Chestiunea ucraineană: indivizibilitatea securității și caracterul contagios al instabilității (III)

Aliniată la exigențele politicii externe a aliaților săi, România este în situația de a sprijini forțele politice naționaliste, preponderent rurale, confesionale și iliberale ale Ucrainei, în loc să fie alături de cele internaționaliste, industriale, laice și liberale. Aceasta în timp ce naționalismul și confesionalismul ucrainean sunt, inevitabil, antiromânești, iar ruralismul și iliberalismul fac dificil dialogul româno-ucrainean sau oferă prea puține motive dezvoltării relațiilor bilaterale.

SECURITATEA ROMÂNIEI ȘI STABILITATEA UCRAINEI

În 1997 (pe când România nu era încă membru al NATO și al UE), diplomația română a elaborat o doctrină de politică externă proprie referitoare la Ucraina și la relația cu aceasta. Respectiva doctrină era sintetizată de teza potrivit căreia securitatea și stabilitatea României depind de securitatea, stabilitatea, integritatea teritorială, prosperitatea și soliditatea democratică a Ucrainei.

De asemenea, se aprecia că Ucraina are nevoie de două ancore care să o lege de spațiul euro-atlantic, în care și românii doreau să se integreze, și anume Polonia și România. De aceea, s-a accelerat încheierea tratatului politic de bază româno-ucrainean, ca premisă obligatorie, nu atât pentru intrarea în NATO, cât pentru realizarea trilateralei România-Ucraina-Polonia. În fine, se susținea că „reunificarea” României cu românii și teritoriile din Basarabia istorică (Basarabia de sud) și Bucovina de Nord se va realiza prin aderarea Ucrainei la UE; ceea ce ar fi avut ca efect și „împingerea” Republicii Moldova în aceeași direcție și, așa cum se afirma la vremea respectivă, „regăsirea tuturor românilor trăitori pe teritoriile istorice românești, în frontierele unui singur ’stat’ numit UE”.

Deși condițiile anului 2021 sunt schimbate, principalele elemente ale acelei doctrine rămân valabile. Făcând abstracție de dificultățile în care se găsește în prezent UE însăși, dificultăți în contextul cărora extinderea spre est este improbabilă pe termen scurt și mediu, pentru ca aplicarea acelor idei să fie fezabilă azi, este nevoie ca lor să li se adauge câteva condiții noi.

În primul rând, trebuie observat că, dacă în 1997 Ucraina era o democrație în curs de edificare care arăta un grad ridicat de coeziune teritorială, în 2021, probabil și sub influența unor repetate schimbări de guvern realizate pe căi violente, a mișcărilor secesioniste și a șapte ani de război civil, ea a alunecat spre o formă de guvernare național-populistă de tip oligarhic, dependentă de finanțarea externă care nu vine niciodată fără obligații politice și geopolitice. De aici rezultă imperativul democratizării reale a Ucrainei, imperativ care merge mână în mână cu structurarea sa teritorială pe criteriul național, respectiv acceptarea caracterului său pluri-național; ceea ce impune promovarea federalizării statului. Aceasta apare a fi unica soluție pentru mărirea rezistenței interne prin flexibilizarea structurilor sale constitutive, precum și pentru mărirea adaptabilității la sfidările și oportunitățile externe, în condițiile în care comunitățile etno-culturale trăitoare pe teritoriul său nu sunt rezultatul prinderii lor întâmplătoare într-un ansamblu național dominant sub aspect demografic, apărut printr-o evoluție organică, ci al unei opere de inginerie geopolitică.

Pe acest fundal, România trebuie să fie pregătită pentru eventualitatea, în multe privințe, poate, de nedorit, dar nu exclusă, dezmembrării teritoriale a Ucrainei, fiind, totodată, esențial să valorifice, așa cum nu a făcut-o până acum, prevederile Tratatului politic bilateral referitoare la minorități (prevederi cuprinse în cel mai amplu paragraf al acestui instrument juridic), precum și pe cele privind euroregiunile. Identice cu cele convenite în relațiile româno-maghiare, textele amintite au urmărit să asigure românilor din Ucraina (inclusiv celor numiți „moldoveni”) același statut cu al minorității maghiare (ca, de altfel, și al celorlalte minorități naționale) din România. Dimensiunea cultural-religioasă a amintitului statut, fundament al păstrării identității naționale, este de o importanță covârșitoare; mai ales în contextul exacerbării naționalismului ucrainean, explicabilă, dacă nu și scuzabilă, inclusiv ca reacție la presiunile iredentiste rusești.

