În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București
Goana după aur a aventurierilor va fi stăvilită doar de campania lui Traian. Legionarii plecară asemenea argonauților spre un ultim Eldorado. După ce vor cuceri Dacia și vor spăla pata de pe hlamida imperială, lumea va deveni mai mică, țările fabuloase se vor retrage în cărți. Printre oștenii ce se îndreptau spre Istru se afla și Collatinus.
Cel de Al Douăzeci și cincilea n-a mai așteptat ca un alt funcționar, identic la vorbe și la față cu cel ce l-a dus cu zăhărelul că-i va asigura un loc printre cavaleri, să-i rezolve un grad corespunzător rangului și averii (pe care, pe amândouă, nu le prea putea dovedi). Se înrolă ca un soldat de rând, dar încă înainte de a se angaja legiunea lui în vreo luptă, devenise primpilus, întâiul centurion al primului manipul, cel mai mare dintre subofițeri, luând parte la consilii, fiind considerat cel mai bun ostaș și fiind îndreptățit să aspire la cele mai înalte funcții. Un primpilus putea intra la terminarea serviciului militar în ordinul ecvestru. Și asta fără a mai trebui să facă anticameră. Cel puțin așa se spunea. Mai dorise și atunci la fel de mult succesul? Ce succes? Această ultimă întrebare începea să devină tot mai importantă.
Collatinus căută o piatră pe care să se așeze. Soarele ardea încă puternic, dar erau ultimele-i puteri pentru ziua aceea, în curând va apune. Nu găsi nici un bolovan, așa că se așeză direct pe jos, luă din desagă câteva fructe și le mestecă încet. Fructele reprezintă cea mai bună hrană pentru drum: îți amăgesc foamea și-ți astâmpără setea. Doar că nu te satură cu adevărat. Pentru un efort, asemenea celui făcut de el, sunt necesare puteri. Cele câteva piersici tăvălite prin miere – ca să rămână proaspete – n-aveau de unde reda forță mușchilor obosiți, însă, e adevărat, nici nu-l moleșeau ca o masă bogată, ca patina sau minutal-ul preparate după rețetele lui Apicius. în timpul primului război al lui Traian cu Decebal. Collatinus împlinise treizeci și trei de ani. Aproape veteran, după experiența din campanii, era încă totuși foarte tânăr. Trecuseră șaptesprezece ani de atunci și Al Douăzeci și cincilea se recunoștea și nu se recunoștea în acel primpilus al lui Quadratus Bassus, primul său comandant din campania împotriva dacilor, până ce a fost împrumutat de genistul Falbus, care avea nevoie de cunoștințele unui explorator încercat. Se recunoștea greu în bărbatul acela, își spunea Collatinus, înainte de a se scula și a porni mai departe la drum, deoarece la treizeci și trei de ani – s-a dovedit aceasta – omul trece prin experiențe decisive. Inefabilul acelei vârste îi era de acum interzis.
Războiul cu dacii, își amintea, s-a dovedit cu totul altfel decât s-a așteptat toată lumea și mai ales soldații pregătiți cu desagii în care să-și pună aurul aflat la tot pasul. Obișnuiți de a fi singurii învingători ai lumii, romanii nu mai puteau accepta decât incursiuni scurte și decisive. Dezastrul lui Cornelius Fuscus din timpul lui Domițian fusese desigur o scăpare de neînțeles a zeilor, una dintre acele greșeli comparabile doar cu catastrofa suferită de Varo pe vremea lui Augustus. Asemenea întâmplări au loc rar, cel mult o dată la un secol, spuneau oamenii, dar de fiecare dată sunt corectate așa cum se cuvine. Dignitas, libertas, disciplina și persona le cerea împăratul și, brusc, toate acestea păreau din plin posibile doar după ce incidentul neplăcut din nord, de la Istru, va fi făcut uitat printr-o victorie răsunătoare. Legiunile trecură fluviul încredințate de izbânda justițiară pe care o vor reuși în ritmul marșului. Collatinus era și el convins că, dacă va reveni printre ai săi, va fi „reparat ceea ce era de reparat“, adică, crezuse el pe vremea aceea, va reocupa rangul de care fusese privat. Chiar și doisprezece ani mai târziu, călcând la fel de apăsat ca și dimineața, datorită disciplinei îndelung învățate, Cel de Al Douăzeci și cincilea se mai frământa dacă a înțeles bine vorbele lui Apollonius. Bănuia că altul îi era înțelesul și știa că elucidarea tainei era aproape.
