze. Dar la fel de sigur este scribul că, mai presus de orice hartă, Collatinus se orienta după senzația de excitare ce-l cuprindea din când în când, atunci când credea că a găsit drumul mult căutat. Se întâmpla să se trezească noaptea din somn cu această stare, să alarmeze echipajul și să-l silească să pornească la lumina stelelor cu cea mai mare viteză.

Dar oamenii erau tot mai nerăbdători și răzmerița plutea în aer. Cei mai răi erau soldații. Neavând toată ziua nicio treabă, ei puneau la cale fel de fel de planuri pentru a ieși cât mai repede din ceea ce considerau tot mai mult a fi doar o capcană. O singură dată au trebuit și ei să îndeplinească o misiune când, acostând pe neașteptate, au plecat în inima unui teritoriu împădurit, în frunte cu un Collatinus cu ochii sclipind. N-au găsit nici băștinași cu care să se înfrunte, nici regi pe lângă care să-și îndeplinească „solia”. Întorși pe vas, căpitanul le-a explicat că n-au făcut acea descindere decât pentru a se aproviziona cu apă, recipientele fiind de acum aproape goale. Era o minciună sfruntată și ea nu mai amăgi pe nimeni: nebunul s-a rătăcit.

Collatinus continua să le povestească despre comori legendare, dar oamenii nu-l debarcau doar pentru că le era frică să se întoarcă singuri, fără un căpitan atât de priceput. Dar când, într-o seară, în ochii căpitanului sclipi din nou nebunia și sili sclavii să tragă la vâsle ore în șir într-o noapte neagră pentru a descoperi o anumită insulă și veni dimineața fără să le arate urmă de pământ, mai marele oștenilor preluă comanda corăbiei și Collatinus fu legat de un catarg. Nu se putură decide să-l omoare, socotind că au tot timpul s-o facă după ce se vor fi întors în ape cunoscute. La întoarcere, corabia înfruntă furtuni tot mai dese și pentru răsculați acesta fu un semn al zeilor că poate totuși s-au pripit. Îl dezlegară pe căpitan și-l lăsară să conducă nava, dar comanda supremă era deținută tot de comandantul soldaților, iar în privința traseului toată lumea era de acord că trebuie să se întoarcă. În mijlocul unei furtuni, lângă un țărm stâncos, Collatinus schimbă din nou direcția de mers. Atunci îl aruncară în mare. După el săriră și trei dintre sclavii credincioși ai soției lui. Toți patru reușiră să ajungă cu bine pe mal, în timp ce vasul se îndepărta printre valuri uriașe. După câteva ore, când marea se liniști, apa începu să aducă spre țărm resturile corăbiei. Furtuna fusese cumplită și vasul se sfărâmase de zidul stâncos. Singurul supraviețuitor, întâlnit la mai multe stadii depărtare de-a lungul malului, le povesti că nimeni n-ar fi fost în stare să salveze ambarcațiunea prin labirintul de pietre în care intrase.

Collatinus avusese din nou noroc. Întoarcerea dură doi ani și n-au ajuns în provincia Africa decât căpitanul însoțit de un singur sclav. Collatinus trăi câteva luni printre niște băștinași, ce-l veneraseră și-i dăruiseră atât aur cât putuse duce. Revenind în Hispania, își regăsi familia și un băiat, născut în lipsa sa. Era convins că naufragiase foarte aproape de comoara visată și tribul ce-l primise atât de bine îi întări crezul. Și douăzeci de ani mai târziu mai era încredințat că, de fiecare dată când simțea excitația aceea stranie, se îndreptau spre câte un tezaur: de pildă, atunci când navigase o noapte întreagă în căutarea unei insule, nu a greșit decât în clipa când s-a încăpățânat să creadă averea pe un pământ, când foarte probabil ea se afla în pântecul Oceanului într-o epavă sau într-un oraș scufundat. Iar când a debarcat prima oară pe coastă, nu ar fi trebuit să-și abată gândurile, ignorând semnele și scotocind după oamenii de la care să ia averea, când mai mult ca sigur că ea se afla îngropată undeva pe traseul parcurs neatent. Și peste douăzeci de ani era încredințat că nu greșise decât în detalii, dar acum, oricum, misterul își pierduse taina.

Rudele soției îi oferiră prilejul de a pleca din nou în căutarea Țării de Aur, de unde adusese câteva mostre atât de elocvente. Cel de Al Douăzeci și cincilea refuză. Nu mai dori să plece pe mare: bogăția nu-l mai interesa. Altul era, probabil, drumul spre glorie. Chiar dacă s-ar fi întors a doua oară cu tot aurul băștinașilor, acela nu i-ar fi putut oferi ceea ce căuta. Era încă tânăr, alta era calea prin care își propunea să cucerească nemurirea.

