Cum a reuşit un tânăr regizor să adune o distribuţie de prestigiu în jurul unui subiect atât de sensibil: bătrâneţea cu neplăcerile ei.
“Hai să trăim toţi împreună” este o comedie pe cât de serioasă, pe atât de caldă, a cărei naştere a fost lungă, iar filmarea, o încântare. Regizorul Stéphane Robelin spune: “Nu găseam un titlu. Aveam doar o listă cu propuneri. Şi, dintr-odată, a apărut acest titlu. Ceea ce mi-a plăcut a fost că era extrem de concret, dar şi ambiguu. Avea ceva utopic, pentru anii ’70, când eram departe de dorinţa, de ideea de comunitate care apoi a unit tineretul. Dar am simţit dintr-o dată că ar fi frumos ca această idee să-i poată reuni astăzi pe cei mai puţin tineri. Ca de cele mai multe ori, l-am considerat un titlu provizoriu, dar care în final s-a impus”.
Pe Annie, Jean, Claude, Albert şi Jeanne îi leagă o prietenie veche, de mai bine de 40 de ani. Acum, când memoria începe să dea rateuri, când tensiunea o mai ia la galop şi spectrul casei de bătrâni apare la orizont, cei cinci pensionari iau o decizie pe cât de curajoasă, pe atât de neaşteptată: aceea de a trăi împreună acasă, în loc de a se interna pe rând la un azil.

Viaţa merită trăită indiferent de numărul anilor
La început ideea pare nebunească, riscând să-i intrige pe cunoscuţi, iar lor să le stârnească amintiri comune mai vechi. Pe de altă parte, o aventură formidabilă e pe cale să înceapă: aceea a unei mici comunităţi de septuagenari, chiar şi în formula aceasta impară de cinci.
“Am lucrat pentru televiziune aşteptând să pot face primul meu lungmetraj. În 2004, am filmat “Real Movie”, o aventură modestă, dar incitantă, un film susţinut de o producătoare care de la început s-a arătat foarte entuziastă. Era povestea unui student la cinematografie, care îl filma pe cel mai bun prieten al său şi care, pentru a place spectatorului, dramatiza propria-i viaţă. Este un film atipic, pe DV, cu un buget mic.

Geraldine Chaplin, Claude Rich şi Jane Fonda
În final, a fost lansat în cinematografe într-o duzină de copii. A fost o experienţă bună, dar care nu m-a ajutat cu adevărat să fac al doilea film. Apoi am lucrat la un proiect de film care nu a avut succes şi destul de repede mi-am spus că trebuie să tratez o problemă socială, să mă bazez pe ceva despre care trebuie să vorbim, chiar daca este dificil. Şi aşa am ajuns la ideea unui film despre dificultăţile legate de vârstă, despre cum s-au tratat, sau mai degrabă, cum nu s-au tratat problemele de dependenţă în ţara noastră. De aici, de la acest subiect grav, aproape tabu, am imaginat imediat, printr-o abordare contradictorie, un film ansamblu, un film vioi, în nici un caz deprimant, în care episoadele cu o oarecare nuanţă de tristeţe să fie mereu luminate de umor. Mi-am dat seama că acest proiect nu se poate realiza decât cu participarea unor actori de prestigiu. Am visat să aduc laolaltă actori care nu au jucat niciodată împreună, cărora le puteam propune roluri principale, atunci când actorilor de vârsta lor, în pofida carierelor lor, le sunt deseori oferite rolurile unor personaje secundare.

Secvenţă din film
Să-i strângi laolaltă pe aceşti actori, să provoci râsul fără a pierde esenţa şi, prin urmare, în acelaşi timp, să emoţionezi, toate au fost parte a proiectului. Da, a fost vorba, chiar de la început, de o ambiţie! Şi, de asemenea, prin toate componentele sale cumulate, de o utopie.
Încă de la începutul proiectului, am considerat că ar fi bine să abordez o problemă socială, dar au existat pe undeva, având în vedere vârsta mea, şi motive personale să scriu despre acest subiect. Dacă mă gândesc mai bine, mi-am dat seama că i-am cunoscut pe cei mai mulţi dintre străbunicii mei, cu care am avut relaţii destul de apropiate. Am trăit într-un oraş mic, din care cea mai mare parte a familiei mele a plecat, tatăl meu fiind singurul care a rămas şi, prin urmare, în fiecare duminică mergeam să-i vizităm pe cei mai în vârstă. Puţin câte puţin, le-am observat declinul.