Intraseră în Dacia fără a întâmpina o rezistență serioasă, cuceriră câteva cetăți, traversară sate pârjolite și avură parte, cu totul neașteptat, de priveliștea unei fortificații pustii, de pe meterezele căreia, înfipte în sulițe, rânjeau sinistru craniile prizonierilor romani. Collatinus era un soldat călit prin multe, însă priveliștea scăfârliilor de pe zidurile apărute pe neașteptate de după stânci și vegetație îl petrecu tot timpul șederii sale la nord de Istru. Faptul că până la Tapae aproape că nu luptaseră, că pribegeau printr-o țară unde-i întâmpinau doar scrumul localităților arse și schelete de animale aruncate intenționat în calea lor, îl făcu să aibă senzația că acele căpățâni ce-și pierduseră încetul cu încetul orice identitate nu erau decât însăși dușmanii cu care trebuiau să se confrunte sau poate chiar chipurile lor, ale luptătorilor ce le văzuseră, chipuri reflectate în oglinzi arătând viitorul.
În timpul iernii, Decebal porni o vastă contraofensivă în Moesia, unde Collatinus ajunsese, după un marș lung, tocmai când evenimentele se stingeau, el mai participând doar la o ultimă încleștare cu cataphractarii lui Susagus, călăreți iuți, roxolani acoperiți cu zale în formă de solzi. Nici aceștia nu păreau oameni mai reali decât întâlnitele cranii înfipte în vârful săgeților. Lupta fu scurtă și burii și roxolanii dispărură pe cum au venit. Collatinus zăbovi îndelung alături de un rănit, una dintre acele ființe ciudate ce nu mai semănau a oameni sub solzii lor metalici. Îi scoase zalele pentru a se convinge că avuseseră de a face cu inamici umanoizi. Dar prizonierul își dădu sufletul imediat ce i-a dat jos echipamentul, de parcă în acela i-ar fi stat viața. Nu mai semăna decât cu un mort ca toți morții.
Întors în Dacia, bătălia din fața Sarmisegetuzei avusese de acum loc și între Traian și Decebal intervenise o înțelegere. Împăratul își adăugase apelativul „Dacicus“ și plecă înapoi la Roma pentru a-și sărbători triumful. Collatinus trebui să rămână. După ce colaborase la tot felul de lucrări genistice sub ordinele lui Balbus, primi comanda unei garnizoane romane staționate pe o vale de râu șerpuind printre munți. După toate aparențele, ritmul de deplasare al cometei care era se dovedea a fi foarte lent. Ca și în celelalte puncte ale lumii, și în nord trebuise să-și petreacă un timp mai îndelungat. O vreme, imaginea „bunului sălbatec“ se materializase într-o viață idilică. Cu lipsa de confort, Al Douăzeci și cincilea se împăca ușor, s-a lovit de destule ori de ea. Se simțise bine în Africa, printre băștinașii care au ajuns să-l venereze, se simțise bine și în acel an în Dacia, cât, trăind viața de garnizoană, stabilise relații bucolice cu indigenii.
Însă fiecare monedă își are și reversul ei, fiecare bucurie se plătește. Zeii nu fac niciodată daruri. Dacă lucrurile nu s-ar evidenția prin contrast, simțurile noastre poate că nici nu le-ar putea lua în posesie. Collatinus se afla de aproximativ un an în valea aceea aparent atât de pașnică și aștepta să-i vină un înlocuitor pentru a se putea duce în concediu. Poate că ar fi părăsit mai demult castrul, dar călătoria pe timp de iarnă nu-l atrăgea în mod deosebit, iar, pe de altă parte, era mulțumit acolo unde era. Acum, la atâția ani de atunci, se întreba dacă a existat cu adevărat viața aceea sau dacă sirenele l-or fi amăgit asemenea lui Odiseu. Într-o noapte, garnizoana fu atacată pe neașteptate, o parte dintre soldați fură măcelăriți, iar ceilalți, printre ei și Collatinus, fură duși într-una dintre cetățile sacre ale dacilor. Începea un prizonierat atât de straniu, cum doar viața plină de neprevăzut a Celui de Al Douăzeci și cincilea mai putea suporta. El, care trăise căderea Ierusalimului, care fusese în Britania, care zăbovise luni lungi printre negrii africani, doar el mai putea întrevede o speranță în cele prin care urma să treacă.
