Cine își (mai) dorește Brexitul: Londra sau Berlinul?

Procesul Brexit este extrem de imprevizibil, însă două constante istorice ne pot indica deznodământul: intersele militare și economice ale Statelor Unite în Europa și pragmatismul uriaș al Perfidului Albion.

Anglia nu a ales un rege, ci un ”director executiv”

Unul dintre cele mai importante momente din istoria țării ce dorește să părăsească UE, este Revoluția Glorioasă din 1688, o confirmare a libertatilor cetatenilor si a sistemului monarhiei parlamentare, cel care acum este angajat în epopeea Brexitului. Însă Revoluția Glorioasă a fost și altceva, spune istoricul Niall Ferguson. Marele moment al istoriei Angliei a fost o fuziune între Compania Olandeză a Indiilor Orientale și Compania Britanică a Indiilor Orientale. Marea Revoluție a fost una în care ”prințul olandez Wilhelm de Orania devenea, în fapt, directorul executiv al Angliei, afaceriștii olandezi deveneau acționari principali în Compania Britanică a Indiilor Orientale”. Cei care au organizat Revoluția Glorioasă, ”o oligarhie a aristocraților englezi” nu aveau nevoie de lecții de politică și religie din partea unui olandez. ”Dar ceea ce puteau învăța de la un olandez erau practicile financiare moderne”. În urma acestei fuiziuni ”de afaceri” a apărut Banca Angliei, care a gestionat expansiunea coloniala britanică. Marea Britanie va alege ieșirea din UE doar dacă aceasta va aduce câștiguri financiare. Or, aceasta perspectivă este improbabilă acum.

Ochii și urechile SUA în Europa

Pentru SUA, Marea Britanie au fost ochii, urechile si pârghia de influența a Washingtonului în procesul construirii UE. Este greu de crezut că SUA pot accepta ușor iesirea Londrei din UE și constituirea unei armate europene, dincolo de NATO, de către Franța și Germania, odată scăpate de piedica britanică. Pentru a nu mai vorbi de propensiunea Parisului și Berlinului, dar și a Italiei, de a întreține relații cel puțin amiabile cu Rusia. Având în vedere aceste interse americane, având în verede tendința istorică a Marii Britanii pentru echilibrul forțelor in Europa, ne putem întreba dacă nu cumva Brexitul este dorit mai degrabă de către Emmanuel Macron (succesorul generalului de Gaulle) sau de Angela Merkel decât de Londra sau Washington.

Ultimele evoluții ale Brexitului

În urma unui vot fără precedent, Parlamentul britanic a respins opt alternative ale guvernului Theresei May pentru ieșirea din UE. O bună parte a presei britanice consideră că acesta este momentul final al guvernului. Premierul de la Londra nu renunță și încearcă un șantaj – va demisiona doar dacă parlamentarii aprobă acordul pentru Brexit asupra căruia s-a convenit deja cu UE. În plus, chiar după înfrângerea înmulțită cu opt de miercuri noaptea, Theresa May mai dorește organizarea unui nou vot în Parlament, vineri.

Potrivit BBC, la vot ar putea fi supuse din nou doar cele trei variante de Brexit care au întrunit cele mai multe voturi pentru. Care sunt acestea?

1. Referendum de confirmare a acordului de Brexit asupra căruia se va conveni. Parlamentul va hotărî dacă va supune la vot două sau mai multe variante.

2. Susținerea acordului la care guvernul de la Londra a ajuns deja cu UE și, în plus, rămânerea Marii Britanii în uniunea vamală cu UE. Această variantă va permite menținerea deschisă a graniței dintre Irlanda de Nord (parte a Regatului Unit) și Republica Irlanda (parte a UE) – cea mai spinoasă problemă a Brexitului până în acest moment și motivul principal al respingerii acordului negociat de Theresa May. Însă acest proiect ar lăsa Marea Britanie în imposibilitatea de a-și negocia propriile acorduri comerciale internaționale, care ar rămâne sub tutela UE. May a menționat deja că nu va accepta rămânerea în uniunea vamală a UE.

3.  Planul Partidului Laburist – rămânerea în uniunea vamală cu UE și, în plus, o ”aliniere mai puternică” în ce privește piața unică europeana. Condiția laburiștilor este ca Marea Britanie ”să aibă un cuvânt de spus” în negocierile comerciale ale UE cu terții. Or, acest lucru este imposibil sub actuala legislație a UE, care prevede că statele membre nu pot influența negocierile comerciale și nu pot avea drept de veto în acest domeniu.

Voturile repetate din Parlamentul britanic au făcut ca Theresa May să ajungă în punctul în care un legislativ scindat (între adepții unui Brexit dur, o tabără tot mai puternică pentru rămânerea în UE și o tabără ce dorește un Brexit ordonat, cu menținerea legăturii cu UE) a preluat puterea de decizie în ce priveste ieșirea din UE. Analiștii britanici consideră că guvernul poate rămâne la putere doar acționând strict la directivele parlamentului, chiar dacă asta va duce la încălcarea flagrantă a platformei de guvernare. Demisia este cea mai bună soluție pentru țară, susțin acești analșiti.