Splendida Jane Fonda, chiar şi la 75 de ani
Cum puteau să-şi menţină independenţa, fără a se pune în pericol? Bunicii mei erau neajutoraţi, neştiind ce să facă… Eu, pe atunci un adolescent, la vârsta transformărilor, am conştientizat pentru prima oară această schimbare profundă, reprezentată de fiecare moment al vieţii, prin trecerea timpului, lucru care m-a impresionat. A fost o perioadă mai mult sau mai puţin clară pentru mine. Nu după mult timp, părintii mei s-au găsit ei în situaţia de a se confrunta cu bătrâneţea propriilor lor părinţi. Povestea a reînceput şi a continuat. Problema era încă dificil de rezolvat şi nu a fost rezolvată de-a lungul anilor. Cred că acest lucru m-a influenţat în proiectul meu. Până când m-am apucat să lucrez la film, acest lucru mi-a rămas în subconştient şi mi-a dat, fără să-mi dau seama, puterea de a scrie. Din acel moment, am fost eliberat, am fost în stare să mă conectez la antecedente familiale. Astfel, episodul cu câinele, câinele pe care personajul Albert (Pierre Richard), care îşi pierde memoria, nu-şi aminteşte să-l fi plimbat, a fost parţial inspirat de mama mea”, se destăinuie regizorul Stéphane Robelin.
La Festivalul de la Locarno, unde “Hai, să trăim toţi împreună” a fost prezentat pentru prima dată în faţa a peste 8.000 de persoane, mama regizorului era chiar în spatele său, fiind emoţionată că tatăl său a inspirat în mod clar personajul lui Albert.

O echipă de zile mari pe afişul filmului
Regizorul şi-a dorit să demonstreze şi a reuşit să arate că, indiferent de numărul anilor, mai avem încă pentru ce trăi. În plus, a abordat sexualitatea celor vârstnici, păstrată graţie jocului actorilor şi, de asemenea, dialogului, decenţei şi dezinvolturii. Dar mai ales talentului lor. Ei şi-au făcut jocul cu generozitate, astfel încât totul a devenit simplu şi frumos.
“O singură întâmplare mi-a creat o problemă. Cu două zile înainte de filmare, Claude Rich trebuind să danseze tango, am aranjat pentru el un coaching cu o tânără spaniolă, cea care în film joacă rolul unei prostituate. El exersează cu multă graţie şi atunci eu îl întreb dacă vrea să repete cu ea câteva scene un pic mai fierbinţi, pe care urmau să le joace împreună. Mergem în camera lui, el se pune pe pat, eu execut scena o dată, de două ori, el este încântat să filmeze cu fata asta, totul luminat de tinereţea ei, totul plin de umor. Am plecat plin de încredere, relaxat, repetându-mi ca totul va merge bine. Din întâmplare, îl întâlnesc pe stradă pe Pierre Richard. I-am spus că vin de la Claude Rich, cu care am repetat un pic scenele sale, doar pentru a câştiga încredere. El explodează: «Cum? Ai repetat cu Claude Rich, care este un actor imens şi cu mine, care voi juca cu Jane Fonda, voi fi soţul lui Jane Fonda, nu faci nicio repetiţie!». Aşa că am organizat o repetiţie cu Jane Fonda. Rendez-vous într-o cafenea mică de pe l’île de la Cité. Pierre Richard este acolo singur, încordat. A fost de-a dreptul emoţionantă această timiditate reală, această modestie incredibilă la cineva care într-adevăr nu mai are nimic de dovedit. Sunt foarte mândru ca am putut să le-o «ofer» pe Jane Fonda!”, mărturiseşte cu umor regizorul.

Jane Fonda într-o scenă de tandreţe cu Pierre Richard
Din distribuţie să amintim pe Guy Bedos în rolul lui Jean, Daniel Brühl în rolul lui Dirk, Géraldine Chaplin o întrupează pe Annie, iar Jane Fonda, pe Jeanne. Claude Rich este Claude, iar Pierre Richard, Albert. Alături de ei, Bernard Malaka (Bernard), Camino Texeira (Maria), Gwendoline Hamon (Sabine).
Scenariul este semnat de Nancy Rivas. Imaginea, Dominique Colin. Costumele sunt create de Jurgen Doering, iar decorurile, de David Bersanetti.
Actriţa americană Jane Fonda (75 de ani) pare cu vreo 25 de ani mai tânără decât personajul ei, dar vorbeşte franceza cu un accent impecabil. Asta poate şi datorită faptului că primul ei rol într-un film franţuzesc a fost prin 1972, în “Tout va bien” al lui Jean-Luc Godard. Personajul său precum şi cel al Geraldinei Chaplin (68 de ani), prietena ei din film, sunt de departe cele mai puternice personalităţi din grupul de amici septuagenari care au de înfruntat neajunsurile unei vârste înaintate. Dar care reuşesc să-i facă faţă cu umor.