DE LA FALSUL PARTENERIAT LA SATELIZAREA REALĂ

Devenită câmp de confruntare a intereselor strategice euro-atlantice și ruse, așa cum am arătat deja, Ucraina riscă să devină victima acesteia.

Din punctul de vedere al doctrinei oficiale a UE, ca și în cazul doctrinei românești, s-a afirmat, după 2005, că „securitatea și stabilitatea Europei sunt legate strategic de independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, ca și de capacitatea ei de a furniza securitate democratică în vecinătatea estică a UE”. De aceea s-a mai adăugat că, împreună cu SUA, „UE trebuie să fie gata a folosi toate mijloacele avute la dispoziție – inclusiv cele militare, dacă va fi nevoie – pentru a respinge orice încercare de împărțire a Ucrainei.”

Spre deosebire de doctrina română însă, la nivelul UE, tema „perspectivelor europene” ale Ucrainei rămâne controversată și primește răspunsuri ambigui. Înaintea crizei din 2014, când integrarea europeană a Ucrainei era, în principiu, posibilă, teza prevalentă era sintetizată în formula „Ucraina – veșnic vecin privilegiat, niciodată membru”. După ocuparea Crimeii și debutul războiului de secesiune din estul Ucrainei, când, obiectiv, integrarea devenise cu mult mai problematică, s-a sugerat că aderarea la UE ar fi un țel comun, dar în orice caz foarte îndepărtat și supus unor condiții greu de îndeplinit pe termen scurt.

Reticentă în a primi o țară atât de mare și de complexă, având și probleme structurale enorme, UE a inclus Ucraina în așa numitul „Parteneriat estic”, împreună cu Armenia, Azerbaidjan Belarus, Georgia și Republica Moldova. Această construcție multilaterală nu a dat rezultate întrucât fiecare dintre membri avea alte așteptări din partea UE, în timp ce UE nu era gata să răspundă nici uneia dintre ele.

În atari circumstanțe, „parteneriatul” respectiv le-a apărut presupușilor beneficiari drept ceea ce, de fapt, și era; adică o încercare de a transfera modelul de organizare socială și politică occidental într-un mediu străin acestuia, și de a impune acolo prioritățile și opțiunile politice occidentale, fără nici o garanție privind accesul vecinilor orientali ai UE la avantajele civilizației occidentului. Cu referire specială la Ucraina, propunerea de a ajunge la „a avea totul în comun cu UE (infrastructuri, active, programe, fonduri, reglementări, politici etc.), mai puțin instituțiile (adică exceptând mecanismul de luare a deciziilor)”, fără promisiunea unei date la care și instituțiile vor deveni comune, nu a fost tentantă. Aceasta a sunat mai mult ca o subordonare necondiționată a Kievului față de Bruxelles, în raport cu UE ucrainenii urmând a avea mai puține sau, în cel mai bun caz, tot atâtea drepturi ca în raportul cu fosta URSS.

CRONICA UNEI ASOCIERI CU EȘEC ANUNȚAT

Fundamentul relației bilaterale UE-Ucraina a fost definit ca fiind format de congruența intereselor geopolitice, complementaritatea resurselor economice și comunitatea tradițiilor culturale (de istorie și cultură, incluzând creștinismul). Pe acest fundament s-a proiectat realizarea asocierii politice, integrării economice, uniformizării legislative și armonizării instituționale dintre cele două. Toate trebuiau definite în termeni concreți și ordonate juridicește printr-un tratat de asociere între Ucraina și UE, care ar fi făcut corp comun cu un tratat de liber schimb, precum și cu un acord privind scutirea de vize pentru călătoriile în spațiul UE. Pachetul ar fi putut fi semnat la Summitul Parteneriatului estic de la Vilnius, în noiembrie 2013, după negocieri îndelungate purtate de-a lungul a cinci ani.

În perioada premergătoare Summitului, sub presiunea Germaniei, UE a condiționat semnarea acordului de eliberarea din închisoare a fostului prim ministru ucrainean Iulia Timoșenko, condamnată pentru abuzuri și fapte de corupție materializate, în special, într-un acord suspect de oneros, semnat cu Rusia, având ca obiect furnizarea de energie (gaz natural) în Ucraina.