Amintindu-și, după atâția ani, de șederea sa în Dacia, i se părea că fusese printre două populații cu totul diferite. La început oamenii pașnici, prietenoși și darnici din valea castrului pe care-l comandase, pe urmă cetățile cocoțate în vârf de munte, bărbații aspri, sanctuarele stranii și frigul cumplit. Collatinus se strădui să priceapă subtilitățile traiului celor ce l-au luat prizonier, fiind încredințat că orice viață umană, aparent oricât de simplă, ascunde un rafinament la fel de ingenios ca și acela al obiceiurilor romane sau grecești, doar că rafinamentul acela un ochi străin nu-l poate distinge. Însă contactul cu dacii venise prea pe neașteptate, cei ce-l răpiseră se purtau prea distant, decăderea bruscă în starea de cea mai cruntă dependență făcu să treacă luni și să-i fie imposibil să realizeze alte relații ca între dușmani. Al Douăzeci și cincilea și tovarășii săi nu erau prizonieri obișnuiți, ei fuseseră capturați în timp de pace, ascunși și păziți pentru ca romanii să nu poată acuza încălcarea clauzelor armistițiului.
Câțiva dintre ei fură sacrificați în primele zile în mijlocul unor ceremonii din care ceilalți prizonieri nu pricepeau nimic, torturați de groaza priveliștii și de perspectivele ce-i așteptau. Apoi fură duși să reclădească fortificațiile distruse în război sau mai târziu, ca o consecință a tratatului de pace. Trebuiau să lucreze din greu deoarece dacii se grăbeau să-și refacă forțele pentru o nouă confruntare și prizonierii care nu făceau față solicitărilor erau omorâți în cadrul acelorași sacrificii de imaginea cărora erau cu toții obsedați. Prizonierii sacrificați lui Ares și spoliile atârnate în cinstea lui de trunchiurile copacilor ofereau un spectacol greu de uitat pentru înfrânți. Asta Collatinus o pricepea abia acum. Dar la fel de greu de înțeles era și bucuria din ochii acelui dac ales prin tragere la sorți să fie aruncat în sulițele camarazilor săi. Nici o teamă de moarte, doar o speranță extaziată. Atunci îi devenise absolut clar lui Collatinus că nu limbajul îi lipsea: înțelesul acelui limbaj nu-i era la îndemână.
Totul era înfricoșător: și practicile pe care romanii nu le mai știau decât din poveștile aparținând unor secole de mult trecute, și duritatea muncii, și peisajul. Valea idilică de unde au fost smulși părea un vis al unei alte vieți. Collatinus nu putea pricepe cum de erau romanii atât de naivi să nu-i supravegheze pe oamenii lui Decebal și să creadă că aceștia respectau și câtuși de puțin clauzele tratatului încheiat abia de curând. Cohortele rămase la nord de Istru trăiau ca la sânul mamei și nu bănuiau ce se întâmplă doi pași mai încolo. Chiar nimeni nu-l informa cu nimic pe împărat? Iată, odată cu capturarea lui Collatinus și a oamenilor lui, dispăruse un castru. Nu observa chiar nimeni această absență? Pe de altă parte, să fi fost localnicii doar niște prefăcuți, atunci când se împrieteniseră atât de sincer cu ei în valea unde fuseseră staționați, niște figuranți puși doar să le adoarmă suspiciunile pentru a uita că sunt – totuși! – pe un teritoriu inamic și că pot fi oricând atacați? Să-i facă să nu vadă ce se petrecea în jur? Fiului lui Canis nu-i venea să creadă că parcela aceea de Eden n-a fost decât un teritoriu regizat.