A făcut bine? A făcut rău atunci când a refuzat o posibilitate de îmbogățire atât de promițătoare și mai mult ca sigur un titlu de mare comandant naval, princeps sau archigubernus? A făcut bine când s-a decis să ia totul de la capăt? O nouă experiență s-ar fi bucurat de alte condiții, acum știa precis încotro să se îndrepte și la ce să se aștepte și cele câteva figuri de aur curat aduse din țara unde trăise atâta vreme ar fi fost în măsură să convingă orice echipaj să-l urmeze fără crâcnire. Cu puțină diplomație – ușor de realizat prin noile-i rude – ar fi putut fi interesate și cercurile cele mai înalte și se putea presupune că însuși Palatinul ar fi sprijinit cu interes o nouă încercare de pătrundere în teritoriile bogate din sud, dacă nu pentru expansiuni teritoriale, măcar pentru niște bogății ce se întrevedeau atât de ușor de obținut. Dar Collatinus se săturase de aventuri în mijlocul unor imense teritorii cu populații având obiceiuri necunoscute. „Comori sunt peste tot în lumea barbară, i-a scris el unui cumnat, problema nu este cum să le obții, ci cât trebuie să plătești pentru ele. Deoarece plata lor se numără în cel mai bun caz în ani de riscuri, plata lor este însăși viața ta“, concluzionă el.

Acum, continuându-și drumul pe întinderea de pământ ars, Al Douăzeci și cincilea nu regreta decizia luată de a renunța la o carieră pe care niciodată nu încetase s-o creadă sigură pentru ceva… pentru ceva ce încă nici lui nu i se releva prea clar. Nici măcar atunci când socrul său i-a adus de la guvernator promisiunea unei intervenții pe lângă împărat pentru a primi titlul de princeps, consfințindu-i-se calitatea oficială de amiral al unei flote imperiale, Collatinus nu se mai interesă de proiect. Omul e obosit, trebuie lăsat să se refacă după multele prin câte a trecut în viața dusă în mijlocul barbarilor, spuneau cunoștințele, dar Al Douăzeci și cincilea râdea și mult mai târziu, amintindu-și de forțele clocotind gata să izbucnească din el, în timp ce-i lăsa pe toți cei din jur să-l căineze pentru epuizare.

În primul rând simțea nevoia să părăsească marginile lumii, unde zăbovise destul. Venise vremea să-și încerce puterile în capitală. Nu de mult plecase la Roma și noul împărat, originar tot din Hispania. Multe cunoștințe de ale lui Collatinus din Corduba și din Gades porniră pe urmele lui, făcându-și iluzii mari pe baza unor vagi relații avute în Iberia cu Traian.

Timpul era încă prea scurt, era prea devreme să-ți faci un bilanț al speranțelor asumate. Collatinus retrăi seara când intrase în Roma împreună cu ai săi, Roma pe care n-a mai văzut-o de o veșnicie. Orașul diferea prin atmosferă de cel al lui Nero sau Dormițian. Oamenii nu păreau mai mulțumiți, ci mai vii. Figurilor cenușii, lacome de a-și trăi clipa atât de scurtă le-au luat locul „vechii romani“, bărbații activi, nerăbdători să-și spună din nou părerile cu voce tare, să-i convingă și pe alții de acele păreri, pătrunși de importanța unor lucruri altădată uitate. Viața nu devenise mai ușoară, inflația cumplită stârnind suferințe și nemulțumiri. Și nu era mai ușoară viața și fiindcă romanii începeau să trăiască din nou ca niște oameni. Suferința oamenilor nu este mai mică decât cea a unui animal dresat sau a unei fiare în cușcă. Doar obiectul zbaterilor primește alte nuanțe.

Collatinus își plimbă rudele pe la Ara Pacis Augustae, prin marile teatre, pe la Colosseum-ul terminat în douăzeci de ani, dar căruia i se mai adăuga neîncetat o statuie și încă un ornament, prin termele noi și prin locurile de întâlnire ale celebrităților zilei. Doar arcul lui Titus nu îl văzură neamurile sale din Hispania, excursiile zilnice de vizitare a orașului evitând, ca din întâmplare, acel punct al metropolei. În timp ce Al Douăzeci și cincilea își amintește de speranțele zilelor instalării sale la Roma, pentru o clipă scribul intervine din nou: zeii se amuză adesea pe seama oamenilor; de cele mai multe ori bancurile lor nu le pricep decât doar ei. Collatinus își cumpără cu bani grei o casă stăpânită mai demult de strămoșii lui uitați. Ironia era că acel domeniu nu fusese niciodată înstrăinat, doar viața agitată a străbunilor și tumultul cetății făcând uitată acea vilă, devenită, cu timpul, bun public. Dacă ar fi bănuit câtuși de puțin adevărul și dacă ar fi fost mai interesat de treburile administrative, Collatinus ar fi putut obține cu minim de efort ceea ce-l costase aproape toată averea soției, însă el era mulțumit și așa și, la fel cum așteptase pe timpuri un indiciu venit de cine știe unde pentru a afla traseele miraculoase ale țărilor fericirii, așa ispitea acum numeroși taumaturgi ca să găsească itinerariul ce-l va duce la gloria din care gustase de două ori câțiva stropi: o dată în calitate de „Mic Moise”, a doua oară când putuse să le arunce neîncrezătorilor în față mai multe obiecte de aur aduse dintr-o țară a belșugului, din lumea „bunilor sălbatici”. (Spre deosebire de toți cunoscuții, el a fost și a trăit acolo și, drept urmare, oricine ar fi fost dispus să-și investească banii și energiile numai să poată pleca împreună cu dânsul în ținuturile făgăduinței.) Cel mai mare dintre taumaturgi, Apollonius din Tyana, îi dădu un sfat ciudat: „Procedează în așa fel ca stelele călătoare, din categoria cărora faci parte; repară ceea ce este de reparat, închide cercul – ca să-l poți deschide iară –, urcă scara, dar ia numai ce e al tău!” Era un sfat adresat unei persoane ce dovedise și ea că este în stare să facă minuni…