Civismul democratic al Regelui

La centenarul nașterii Regelui Mihai I al României suntem datori să aruncăm privirea în istorie. Rămâne, firește, sarcina celor de profesie să dea mult așteptata istorie documentată până la capăt și coerentă a ultimului secol din istoria țării și, în acest cadru, a perioadei în care pe scenă s-a aflat, ca prinț moștenitor, apoi ca rege, Mihai I. Și, desigur, să evalueze precis rolul său în evenimente!

Ceea ce ne rămâne, însă, celor care aparținem generațiilor de ulterior născuți este să evocăm cum l-am văzut pe Rege și, pe cât posibil, dacă și cum l-am întâlnit. Așa înțeleg să procedez – reluând, inevitabil, unele considerații pe care le-am făcut pe parcursul anilor.

Cei mai mulți ne amintim că Regele Mihai aducea, în peisajul încă mișcător, adesea tulbure, de după 1989, o altă privire asupra realităților din țară, alte repere și o perspectivă proprie. Într-un context cu destule persoane de slabă pregătire, gata să relativizeze orice, Regele Mihai a reprezentat o viziune articulată și de departe impunătoare, pe care, în condițiile pluralismului perioadei, cei mai mulți români au prețuit-o, dincolo de afilieri politice. În vreme ce democrația și justiția, reangajate după cotitura istorică din 22 decembrie 1989, sunt reduse, din nefericire și astăzi, la chestiuni de tactică politică și tot mai desfigurate, Regele Mihai le-a privit natural și rațional, în lumina principiilor ce stau la temelia unui stat de drept democratic. El a reprezentat convingător un civism democratic exemplar.

A trebuit, în orice caz, ca un rege să arate, mai mult decât oricine altcineva, cât de importante sunt democrația bazată pe legitimare și justiția ce respectă demnitatea persoanelor. Manifestarea Regelui Mihai I a fost a unui rege ce-și asumă soarta comunității, iar discursul pe care l-a rostit în Parlamentul României (2011) este expresia cea mai elocventă a acestui angajament. Regele Mihai I este parte a istoriei postdecembriste a României.

Nu este un secret că mulți concetățeni au dificultăți în a accepta ideea monarhică. Este, firește, dreptul lor. Nu pot să nu mărturisesc că pentru generația mea nu a fost vreo dificultate de acomodare cu această idee, chiar dacă am fost crescuți diferit de părinți. Manualele școlare ale epocii nu au trecut de separări de natură logică între guvernarea de către unul, de către mai mulți și de către toți, dar generația mea și-a dat seama că aceste separări sunt chestionabile. Percepeam, de pildă, că acel unu care conduce se poate ușor rătăci, dar și că atunci când guvernează în principiu toți, se poate ajunge în fapt să guverneze o coterie sau să nu guverneze nimeni.

Percepeam aceasta mai ales că studenții din jurul lui 1968 aveam percepția vie că istoria se joacă mai complicat și că “viclenia istoriei”, cum citeam asiduu în Hegel, este reală. Apoi, această generație a sesizat că țările rămase monarhii la capătul Primului și al celui de Al Doilea Război Mondial nu sunt în urmă în scala nivelului de civilizație, cum se spunea. Dimpotrivă, unele sunt în față. În plus, această generație și-a dat seama din lecturi, mai ales după “mica liberalizare” a țării, începută în 1964, că monarhia a impulsionat modernizarea. Aceasta a avut un rol imens în recunoașterea internațională a României și în cultivarea unor valori moderne.

Așa stând lucrurile, atitudinea celor mai mulți din generație față de ideea monarhică era mai curând deschisă spre discuție, fără ca aceasta să însemne militantism, de un semn sau altul. Atitudinea mea a rămas aceasta și pe parcursul anilor. Mi-am amintit mereu de la părinți, care au trăit regimurile și au avut ocazia să le compare, că, prin capacitatea ei de a orienta oamenii, regalitatea nu ar fi lăsat să prolifereze atâta onoare călcată în picioare, atâta gust îndoielnic și atâta lipsă de civism.

Pe traseul rolurilor mele publice am avut ocazia să particip la multe ceremonii cu regele Mihai I. L-am întâlnit însă și în mod nemijlocit, pentru discuții directe, de cel puțin trei ori.

Ca rector al Universității “Babeș-Bolyai, am inițiat invitarea Regelui în Aula Magna, în 2001, pentru a-i decerna titlul de “doctor honoris causa extraordinar”. În definitiv, aveam în vedere, inclusiv cu ajutorul concret al filmărilor din epocă, contribuția Casei Regale la istoria instituției – de la discursul regelui Ferdinand ținut la inaugurarea universității românești (1919), la însoțirea de către Voievodul de Alba Iulia a regelui Carol al II-la la inaugurarea Colegiului Academic din Cluj (1937) și la, desigur, impactul Regelui în istoria ulterioară.

Universitatea clujeană a fost prima instituție publică din România care l-a invitat pe Rege în cadrul oficial, după nefericitele interdicții de întoarcere în țară a fostului monarh și șicanările ulterioare. Apoi, după un obicei discutabil, multe universități din țară s-au aglomerat să-i acorde titlul lor onorific – fără să realizeze că astfel titlurile onorifice se banalizează, chiar dacă cel care le primește le merită cu prisosință.

Regele Mihai I a uimit venind la Cluj-Napoca, în 2003, degajat și cu alura unui sportiv, de la Săvârșin, la optzeci de ani, la volanul automobilului. A mai uimit clujenii prin discursul său impecabil în documentare și stăpânirea temelor. A amintit gazdelor că este vorba la Cluj-Napoca de o “universitate imperială” – gândindu-se, firește, la începuturile acesteia deja în proiectele împărătesei Mariei Tereza și la ceea ce a urmat în istoria universitară clujeană.