Britanicii au știut ce vor să negocieze

O mare parte din actuala situație se datorează faptului că Marea Britanie a activat procesul ieșirii din UE fără să știe ce încearcă să negocieze, scrie revista conservatoare The Spectator. ”Asta a făcut sarcina mai ușoară pentru UE, care a stabilit agenda negocierilor. Succesorul lui May nu trebuie să repete această greșeală. Va trebui sa negocieze știind exact ce dorește să obțină”.

O altă mare problema este că Thresa May nu a știut ce propuneri pot trece de votul Parlamentului. ”Dacă birocrații din guvern conduc negocierile politice, atunci apar probleme. Ar fi fost mult mai bine dacă de acest proces s-ar fi ocupat politicienii; ei simt mai bine ce propunere poate obține sprijin în parlament”, scrie The Spectator. ”Din multe puncte de vedere, problema este compoziția parlamentului, care nu numai că este unul fără majoritate clară, dar puterea este deținută de DUP (micul partid unionist nord-irlandez), care vine din zona cea mai afectat de Brexit a Marii Britanii”.

Soluția – un nou referendum

Soluția nu poate fi decât un nou referendum, care, cel mai probabil, îl va anula pe cel din 2016, scrie pentru Project Syndicate Hans-Werner Sinn, profesor de economie la Universitatea din Munchen. ”Alegătorii britanici nu au știut cu adevărat pentru ce au votat acum trei ani, când au decis cu o mică majoritate să iasă din UE. Puțini știu ce va însemna Brexitul, în afară de ideea romantică de a reînvia Commonwealth-ul. Situația arată altfel acum, după doi ani de negociere pentru acordul cu UE

De exemplu, acordul de retragere din UE implică reinsituirea graniței în Marea Irlandei, în interiorul Marii Britanii. Doar bunurile vor mai trece de această graniță fără control. În schimb, în Irlanda de Nord vor rămâne toate cele patru libertăți (cu câteva excepții): libera circulație a capitalului, persoanelor, serviciilor și bunurilor. Asta amenința integritatea Regatului Unit. Scoția poate organiza un nou referendum petru independență, dupa ce își va da seama că Irlanda de Nord, care rămâne mai apropiată de UE, a obținut un acord mai bun.

Britanicii sunt mai prost informați despre consecințele Brexitului decât au fost la referendumul din 2016. Având în vedere majoritatea la limită înregistrată atunci și impasul în care se află instituțiile britanice acum, este necesară organizarea unui nou referendum.

De luni de zile, guvernul de la Londra amenință cu ieșirea fără un acord, pentru a pune presiune pe parlament într-o chestiune capitală pentru Europa și Marea Britanie. Nu se mai poate cotiua astfel. Într-o democrație adevărată, liderii trebuie să-și recunoscă limitele autorității și capacității. De aceea, Parlamentul trebuie să lase decizia Brexitului în seama poporului”.

America, singurul protector

Dincolo de lupta politică din Marea Britanie și de mobilizarea forțelor birocratice de la Bruxelles pentru a face cât mai dureroasa ieșirea Regatului Unit din UE – o lecție pentru alți pozibili ”doritori” – istoria relațiilor Perfidului Albion cu Europa este revelatoare pentru situația actuală a relației Londra – Bruxelles.

”Înfrângerea Franței în fața Germaniei din 1940 a schimbat orientarea strategică a britanicilor. Asta i-a convins că securitatea nu le mai poate fi oferită de alianță cu o Franță perdantă, nici de alte puteri continentale, ci de Statele Unite. SUA au ajutat Marea Britanie împotriva lui Hitler, în 1941. După această dată era clar pentru supușii Majestății Sale că nu există altă salvare în afară de SUA. De aici a venit acea ”relație specială” postbelică cu SUA, dupa cum a numit-o Winston Churchill, în 1946. 20 de ani mai târziu, britanicii au fost foarte critici față de decizia generalului de Gaulle de a retrage Franța din structura militară a NATO și față de visul lui de Gaulle pentru ”o Europă europeană”, independentă față de aliatul american. Britanicii au interpretat asta ca o idee romantică, decuplată de realitatea care făcea din America singurul protector în fața URSS”, spune istoricul Robert Frank, citat de Mediapart.

”După Războiul Rece, această relație privilegiată s-a mai răcit. În timpul războiului din Bosnia, britanicii și europenii și-au dat seama că depind prea mult de SUA, într-o perioadă în care amenințarea URSS nu mai exista. De aici au venit acordurile de la Saint-Malo din 1998, un compromis între Franța și Marea Britanie – Londra se alia cu o Europă Europeană în materie de securitate, iar Franța accepta puțină integrare în NATO. Falia a crescut în timpul președinției lui Donald Trump, care nu mai vede NATO ca o alianță foarte importantă”.

