Cît o mai ducem pe Codruţa?

Noi, românii, avem un păcat uriaş: cum ajunge cineva într-o funcţie înaltă îl considerăm imediat nu numai cel mai bun, cel mai frumos, cel mai inteligent, ci şi de neînlocuit! De aceea, chiar şi cei mai veroşi parveniţi, care păreau pînă la numire slugi perfecte, devin brusc conştienţi că pot să aibă Putere, iar noi, cei care i-am ridicat în funcţii, nu ne dăm seama că Puterea asta a lor vine tocmai din păcatul nostru de a-i considera de neînlocuit! Din acel moment, fostele slugi devin instantaneu stăpînii noştri, iar nouă ne place al dracului de mult acest lucru.

Exemplul cel mai bun este Laura Codruţa Kovesi, şefa DNA, fostă chiar procuror general al României. Cel care a numit-o în funcţie, fostul preşedinte Traian Băsescu, ne-a descris cum şi de ce a desemnat-o să ocupe cea mai înaltă funcţie pe linia procurorilor, şefa lor supremă: era femeie, era din provincie şi avea un procent de soluţionare a dosarelor de sută la sută, adică 3 din 3. Nimic despre profesionalismul său, despre experienţa sau ştiinţa de carte a Codruţei Kovesi. A „uitat”, desigur, să ne spună că Laura Codruţa Kovesi este fiica fostului procuror comunist Ioan Lascu, iar acesta era prieten de familie cu Vasile Blaga, coodonatorul campaniilor electorale ale PDL-ului şi ale lui Băsescu însuşi.

Potrivit art. 54, al. 1 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, atît mandatul de procuror general, cît şi cel de prim adjunct (cum este funcţia de şef al DNA) au durata de 3 ani, putînd fi prelungite o singură dată. Dacă urmărim cu atenţie traseul profesional al Laurei Codruţa Kovesi, observăm că a fost numită procuror general în anul 2006, apoi i s-a prelungit mandatul în anul 2009, deţinînd această funcţie pînă în anul 2012. După şapte luni, cît a fost trimisă la Bruxelles, a revenit în ţară, fiind numită în 2013 şefa DNA, iar în 2016 i s-a reînnoit mandatul pînă în 2019.

Concluzie: odată numită în funcţie, şi la Parchetul General, şi la DNA, Laura Codruţa Kovesi a devenit imediat „de neînlocuit”, adică exact ceea ce spuneam la începutul articolului! N-a mai fost nevoie de nici o concurenţă pe post, n-a mai fost nevoie de nici o evaluare, ci s-a presupus, ca o axiomă, ideea că Laura Codruţa Kovesi este singura potrivită să ocupe aceste funcţii, cu alte cuvinte că este „de neînlocuit”!

Chiar dacă, în timpul mandatelor sale, asociaţiile magistraţilor au semnalat numeroase derapaje ale acţiunilor sale, cerîndu-i-se chiar demisia după cazul Rarinca, iar presa a pus-o deseori la zid pentru încălcarea repetată a drepturilor omului în instrumentarea unor dosare, „dosirea” dosarului fratelui său, favorizarea dosarului în care este implicată firma unde lucrează actualul său iubit. Despre acuzaţia de plagiat, ce să mai vorbim!

Nimic din toate aceste acuzaţii nu a contat, ba, din contră, chiar instituţii ale statului au făcut tot ce se poate chiar şi pentru negarea evidenţei, cum s-a întîmplat în cazul plagiatului, cînd, în loc să constate existenţa furtului intelectual, ele au fost la un pas de a-i acorda chiar un premiu Codruţei Kovesi pentru plagiat!

De altfel, în toţi aceşti 10-11 ani de cînd fosta baschetbalistă este în fruntea procurorilor, ea este tratată ca o mare sportivă pe terenul Justiţiei, oferindu-i-se de pretutindeni medalii, ordine, premii, diplome ca şi cînd ar fi participat la vreo Olimpiadă sau Campionat Mondial!

Ca şi cînd cineva ar vrea să ne-o bage cu forţa pe gît, ca pe o sentinţă definitivă şi irevocabilă, la fel cum au făcut ruşii cu comisarii sovietici în perioada stalinistă! Dacă sîntem sinceri cu noi, trebuie să recunoaştem că şi atunci mii de români aplaudau condamnările politice ale Tribunalului Poporului, cînd toată intelectualitatea ţării a fost trimisă să moară în puşcării. Azi privim senini la condamnările lui Decebal Traian Remeş, Mircia Gutău sau Mariana Rarinca şi o slăvim pe adevărata autoare a acestor erori judiciare, Laura Codruţa Kovesi!

Acum aflăm că în Piaţa Victoriei se strigă „Kovesi, Preşedinte!” şi că sondajele o plasează pe Kovesi în topul încrederii populaţiei. Îmi este greu să cred că, la aproape 30 de ani de la „Revoluţie”, am ajuns la o asemenea „Involuţie”, încît să acceptăm senini să fim atît de manipulaţi, încît să ne ducem singuri spre ghilotină, la fel ca în bancul acela, în care Ceauşescu spunea că trebuie să fim spînzuraţi cu toţii, iar muncitorul îl întreba dacă ne cumpărăm singuri frînghia şi săpunul sau îl primim de la sindicat!

Dacă asta este direcţia care ni se impune, nu ne rămîne decît să întrebăm cu sfială: „Cît trebuie s-o mai suportăm pe Kovesi?”. Nu de alta, dar să ştim şi noi la cîţi ani de supliciu am fost deja condamnaţi.

Recomanda
Ion Spanu 607 Articole
Author