Cheia unui teatru nou ca model de normalitate

Când atâtea teatre din ţară stau să-şi închidă porţile, încă se mai găsesc „oameni de bine” care să construiască altele noi. La Slatina, teatrul care există de mult pe hârtie, purtând numele lui Eugen Ionescu, şi-a deschis larg porţile. O clădire modernă, dotată cu toată tehnica necesară, cuprinzând un foaier primitor şi care poate găzdui expoziţii şi lansări de carte, o cafenea teatrală, două mici şi cochete săli de cinematograf (cu câte 50 de locuri fiecare) şi o minunată sală de spectacole cu 189 de locuri – iată zestrea Centrului Cultural „Eugen Ionescu”. La temelia acestei iniţiative stau eforturile a doi oameni – Visi Ghencea şi Mihai Lungeanu – care s-au luptat vreme de vreo 25 de ani clădind iluzii. Şi când, în sfârşit, marele lor vis pare că s-a împlinit, unul dintre ei, Visi Ghencea, nu se mai află printre noi. Spun „pare că s-a împlinit”, pentru că teatrul există, dorinţă de a merge înainte există, însă blocajul din sistemul bugetar nu permite angajări, astfel încât instituţia să-şi poată continua regulat activitatea. Sigur că românul având imaginaţie şi fiind inventiv din fire a găsit nişte subterfugii, astfel încât măcar o dată pe săptămână să aibă loc câte o reprezentaţie de teatru şi audiţia unui spectacol radiofonic (directorul teatrului, Mihai Lungeanu, fiind şi regizor la Radio). La acestea se adaugă mai multe seri destinate filmului.

Nu putem trece mai departe fără să menţionăm implicarea Primăriei oraşului Slatina, fără de care lucrurile nu s-ar fi finalizat nici acum şi, poate, nici altădată.

Scenă din interiorul noului teatru

Una peste alta, în zilele de 25, 26, 27 şi 28 noiembrie, odată cu omagierea marelui dramaturg, la Slatina, au avut loc o serie de evenimente care să marcheze şi să pecetluiască deschiderea teatrului. S-a întâmplat aceasta, iată, într-unul dintre cei mai crunţi ani, atunci când salariile bugetarilor au fost ciopârţite, atunci când mulţi angajaţi din sistemul de stat au fost restructuraţi şi printre ei se aflau şi artişti, atunci când medicii au părăsit ţara în căutarea unui loc de muncă şi atunci când speranţa că ne va fi mai bine abia de mai pâlpâie. artişti de frunte, precum George Mihăiţă, Marcel Iureş, Mihai Dinvale, s-au adunat să taie panglica noului edificiu. Alţii, precum Sanda Toma şi Ion Lucian, cărora li s-au alăturat critici, artişti plastici, jurnalişti, profesori, artişti-fotografi, primarul, au vorbit – în cadrul unui colocviu dedicat lui Eugen Ionescu – despre impresionanta personalitate a acestuia. Au fost zile frumoase, încărcate cu evenimente de tot felul (lansări de carte, vernisajul unei expoziţii de caricatură, intitulată „Eugen Ionescu – între real şi virtual”, organizată în colaborare cu Muzeul Literaturii Române, cu Institutul Francez din Bucureşti şi cu Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu” din Slatina, o vizită la statuia dramaturgului aflată în parcul din centrul oraşului, o conferinţă de presă dedicată deschiderii Centrului Cultural etc.) şi, normal, şi cu spectacole de teatru (ale gazdelor şi invitate). La unele dintre manifestări a fost prezent şi Matei Vişniec (atât de drag directorului noului teatru, Mihai Lungeanu, încât şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare pe marginea dramaturgiei acestuia şi realizat un spectacol cu „Trei nopţi cu Madox”, prezentat în cadrul acestor zile). Teatrul din Slatina va fi unul de proiecte, adică nu va avea o trupă permanentă. Va face angajamente pe spectacol şi va găzdui producţii ale altor teatre. Pentru început, a avut loc premiera spectacolului „Trei nopţi cu Madox”, cu o distribuţie formată din vechea trupă de amatori. De altfel, aceştia constituie sufletul Centrului, câtă vreme nu există posibilitatea de a fi angajat un adevărat staff, aşa cum s-ar cuveni. Protagonişti au fost Marian Costea, Dan Stoichicescu, Ristina Baboi Clara, Paul Bălăşcanu şi… (însuşi) Mihai Lungeanu. O producţie despre nevoia de celălalt, despre dorinţa de comunicare şi despre pornirea atavică a omului de a distruge tocmai ceea ce îi poate aduce alinare. După 1990, puţine trupe de amatori au mai păstrat stindardul sus şi una dintre acestea este şi cea de la Slatina. Într-o lume mai liberă, însă foarte greu de armonizat, într-o vreme de cumpănă, când pe primul loc se află lupta pentru existenţă, micul colectiv de la Slatina, adunat în jurul lui Visi Ghencea (atât de repede dispărut dintre noi) şi al lui Mihai Lungeanu, a reuşit să facă spectacole care să păstreze vie noţiunea de teatru în oraş. Nu sunt numai actori, ci, după modelul vechilor trupe de diletanţi, fac de toate: montează şi demontează decorul (tot de către ei realizat), manevrează orga de lumini şi de sunet (şi acum sunt fericiţi că beneficiază de aparatură de ultimă generaţie) etc. O trudă care urmează aceleia de fiecare zi, dar care, cu siguranţă, le va fi aducând satisfacţii în plan spiritual.

Sigur că, în acest moment, la Slatina, tocmai putem spune că se găseşte o mică oază de normalitate. Sigur că numai aceasta nu ne va face să depăşim grava criză în care ne aflăm, dar măcar ne poate da o undă de speranţă. Mizăm pe încăpăţânarea unor oameni ca aceia de la Slatina pentru a găsi o soluţie prin care normalitatea să se instaleze la nivelul întregii ţări şi urăm cale lungă şi plină de succes noului teatru!