Regele Mihai I a uimit apoi printr-un gest aparte. Cum era de așteptat, în ziua respectivă au venit spre clădirea centrală a Universității Babes-Bolyai foarte mulți oameni din toate părțile Transilvaniei. În mod firesc, mulți dintre ei erau monarhiști care plătiseră cu închisoarea și persecuțiile fidelitatea nestrămutată față de coroană. La propunerea noastră, ca organizatori ai vizitei, de a asigura, după ceremonia decernării titlului, o întâlnire a Regelui cu oamenii veniți să-l salute, propunere pe care am adresat-o unei persoane care decidea orarul Regelui, aceasta a refuzat categoric. După multe insistențe, nereușind, mi-am luat permisiunea de a-l informa pe Rege, chiar dacă eram deja la dineu. Regele s-a ridicat pe loc de la masă și a mers în mijlocul sutelor de oameni, cu care a discutat și care, firește, s-au bucurat enorm.

L-am întâlnit nemijlocit pe Rege în calitate de președinte al PNȚCD. M-a invitat la reședința sa, în 2002, pentru o discuție asupra situației politice. Cunoștea amănunțit această situație și era foarte preocupat ca România să se democratizeze. A tratat cu umor formularea dintr-un interviu, aflat într-un ziar de pe biroul său, al unui venerabil președinte al partidului, care a vorbit de regină în termeni de “doamna” și “soția regelui”.

L-am întâlnit, apoi, pe Regele Mihai I ca ministru al afacerilor externe, în 2012. Am fost invitat de Majestatea sa la o întâlnire pe care o avea cu ambasadori ai marilor puteri. Prestigiul de care se bucura, atenția cu care se întreținea cu toți ambasadorii – ai SUA, Rusiei, Franței, Angliei, Germaniei – și precisa abordare a problemelor internaționale te rețineau în fiecare clipă.

După multe indicii, problema funcției principale în stat în România nu s-a rezolvat și dă de gândit. Nu s-a ajuns încă la civismul democratic atât de indispensabil renașterii țării. Iar fără civism democratic nu vor fi economie, administrație, politică și cultură competitive! Nu vor fi, căci nicăieri nu au fost și nu este posibil să fie fără civism democratic! De aceea, amintirea personalității Regelui Mihai I atrage în discuție soarta monarhiei în țara noastră (cum am arătat mai detaliat în articolul Chestiunea monarhiei acum, 2016). Și nu numai atât! Această amintire atrage întrebarea tot mai dramatică: ce se întâmplă de fapt cu această țară?

Mai ales că cetățenii lucizi își dau seama de situația în care România a fost adusă: cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare rată a mortalității în pandemie, cu o îndatorare externă excesivă, cu o dezbatere publică colonizată de lipsa informării și nepricepere, cu gesturi butaforice ale unui autoritarism incult și obtuz, sprijinit pe securism, și cu lideri recrutați, cum spunea Thomas Mann, dintre cei mai slabi (die Untersten) – profesional, civic, moral.

Fapt este că, după 1989, primii doi președinți au lucrat la a reintegra România printre democrațiile europene. Constituția existentă și aranjamentele de integrare în valorile lumii libere sunt legate de mandatele lor. Multe lucruri au rămas și atunci de făcut, dar măcar s-au încercat, în condițiile existente, cât mai mulți pași înainte.

Dar după aceștia – care, orice s-ar spune, profesional și cultural erau dintre vârfurile generației lor în România – au venit la Cotroceni inși care s-au dovedit de mâna a patra. Nefiind vârfuri, neavând pregătire și nici proiect, datorându-și poziția mai mult excitațiilor „votului negativ”, următorii doi locatari la Cotroceni s-au repliat în ceea ce este mai rău pentru un stat. Fără afinități pentru democrație, ei au încălcat repetat Constituția, au resuscitat securismul, au instrumentat justiția, au căutat să distrugă pluralismul și au afectat grav funcționarea statului ca stat. Deunăzi, chiar „Frankfurter Allgemeine Zeitung” era consternat de obsesia numirii „procurorilor mei” în România actuală și de antagonismul ce s-a creat iarăși de sus. În loc să ducă mai departe democratizarea, acești locatari au desfigurat instituțiile, pulverizând legitimarea și strivind demnitatea umană, și au dus țara într-o criză ce lovește nemilos cetățenii ei.

Să ne amintim ceea ce scria un istoric incontestabil simpatetic cu românii – Hugh Seton-Watson (Eastern Europe between the Wars. 1918-1941, Cambridge University Press, 1945).”Toate trăsăturile menționate …- mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți reprezentanți au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul the spoils of office and royal smile – au existat în România în grad proeminent. Democrația nu poate înflori în astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va putea fi făcut până când vechea clasă ce a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sângeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziție onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Din nefericire, această diagnoză era corectă.

Numai că azi suntem în situația în care, în continuare, iau decizii inși devotați mai curând „șefului”, decât interesului public. Dar acum, în plus, nu decid nici măcar brilianții de altădată. Decid inși care poartă pălării de departe prea mari pentru ei. Iar ceea ce rezultă este tot mai dramatic.

Uimitor este acum, înainte de orice,faptul că noile generații nu observă că efectul sintetic al stării de lucruri creată în Romînia este traiul pe îndatorare masivă. Este o îndatorare peste puteri și durabilă a țării. Ea va trebui întoarsă creditorilor tocmai de noile generații de astăzi.

Așa stând lucrurile, rămân pe scenă cel puțin trei întrebări cu privire la România de azi: cine ajunge să decidă în stat? Cum este organizat statul ca stat? Cum funcționează?

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a