Ceea ce era cel mai greu de înlăturat în calea înțelegerii mentalității dacilor era poziția lor diferită față de moarte. Sigur, orice legionar roman pleca la luptă cu speranța de a cuceri gloria și era dispus s-o plătească oricât de scump. Dar de aici și până a-ți fi indiferent sfârșitul e un drum lung. Doar în ochii martirilor creștini mai văzuse Collatinus un asemenea dispreț față de moarte ca la daci. Aceștia plecau la zeul lor, Zamolxis, fără nici o teamă, de parcă i-ar fi așteptat o nouă viață mult mai bună decât cea de care se despărțeau. Despre Zamolxis i s-a spus că ar fi fost un ucenic – sau poate chiar un sclav – de al lui Phytagora la Samos. (Dar cât de diferiți erau acești oameni față de imaginea încetățenită la Roma în legătură cu discipolii lui Phytagora și în legătură cu Phytagora însuși!) Gândind atât de diferit în problema esențială, în atitudinea față de moarte, Al Douăzeci și cincilea nu găsea nici o posibilitate de comunicare cu oamenii printre care nimerise.
Într-o seară, își amintea, istovit după o zi lungă de muncă petrecută la consolidarea unei șosele spânzurate deasupra unei prăpăstii și total ascunsă de codrii atât de bătrâni, încât localnicii pretindeau că în anumite porțiuni existau grote ce duceau direct în trecut, reuși să lege o discuție cu unul dintre paznici și să-i împărtășească nedumeririle sale. Omul se dovedi cu un rang mai mare decât apreciase Collatinus și, peste câteva zile, îl luă dintre ceilalți robi și-l duse cu sine printre copaci în pădurea tot mai întunecată. Au mers împreună o zi întreagă. Apoi încă o zi.
– Nu ți-a fost frică de mine? l-a întrebat mai târziu romanul. Sunt mult mai solid decât tine și te-aș fi putut ucide oricând.
Dacul era într-adevăr uscățiv și cu un cap mai mic decât Collatinus, însă îi răspunse că alta a fost problema pentru care l-a luat abia după câteva zile cu el și faptul că ceruse permisiunea de a sustrage un prizonier atât de puternic de la munci presante. A durat până ce a obținut încuviințarea acestei… acestei excursii.
Într-o peșteră au dat de un preot ce trăia într-o izolare totală, pretinzând că n-a întâlnit de mai mulți ani nici un om. Se hrănea cu ierburi, rădăcini și mierea de la albine sălbatice, refuza vânatul de orice fel și se îndeletnicea cu studierea stelelor, cu descifrarea scrisului de pe scoarțele copacilor bătrâni și a semnelor scrijelite de vânt pe stâncă. Era un adorator al lui Gebeleizis și era zgârcit la vorbă. Însoțitorul lui Collatinus reveni pe șantier și-l lăsă în grija anahoretului.
Aceasta a fost a treia și ultima etapă a șederii Celui de Al Douăzeci și cincilea în Dacia. A fost un timp imposibil de apreciat, măsurabil doar cu ajutorul reperelor avute odată cu începutul lui și cu cele găsite atunci când Collatinus a revenit printre ceilalți oameni. Toată perioada cât a stat acolo n-au fost vizitați decât o singură dată. Mesagerul a fost un tânăr sol al lui Vezina, marele preot – al doilea om după Decebal în Dacia – cel ce, la rându-i, nu cobora din peștera sa de pe Muntele Sacru decât pentru a participa la războaie. Oaspetele vorbi cu preotul în prezența romanului, însă Collatinus nu pricepu nimic din spusele lor. Erau cuvinte ce nu se legau în mintea sa, chiar dacă le înțelegea sensul imediat.
În rest au fost singuri pe munte. Anahoretul îl lămuri că timpul nu se scurge decât ca o prejudecată, în funcție de cum suntem învățați să-l percepem. De aceea este lipsit de rațiune să te întrebi mereu de câtă vreme te afli acolo, în inima munților. Timpul îți îngăduie exact atât cât ești dispus să-ți îngădui tu însuți, înțelegând aceasta, vei înțelege altfel și moartea.
Dar Cel de Al Douăzeci și cincilea nu era încă suficient de pregătit ca să priceapă. „Gazda“ sa nu-l dăscălea, îi vorbea puțin, lăsându-1, parcă, să se dumirească singur. Ceea ce-l intriga, însă, cel mai mult pe roman era faptul că preotul, dacă într-adevăr nu a întâlnit de atâta vreme pe nimeni, cunoștea foarte amănunțit evenimentele ce au avut loc în ultimul război. Și, după cum se va convinge Collatinus mai târziu, era la curent și cu cele ce s-au petrecut în lume cât au rămas împreună, cât ar fi putut să depună însuși romanul mărturie că n-a fost nimeni să-i informeze de cele întâmplate.
– Totul este scris, răspundea anahoretul invariabil.
