Clarificări conceptuale cu consecinţe instituţionale

Cred că e nevoie de puţină clarificare conceptuală, pentru că una dintre cauzele prezentei dihonii legate de viitorul lui Marius Oprea şi de statutul IICCR – singura cauză de altfel asupra căreia merită să ne aplecăm – stă în ambiguitatea noţiunii de „condamnare a comunismului” (sau în cea a noţiunii înrudite de „proces al comunismului”). Noţiunea asta poate avea cel puţin patru sensuri: condamnare morală condamnare intelectuală, condamnare politică şi, în fine, condamnare penală. Pentru simplificare, nu mă voi referi decât la două din cele patru sensuri: la condamnarea intelectuală şi la condamnarea penală.

Ce poate să însemne condamnarea intelectuală a comunismului? Ea poate să însemne, în primul rând, o critică a ideologiei comuniste şi, în subsidiar, o critică a doctrinelor derivate din ideologie şi care justificau, la rândul lor, mecanismele instituţionale care făceau posibile practicile deţinătorilor puterii.

Cum poţi condamna intelectual comunismul? Păi criticând argumentele ideologilor comunişti (a la Popper, de exemplu, sau a la Mises/Hayek), sau făcând o analiză critică a genezei ideilor comuniste (a la Hannah Arendt) şi aşa mai departe, câmpul posibilităţilor e imens.

Pe de altă parte, ce înseamnă condamnarea penală a comunismului? Înseamnă, mai întâi, crearea unui cadru legal care să asimileze crimele comise în numele ideologiei comuniste de către membri de partid, de miliţieni, de securişti, de militari etc. cu crimele împotriva umanităţii (care sunt imprescriptibile). Noul Cod Penal, care va intra în vigoare cel târziu în 2012, face posibil acest lucru, pentru prima oară după 1989. Pe de altă parte, ea înseamnă culegerea, catalogarea şi prezervarea de probe.

Naziştii au fost şi încă sunt vânaţi şi băgaţi la puşcărie pentru că s-au putut sau se pot proba, într-un proces penal, crimele comise de ei. Nu cunosc nici un caz în care vreun ofiţer SS să fi fost condamnat penal folosindu-se ca probă împotriva lui "Mizeria istoricismului" a lui Popper, "Drumul spre servitute" a lui Hayek sau "Originile totalitarismului" a lui Hannah Arendt. Nu poţi condamna penal pe nimeni până când nu faci dovada crimei.

Calităţile necesare cuiva implicat în procesul de condamnare intelectuală a comunismului sunt cu totul diferite de calităţile necesare cuiva care urmăreşte condamnarea penală a membrilor de partid, a securiştilor, a miliţienilor şi aşa mai departe. Observaţia asta e, fireşte, trivială, dar ea nu e făcută de cei care nu înţeleg că doar în sensul ăsta i-a opus Marius Oprea pe cei morţi cărţilor.

A fi şocat de o astfel de afirmaţie înseamnă să nu poţi face o observaţie simplă, care derivă natural din deosebirea dintre condamnarea intelectuală şi cea penală a comunismului românesc.
 

Cărţile lui Vladimir Tismăneanu sunt excelente, dar ele sunt perfect inutile în încercarea de a condamna penal vreun comunist. Pe de altă parte, morţii pe care îi dezgroapă Marius Oprea nu au bibliografie şi nici omologare academică, dar pot conduce la condamnarea unor asasini.

Nu cred că Vladimir Tismăneanu s-ar opune unui proces penal al comunismului românesc, proces pentru care Marius Oprea strânge cu asiduitate probe. Cel puţin Vladimir Tismăneanu nu s-a exprimat niciodată împotriva unui astfel de proces şi nici nu avem motive să credem că s-ar exprima vreodată în sensul ăsta.

Ce rezultă de aici? Că, într-un sens, demersurile lui Vladimir Tismăneanu şi Marius Oprea sunt complementare, fiind specii diferite ale noţiunii de "condamnare a comunismului". Dacă e legitim să condamni comunismul, atunci ambele demersuri au o legitimitate egală.

Într-un alt sens, demersurile celor doi sunt independente. Între condamnarea intelectuală şi condamnarea penală a comunismului nu există nici o legătură. Fiecare dintre cele două demersuri are o finalitate proprie, urmărită cu mijloace diferite.

În fine, în al treilea rând, demersurile celor doi pot fi, în anumite circumstanţe, antagonice. Asta se poate întâmpla doar dacă nu facem deosebirea între condamnarea intelectuală şi cea penală a comunismului, sau dacă pretindem că, deşi diferite, unul dintre cele două demersuri poate fi cumva redus la celălalt, sau, în fine, dacă pretindem că unul dintre cele două demersuri e intrinsec superior celuilalt.

Toate astea au consecinţe instituţionale. Nu poţi crea un institut care să se ocupe simultan de condamnarea intelectuală şi de cea penală a comunismului decât dacă cele două demersuri sunt perfect autonome atât în ceea ce priveşte decizia legată de direcţiile de cercetare/investigare, cât şi în ceea ce priveşte bugetul.

Nu spun că o astfel de instituţie consociativă n-ar avea sens să fie creată. Mă întreb însă dacă nu ar fi mai simplu să existe două instituţii separate, una preocupată de condamnarea intelectuală a comunismului, iar cealaltă de condamnarea lui penală.