Echilibrul puterilor

”Începând din secolul XVII, Anglia s-a lansat în aventura colonială – orizontul lor au devenit mările și oceanele lumii, nu Europa. Însă Marea Britanie a ales să supravegheze Europa, pentru a evita o invazie. Au intervenit pentru ”echilibrul puterilor”, pentru a nu apărea vreo mare putere europeană capabilă să le pună securitate în primejdie. Astfel, deși erau globaliști, britanicii au contribuit la crearea a diferite ”sisteme europene” care s-au succedat vreme de trei secole și jumătate și care au contrat veleitățile hegemonice ale lui Ludovic al XIV-lea, Wilhelm al II-lea, ale lui Hitler sau Stalin. Însă preocuparile britanicilor erau și în imperiul lor de peste mari, în imperiul în care soarele nu apunea niciodată, iar asta a făcut ca implicarea europeană să se reducă. Acest du-te-vino între Europa și lume este o constantă a politicii britanice în ultimii 300 de ani”.

Aderarea la UE, consecința principiului ”follow the money”

”Datele problemei nu s-au schimbat nici după decolonizare. Britanicii au rămas atașați de Commonwealth, care azi numără 53 de state. Britanicii au privit cu suspiciue construcția europeană ce a început în 1951 și 1957, cu apariția pieței unice. Comerțul lor exterior s-a orientat către Europa și trebuiau să țină cont de asta. Pentru ei, era ideală o zonă de liber schimb europeană fără vreo politică comună (în speciala fără politica agricolă comună), fără tarife pentru comerțul exterior, fără instituții puternice care să le atingă suveranitatea națională. De aceea, au înființat Asociația Europeană a Liberului Schimb, în 1959, cu șase state, o concurentă a Comunității Economice Europene. Însă, începând din 1961, pragmatismul i-a facut să se orienteze către CEE, cu care făceau mai mult comerț. Din cauza a două vetouri din partea lui Charles de Gaulle, nu au aderat la CEE decât în 1973. După această dată, Marea Britanie nu s-a simțit în largul ei în CEE și apoi in UE și a încerat să-și impună particularitățile. După votul pentru Brexit din 2016, militanții Brexit au susținut că pot să reia ambițiile mondiale ale țării lor, să renunțe la orizontul european, prea îngust în viziunea lor. În 2017, Theresa May a ținut un discurs despre ”Marea Britanie globală”.

Fracturile sociale și politice din Marea Britanie

”Radicalii aripii Brexit sunt tentați de ieșirea din UE fără vreun acord – asta ar permite Marii Britanii să devină un soi de paradis fiscal pentru companii, un fel de Singapore, o mare putere financiară eliberată și liberală, care să formeze o  ”anglosferă” împreună cu SUA, Australia, Canada și capitalele maritime asiatice. Pariul acesta  nu este câștigat – președintele Trump nu e omul care să facă cadouri în negocierile comerciale. Apoi, în numele echilibrului finanțelor publice, scăderea taxelor pentru companii ar sărăci bugetul statului sau ar ducde la o creștere a altor taxe, măsuri care sunt contrare intereselor majorității cetățenilor care au votat pentru Brexit. Apre un clivaj între ultraliberalii și globaliștii care au susținut Brexit și alegătorii lor, printre care găsim multi dezmoșteniți ai globalizării. Brexitul ar agrava fractura socială din Marea Britanie.

În plus, regatul ar putea ieși dezmembrat din UE. Furia e în creștere în Scoția, unde 62% au votat pentru rămânerea in UE. Sentimentul este că englezii îi obligă să aleagă între identitatea britanică și cea europeană. Scoțienii au respins independența la referendumul din 2014, însă nimic nu garantează un rezultat identic, dacă ar fi organizată o nouă consultare. Irlanda de Nord a votat în majoritate împotriva Brexitului și se teme de o frontieră închisă cu Irlanda, care ar putea anula pacea din 1998. Deci, englezii ar trebui să fie interesați să rămână în Europa, dacă vor să rămână ”britanici”. Ei înșiși sunt divizați, așa cum nu au mai fost de la războiul civil din timpul lui Cromwell. Pe 23 martie, la Londra au ieșit un milion de oameni în stradă pentru a cere rămânerea în UE. E o premieră istorică: niciodată nu au ieșit în stradă în Europa atât de mulți oameni pentru a demonstra în favoarea UE, iar asta se întâmplă în țara cea mai eurosceptică.

Identitatea europeană este slaba, însă se manifestă când suntem pe punctul de a o pierde. Fracturile politice din Marea Britanie fac dificil un compromis. Rămân două alegeri extreme: fie un Brexit fără acord, fie un nou referendum, care să-l anuleze pe cel din 2016. Totul rămâne imprevizibil în afără de un lucru – acel du-te-vino de trei secole al Marii Britanii în raport cu Europa”.