În ciuda afacerilor sale foarte profitabile Rusiei, Iuliei Timoșenko i se crease reputația singurului șef de partid ucrainean pro-occidental și astfel dobândise monopolul dialogului cu Occidentul euro-atlantic. Aceasta în timp ce partidul cel mai mare, mai popular și mai performant sub aspect electoral – Partidul Regiunilor, condus de Președintele Victor Ianukovici – fusese etichetat ca prepus al Rusiei și de aceea fusese exclus de la discuții politice de substanță cu statele membre UE și cu SUA; ceea ce a oferit, practic, Rusiei șansa unui monopol real al relației cu conducerea executivă / efectivă a Ucrainei.

Chiar dacă grațierea sau rejudecarea lui Timoșenko fusese refuzată de Kiev, insistențele unor state europene, printre care Polonia, cărora li se alăturase, pe canale diplomatice, și SUA, au lăsat Germania fără posibilitatea de a bloca semnarea tratatului de asociere. În atari condiții, a intrat în joc Președintele Rusiei, care l-a avertizat pe omologul ucrainean că, în cazul semnării, va opri importurile ucrainene pe piața rusă și va cere Kievului să plătească o datorie de circa un miliard de euro reprezentând acumularea unor plăți restante pentru importul de gaz rusesc.

Ținând seama că ruperea forțată a legăturilor economice structurale existente între Ucraina și Rusia, înainte ca acordul de liber schimb cu UE să le poată substitui, ar fi împins la ruină economia ucraineană, Kievul a cerut Comisiei Europene asigurarea unor fonduri bănești de natură a amortiza impactul măsurilor anunțate de Moscova. Cum cererea nu a fost acceptată și, în asemenea condiții, apărea spectrul unui adevărat crah economic cu grave consecințe sociale, Ucraina a anunţat „suspendarea” sine die a procedurii de semnare a acordului de asociere cu UE.

Decizia a fost denunțată în mai multe capitale europene ca o cedare a preşedintelui Viktor Ianukovici în faţa presiunilor Rusiei, confirmând teza că regimul de la Kiev ar fi fost, chipurile, doar o marionetă a Moscovei. Răspândirea acestei interpretări a amorsat, în plan formal, nemulțumirea maselor „pro-europene” care au ieșit imediat pe străzile Kievului și Lvovului, pentru a cere reconsiderarea deciziei prezidențiale.

Apariția pe blocurile din împrejurimile pieței Maidan a unor misterioși lunetiști care au tras în mulțime și despre care astăzi se știe doar că nu au făcut parte din instituțiile de forță ucrainene, a condus la escaladarea protestelor. Așa s-a ajuns, în final, la fuga din țară a Președintelui Ianukovici, demisia guvernului legitim și instalarea unei puteri „pro-europene” și „pro-occidentale” în primăvara anului 2014.

Guvernele produse în siajul acestor evenimente de către acele forțe „pro-occidentale” au fost însă slabe, incompetente și corupte, ceea ce a anulat în termeni reali șansa integrării europene a Ucrainei. Pentru a confirma, totuși, susținerea noii puteri de la Kiev, în 2017, Consiliul UE a adoptat decizia de a încheia Acordul de asociere cu Ucraina în numele Uniunii Europene, cu ocazia Summitului UE-Ucraina de la Kiev, din luna iulie a aceluiași an.

Evenimentul s-a produs atât de târziu întrucât încrederea în noul regim politic ucrainean la nivelul statelor membre, care trebuiau să ratifice cu toate tratatul, era redusă, și totodată pentru că, în mod efectiv, Ucraina nu putea îndeplini condițiile presupuse de punerea lui în executare eficientă.

Pe de altă parte, răsturnarea prin violență a guvernului constituțional al Ucrainei, la începutul lui 2014, și instalarea unui regim naționalist cu discurs rusofob, transpus rapid și într-o legislație vizând limitarea drepturilor comunității ruse – dar, odată cu aceasta, și a celorlalte comunități etno-culturale din Ucraina, printre care și minoritatea „româno-moldavă” (sic!) – a oferit motivul secesiunii Crimeii (printr-un referendum, contestat de Occident), urmată de anexarea ei de către Rusia, și apoi al secesiunii așa numitelor republici Donețk și Luhansk. Războiul civil astfel declanșat a fost de îndată internaționalizat – dacă nu cumva, internaționalizarea i-a precedat. Astfel, Rusia sprijină activ grupurile secesioniste, în timp ce SUA și UE susțin guvernul de la Kiev și forțele unioniste, chiar și în ciuda ambarasării create de excesele lor naționaliste.