– Unde? îl întreba Collatinus, ca un învățăcel.
– Peste tot: în apă, în stânci, pe scoarța copacilor, în undele pârâului.
Nu-l putea urma în cunoștințe. Încetul cu încetul, parcă începuse să deprindă unele caligrafii, dar totul, învățătura, era încă departe.
– Când o să înțeleg și eu toate astea?
– Iar îți pui limite? Nu te întreba „când?“! Nu te mai strânge in zăgazuri!
Treptat, Collatinus desluși că nu zgârcenia în vorbe a „gazdei” era de vină de ritmul atât de lent al inițierii sale, ci credința greșită că lucrurile acelea se puteau învăța de la alții. Erau cunoștințe ce nu puteau fi însușite decât trăindu-le direct. Retragerea în munți a legiuitorilor nici nu se putea explica altfel, își spuse Collatinus.
Viața în recluziune se deosebea atât de radical de tot ce trăise până atunci încât singura posibilitate de a o putea urmări cât de cât coerent era să nu facă nici un fel de apropieri de reperele cunoscute înainte. Astfel devenise cu putință ca preotul să dispară câteva zile pentru a coborî într-un sat, unde fusese chemat să lecuiască un bolnav – dar Collatinus nu știa cum îi parvenise „chemarea” – să stea ascuns multă vreme în fundul inaccesibil al peșterii, pretinzând că se hrănea prin intermediul unui lup, în care s-ar fi încarnat în perioada respectivă – și romanul văzuse într-adevăr un lup dând târcoale pe acolo –, singura perioadă, de altfel, cât consuma – chiar dacă prin intermediul fiarei – carne. Sau, altădată, anahoretul se retrase într-un nor de fum de cânepă arsă. Folosise de multe ori arderea cânepii pentru procedeurile sale și, uneori, și Collatinus putea să-l urmeze câțiva pași pe drumul extazului. Experiența pe care și-o amintea Cel de Al Douăzeci și cincilea fusese însă diferită prin aceea că preotul dispăruse cu totul în fum, nelăsându-și nici măcar trupul acolo. Reveni după… cândva… mai tăcut și mai slab.
Într-o zi îl anunță că pleacă pentru mult timp.
– Adică ai impresia că vei muri?
– Noi nu murim niciodată. Mă duc la Gebeleizis.
– Și crezi că vei mai reveni printre cei vii?
– Bineînțeles.
– Ciudat, replică „învățăcelul”, am auzit de multe ori asemenea promisiuni printre ai voștri, însă n-am cunoscut încă niciodată vreun mort reînviat. Și nici măcar un dac care să-și fi întâlnit strămoșii.
– Noi ne vom mai întâlni!
– Când? Preotul nu i-a răspuns. Și ce să fac eu singur până atunci?
– Cred că va trebui să cobori muntele și să-i reîntâlnești pe ai tăi. Atâta vreme cât n-ai înțeles că timpul este doar o prejudecată, cât mai vorbești aici despre „noi” și „voi“, inițierea n-a fost destulă. N-ai fost nici lup, n-ai reușit să intri în trupul unui copac sau al unui animal și n-ai lăsat să te locuiască măcar pe tine altcineva. Întoarce-te la ai tăi!
– Cum?
Preotul își făcu de lucru în fața peșterii și când Collatinus îl căută din nou, nu-l mai găsi. Nu va mai apare în curând, cel puțin atât era capabil să înțeleagă și Al Douăzeci și cincilea.
Collatinus coborî cu șaptesprezece ani în urmă munții și, după doar o singură zi de mers, întâlni coloana legiunii întâi, Minervia, comandată de viitorul împărat, Hadrian. Sarmizegetusa căzuse, Decebal s-a sinucis, Dacia fusese înfrântă. Romanul vânjos, dar cu ochii arzând, fu cu greu recunoscut drept acel primpilus al lui Quadratus Bassus, dispărut cu ani în urmă. Omul devenise tăcut și asculta distrat relatările din cel de al doilea război cu dacii. Din frânturi de cuvinte, printr-un sistem de informații rămas în mister, preotul îi comunicase aceleași evenimente chiar atunci când avuseseră ele loc, doar că pe vremea aceea Collatinus nu pricepu aluziile anahoretului, spusele anahoretului.