ÎNTRE O POSIBILĂ FEDERALIZARE ȘI O PROBABILĂ DEZMEMBRARE

Înainte de a se ajunge la acest impas, în Parlamentul European se schițase un plan („planul Severin”) privind gestiunea crizei consecutive eșecului suferit de UE la Vilnius. Planul prevedea condamnarea tuturor violențelor, inclusiv cele ale revoltaților din piața Maidan, sprijinul pentru formarea unui guvern de uniune națională, precum și asistență și mediere europeană pentru o reformă constituțională care să conducă spre o republică parlamentară sau semi-prezidențială de tip federal, în locul celei prezidențiale hiper-centralizate existente la acea dată, creându-se totodată contextul potrivit pentru noi alegeri libere și corecte. Cel mai important aspect era acela că, sub condiția convenirii unui program de reforme politice, UE trebuia să ofere de îndată Ucrainei un pachet financiar pentru stabilizare economică, apt să o ajute a se desprinde din vechile sale legături geo-economice și geo-politice; simultan un pachet de o magnitudine similară urma a fi oferit Rusiei. Abia astfel Ucrainei i se asigura libertatea reală și șansa echitabilă de a alege între Europa și Eurasia, ceea ce ar fi implicat și angajamentul UE fie de a înlocui Rusia fie a echilibra influența rusă în relația cu Ucraina. Obiectivul final era acela de a se ajunge, prin stimulente și consensul tuturor celor interesați (inclusiv Rusia), iar nu prin sancțiuni, la un echilibru geo-economic și geo-politic regional, care ar fi evitat colapsul Ucrainei și catastrofa geostrategică inevitabilă subsecventă acestuia.

UE nu a făcut nici un efort pentru a pune în aplicare un asemenea plan, principalul opozant fiind Germania. Tot așa cum opoziția Germaniei, înainte de intervenția Rusiei, a subminat șansele încheierii tratatului de asociere UE-Ucraina la Summitul de la Vilnius. Aici se găsește cheia jocului geopolitic german.

Germania nu este interesată în admiterea Ucrainei în UE, tot așa cum nu este interesată în admiterea Turciei. Acestea sunt state prea mari, cu o populație prea numeroasă, cu o identitate prea distinctă și cu resurse prea importante pentru a fi dominate de Berlin. Or, Berlinul nu poate accepta un rol de rang secund într-o Europă politică germană.

Pe de altă parte, Germania nu poate lăsa Ucraina Rusiei, întrucât aceasta ar aduce Rusia nu doar prea aproape de frontierele sale, ci și la nivelul unei puteri imperiale de temut, oricând susceptibilă de apetituri expansioniste. Din aceste motive, partiția Ucrainei ar satisface Germania.

Ce se va întâmpla însă cu restul Ucrainei? Dacă dezmembrarea Ucrainei ar deschide calea Varșoviei și Bucureștiului pentru recuperarea teritoriilor lor istorice pierdute prin Tratatul de pace de la Paris (1947), ar urma ajustarea raportului de forțe în cadrul UE tot de o manieră nedorită din perspectivă germană.

Chiar dacă nu s-ar ajunge aici, preluarea în UE a ceea ce mai rămâne din Ucraina, tot nu ar fi dezirabilă la Berlin. Pentru Germania, formula optimă ar fi aceea a unui stat ucrainean redus ca dimensiune, care să joace rolul de stat-tampon prietenos sau poate stat-punte între Eurasia și Europa germană, fiind ori neutru în raport cu ambele ori satelit al unei UE și așa cu mai multe viteze. Este foarte posibil să se ajungă la aceasta prin federalizarea Ucrainei, cu Crimeea lăsată definitiv în componența Rusiei.

Problema este cum să se vândă această formulă publicului și cum să fie ea asimilată în ordinea de drept internațional actuală?

RĂZBOI CIVIL SAU RĂZBOI PUR ȘI SIMPLU?

Pentru a se reuși, Germania și Franța, împreună cu OSCE, organizația regională favorită a Rusiei (întrucât, cu excepția ONU, aceasta este singura în care Rusia și SUA sunt amândouă membri cu drepturi egale), au convocat Ucraina la Minsk, ca să negocieze, direct cu Kremlinul, soluționarea crizei din Donbas. Din acuzată pentru intervenția ilegitimă într-un stat suveran și susținerea forțelor separatiste ucrainene, Rusia a devenit astfel partener legitim de negocieri (desigur sub un regim de sancțiuni economice de acoperire pentru jocul dublu al Berlinului și Parisului), recunoscându-se implicit că războiul civil este de fapt un război internațional.

În 2015, Rusia și Ucraina au convenit, în acest format, un acord de încetare a focului și un altul referitor la o foaie de parcurs incluzând dezangajarea militară a părților în conflict, retragerea tuturor militarilor și mercenarilor străini (se subînțelege, ruși), amnistierea combatanților, organizarea de alegeri în regiunile secesioniste și – aici e partea cea mai interesantă – acordarea unui statut special de autonomie acestora. În 2019, fostul ministru de externe și actualul Președinte al Germaniei, Frank Walter Steinmeyer, a venit pe neașteptate cu așa numita „formulă Steinmeyer” care, sub cuvânt că flexibilizează acordurile de la Minsk, a condiționat instituirea statutului special doar de organizarea de alegeri libere în Donețk și Luhansk sub supravegherea OSCE, fără a se mai preciza că trupele străine se retrag înainte și că Ucraina își reinstaurează mai întâi controlul asupra întregului său teritoriu. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a acceptat formula și un document care a consacrat-o a fost semnat la Minsk, la nivelul celor patru șefi de stat și guvern implicați.

Chiar dacă ulterior, acuzat de capitulare, Zelenski a dat înapoi, fapt este că de acum Ucraina a acceptat federalizarea (avută în vedere și de Ianukovici, dar în alte condiții) și că ea devine responsabilă pe plan internațional pentru nerealizarea acesteia, fără a mai putea invoca lipsa controlului asupra întregului său teritoriu.

LA RĂSCRUCEA INTERESELOR GEOPOLITICE

Până când pașii conveniți la Minsk se vor face, criza ucraineană este folosită de Berlin și pentru a ține SUA departe de o înțelegere strategică cu Rusia. Casa Albă are nevoie de o asemenea antantă pentru a promova o altă ordine mondială, bazată pe un sistem global de contraponderi apt a păstra status quo-ul american fără a se mai apela la „jandarmul american”.

Cum apropierea americano-rusă ar împinge UE (Europa germană) într-o poziție de mâna a doua la nivel mondial, Germania a presat cu toate mijloacele SUA ca să răspundă crizei ucrainene prin sancțiuni aplicate Rusiei și desfășurarea de forțe armate la granița acesteia. Câtă vreme, de pildă, problema Crimeii nu este rezolvată prin consensul protagoniștilor globali (deși toată lumea este convinsă că revenirea acesteia la Ucraina este exclusă), o construcție strategică securitară stabilă între SUA și Rusia este cvasi imposibilă, în timp ce afacerile tactice dintre Germania și Rusia (cum este aceea a gazoductelor din Marea Baltică), cu efecte strategice pentru cea dintâi în interiorul UE, merg liniștite înainte.

În acest timp, în SUA se întărește convingerea că sacrificarea intereselor strategice americane în relația cu Rusia pentru apărarea granițelor ucrainene stabilite de Stalin și Hrușciov nu are nici un sens. Odată cu deplasarea vectorilor de securitate americani de pe aliniamentul Tirana – Baku, pe aliniamentul Riyadh – Teheran, și a centrului geometric al politicii externe americane din Atlanticul de Nord în Pacificul de Sud, interesul american pentru Crimeea și, chiar, pentru Marea Neagră scad. Antanta cordială cu Rusia merită abandonarea Crimeii.

Nu însă și mai mult. Fidel teoriei lui Brzezinski, amintită chiar în deschiderea prezentului eseu, Washingtonul ține la independența Ucrainei, fie ea și micșorată teritorial.

Poate duce această preocupare până la implicarea NATO în apărarea suveranității ucrainene sau chiar la invitarea Ucrainei ca membru al NATO?