Collatinus reveni la Roma, își reîntâlni familia și avu impresia că el însuși nu era decât un reîntors dintre morți. Oricum, revenise de pe un alt tărâm, de unde mai păstra anumite obiceiuri. Admis în ordinul ecvestru, fără a mai fi nevoie nici de cea mai neînsemnată intervenție, i se oferi ocazia să plece în Dacia pe vremea guvernatorului Caius Avidius Nigrinus, general pe care-l cunoștea de foarte multă vreme și de la care obținuse fără dificultate comanda uneia dintre cohortele de călăreți daci și romani trimisă să lupte cu Traian împotriva parților. Stătu puțin în Dacia și locurile i se părură altele. Războiul trecuse, de undeva de departe reînvia lumea idilică de pe vremea cât a fost în castrul dintre munți. Urcă la peștera anahoretului, dar nu găsi acolo pe nimeni. Preotul i-a promis că se vor reîntâlni, dar, probabil, nu sosise încă timpul.
Anii scurși de atunci nu mai aveau importanță, Collatinus străbătea o nemărginire de pământ pârjolit de soare, căutând să ajungă la mare. Calul de sub el murise, însă își continuase drumul pe jos. Știa că îl aștepta o corabie ce-l va duce la Pontul Euxin. De acolo va străbate provincia și va urca din nou muntele.
În timp ce lupta cu parții, iudeii se răsculară peste tot: în Siria, în Cipru și în Africa. Lumea muritorilor este mică. Al Douăzeci și cincilea reîntâlni unele dintre personajele pe care nu le mai văzuse din copilărie. El era incapabil să ia vreo atitudine și nu făcea nici un secret din asta.
– Nu poți să-l accepți și pe Paul și pe Saul, i se spunea. Nu poți fi și de partea lui Simon, a lui Șemaia, a lui Lucuas și să pretinzi că te afli și de partea lui Martius Turbo, i se atrăgea atenția.
– Într-adevăr, nu poți, admitea el, știind că orice acceptare, orice alianță este o trădare. Dar el mai știa că drumul unei comete este ciclic, dar predestinat. Ambițiile tinereții sale primiseră cu totul alt aspect.
Tulburările provocate fuseseră atât de mari încât muriseră în ele mai mulți oameni decât în toate campaniile lui Traian. În goana după vinovați, cineva își aminti de adevărata obârșie a lui Collatinus și acesta trebuise să fugă. Dar se purtase demn, petrecu mai mult timp în fiecare loc pe unde trecea, nu-și ascundea niciodată identitatea. Poate de aceea a și fost lăsat în pace. Însă după moartea lui Traian, în judecarea așa-numitului „complot al insularilor”, după ce au fost condamnați la moarte cei mai importanți generali ai împăratului tocmai decedat, din nou s-a găsit cineva să-și amintească de unul dintre apropiații lui Nigrinus, unul dintre osândiți. Și că acela era Collatinus.
Dacă preotul dac amână întâlnirea, își spuse Cel de Al Douăzeci și cincilea, merge el să-l găsească. Trebuia să se grăbească, de data asta ordinul de execuție împotriva sa fusese dat. În ziua când îl ajunsese din urmă și pe tatăl său neputincioasa condamnare, Collatinus văzu în același timp marea și un grup de soldați venind din urmă. Vasul era prea departe și știa că nu va mai avea timp să ajungă până la el. Se așeză pe pământ și așteptă să fie prins. „Repară ceea ce e de reparat” nu se putea referi decât la el însuși. O află tocmai la timp. Cercul s-a închis.
Marea nu era decât o oglindă strângând lumina.
– Vino, îi spuse preotul dac, apărând de sub malul abrupt. (De fapt, acesta nu i-a spus niciodată unde se vor întâlni.)
Marea nu era decât o oglindă focalizând lumina asupra lui Collatinus. Oștenii romani erau tot mai aproape.
Ascultând sfatul lui Apollonius din Tyana, minunea se împlini. „Fă în așa fel ca stelele călătoare, din categoria cărora faci parte; repară ceea ce este de reparat, închide cercul – ca să-l poți deschide iară –, dar ia numai ce este al tău!“ Cât este totul de simplu…
Lumina îl înghiți.
Ostașii îl încercuiră, însă găsiră doar un trup neînsuflețit. Collatinus plecase împreună cu preotul dac.
Cercul s-a închis pentru ca să se poată deschide iarăși.