IPOCRIZIA PRUDENTĂ ȘI FRIVOLITATEA JOCULUI CU FOCUL

În 1997, cu ocazia Summitului NATO de la Madrid, statele membre al alianței şi liderii ucraineni au semnat așa numita „Cartă pentru un Parteneriat Distinct”. Aceasta a identificat o serie de domenii în care urmau să aibă loc consultări și acțiuni de cooperare între NATO și Ucraina, și a stabilit înfiinţarea Comisiei NATO-Ucraina în vederea realizării unor proiecte comune vizând apărarea păcii în lume. Documentul era, în realitate, menit să asigure Rusia că Ucraina nu este eligibilă ca membru NATO (în acel moment, nici Kievul nu semnalase că și-ar dori aceasta), oferind totodată Ucrainei o asigurare compensatorie pentru „Actul Fondator” încheiat între NATO și Rusia.

Mai târziu, ori de câte ori Ucraina sugera că ar putea cere să devină membru al NATO, răspunsul pozitiv era amânat fie ca urmare a dorinței de a nu ostiliza excesiv și inutil Rusia (cum a fost la Summitul NATO de la București, în 2008), fie întrucât invitarea Kievului, în condițiile în care acesta se afla în conflict deschis cu Rusia pe chestiunea secesionismului malorus, ar fi însemnat nu sporirea securității aliaților, ci import masiv de insecuritate în alianță. În 2015 NATO a refuzat să furnizeze armament Ucrainei, iar față de declarația din același an a Președintelui Piotr Poroșenko, privind organizarea unui referendum asupra aderării la NATO, s-a reacționat în sensul că, înaintea unui asemenea pas, Ucraina trebuie să implementeze anumite reforme de sistem, dar mai ales să restabilească pacea și securitatea în regiunile sale din est și să aducă forțele sale armate la standardele alianței. Ceea ce practic este un refuz.

Anterior, în 2014, când guvernul ucrainean a cerut Occidentului să trimită forțe armate măcar și la un nivel simbolic în Ucraina, pentru a contrabalansa acțiunea, fie ea și sub acoperire, a trupelor ruse, acesta a respins o asemenea posibilitate, cu toate că prezența câtorva zeci de militari cu un steag NATO în Bugeac, ar fi fost suficientă pentru a exclude avansul trupelor ruse, temut în acel moment, din Crimeea spre Gurile Dunării.

Rezultă de aici, că dincolo de discursuri, de zăngănit de arme și de sancțiuni economice aplicate cu o rigoare relativă și entuziasm moderat, Occidentul euro-atlantic, inclusiv SUA ca protagonist principal al NATO, nu înțelege să treacă peste o linie roșie care l-ar aduce în conflict direct cu Rusia. Acest Occident nu este nici pe departe gata să se sacrifice de dragul Ucrainei. El se folosește de criza ucraineană doar pentru a se plasa într-o poziție mai favorabilă spre a negocia cu Rusia întru promovarea propriilor interese.

În asemenea condiții și într-un asemenea context, Președintele Donald Trump, după ce a criticat ineficiența și ipocrizia demersurilor franco-germane care împing, de fapt, Kievul să își rezolve direct problemele cu Moscova și promit că UE va lupta cu Rusia până la ultimul ucrainean, s-a oferit ca, în afara ajutoarelor pentru supraviețuire oferite Ucrainei, astfel încât aceasta să nu fie obligată a se preda Rusiei, să preia el misiunea de a negocia cu Președintele Putin o soluție inclusă într-un pachet mai mare de înțelegeri. O astfel de abordare, rămasă oricum fără rezultat, demonstrează că problema ucraineană nu este decât o necunoscută într-o ecuație geostrategică având cu totul alte mize și alte părți interesate.

Dorind să arate aliaților europeni că Europa rămâne o prioritate pentru SUA, iar SUA rămâne o putere europeană (sic!), dar și să proiecteze în interior imaginea unui lider puternic în măsură a da tonul fanfarei globale, Președintele Joe Biden nu-și mai propune să facă pace între Kiev și Moscova, ci le arată „cartonașe galbene” liderilor de la Kremlin, cu principalul efect de a împinge (inclusiv prin scoaterea ridicolă la înaintare a României și… Japoniei) autoritățile ucrainene către soluționarea crizei prin confruntare armată directă (după modelul dezastruos încercat în criza Osetiei de sud, de Președintele georgian Mihail Shakashvili, în 2008) și, mai ales, de a întări antanta ruso-chineză.

În spatele acestui număr de pantomimă geo-strategică se poate ghici că, deși inițial respinsă, ideea unei federații ucrainene poate deveni acum un compromis acceptabil pentru SUA.

Dacă, însă, Germania vede în această Ucraină federală un stat-tampon soft, SUA vede un stat-tampon hard care să împiedice un alt pact strategic germano-rus. De aceea, probabil că SUA va dori o federație asimetrică (statul federal având poziție prevalentă asupra provinciilor federate), în timp ce Germania și Rusia vor insista pentru o federație simetrică (statul federal și regiunile federate având puteri egale, așa cum susțin în cazul Republicii Moldova și a crizei transnistrene).

CHESTIUNEA UCRAINEANĂ ÎN POLITICA EXTERNĂ ROMÂNEASCĂ

Competiția pe terenul geopoliticii având ca miză Ucraina are loc nu numai între Rusia și Occidentul Euro-Atlantic, structurat în jurul celor doi poli, anglo-american și franco-german, ci și între Germania și SUA, precum și între statele din vestul UE și cele din estul acesteia. O asemenea împrejurare determină incoerența „Occidentului american”, ca și cea a UE în relațiile cu Rusia.

Iată de ce diplomația rusă a proclamat starea de divergență sistemică în raporturile cu SUA și decesul relației cu UE, urmând ca aceasta din urmă să fie suplinită de raporturi bilaterale cu statele membre. O reacție unitară a acestora față de o asemenea poziție apare a fi cu totul improbabilă, dacă nu chiar imposibilă, în condițiile în care, tot mai multe dintre ele (Ungaria fiind un exemplu evident, de care diplomația română nu poate face abstracție) se apropie de Moscova și se opun sancțiunilor aplicate Rusiei. Aceasta obligă România la conceperea unei poziții proprii; dacă este posibil, în cadrul alianțelor din care face parte, iar dacă este necesar, și în afara lor.

Formula americană referitoare la o viitoare posibilă federalizare a Ucrainei, deși încă vag definită, se profilează a fi mai convenabilă românilor, dar, în ipoteza în care, la fel ca în 1939, Rusia va ajunge la un acord cu Germania, înainte de a se înțelege cu SUA, actualul partener strategic al României, va fi imperios necesar ca, în acel moment, relația româno-rusă să fie normală, dacă nu chiar prietenoasă. Ceea ce nu este cazul în prezent; iar aceasta impune luarea unor măsuri suplimentare de siguranță printr-o subtilă cultivare a legăturii strategice a României cu China. (Deocamdată, însă, guvernul român se deplasează în sens contrar.)

Toate complicațiile geostrategice evidențiate nu pot avea, în plan imediat, decât un impact negativ asupra vieții comunităților românești din Ucraina. Chiar dacă evoluția evenimentelor ar putea conduce la consecințe teoretic pozitive pentru România, dispariția comunităților românești până atunci ar răpi aproape orice valoare acelor consecințe.

În acest păienjeniș, aspirațiile și drepturile comunităților române din Ucraina se pierd cu totul, iar statul român, în situația sa actuală, nu pare a avea mijloace pentru a le aduce pe agenda actorilor globali și regionali implicați în tratative. Iată de ce, întrucât în planul diplomației de stat dialogul româno-rus este la cota înghețului, relațiile BOR cu Biserica Ortodoxă Rusă ar trebui îngrijite și valorificate.

Securitatea este indivizibilă. Instabilitatea este contagioasă. La frontiera estică a României, în Ucraina, se consumă o criză care implică marile puteri euro-atlantice și euro-asiatice. În acel spațiu domnește insecuritatea și escaladează instabilitatea. Aceasta impune Bucureștiului elaborarea unei politici adecvate care să plaseze interesul național pe o poziție favorabilă în contextul internațional dat. Deocamdată, nu vedem, însă, decât gesturi belicoase îndreptate către est și alinieri servile pompieristice la agendele geopolitice ale unui vest, la rându-i divizat.

Cele scrise aici se vor a fi un sprijin pentru luarea unor decizii corecte, precum și un semnal de alarmă menit a trezi din somnul cel de moarte rațiunea națională a românilor. Chestiunea ucraineană, cu complicațiile și metastazele ei, arată că omenirea se află pe marginea prăpastiei. România riscă să i-o ia înainte (sic!).

Chestiunea ucraineană: riscul alunecării în război mondial (I)

Chestiunea ucraineană: riscurile ingineriei geopolitice (II)