Coborau în infern și nu știau

Un lucru pe care îl înțelege Doctor Jivago, unul dintre marile personaje ale literaturii, e că era atât de fericit în istoria lui mică și nu știa; a aflat în singura cale cu putință, atunci când, oriunde s-ar fi ascuns, istoria mare îl trăgea în colimatorul ei malign și-i zdrobea viața. Ar fi putut să facă altfel? Istoria contrafactuală nu îl salvează pe Jivago, așa cum nu îi salvează pe Mihail Sebastian, nici pe Iuliu Maniu, însă exercițiul ei ne-ar fi trimis în iadul comunist poate mai rezistenți intelectual și moral și azi ne-ar putea împiedica să mai coborâm o dată infernul.

Mai întâi distorsionările din comunism, mai ales din ceaușismul târziu, când istoria este redecupată până la rescrieri în cheia care folosea dictaturii de clan, apoi fragilitatea cu care am ieșit din dictatură și manipulările ulterioare au continuat să facă rău minților românilor și, astfel, memoriei sociale. Am plonjat astfel direct în cultul lui Ion Antonescu, mareșalul care a dus țara într-unele dintre cele mai negre episoade ale istoriei, în statutul de călău antisemit, în idealizarea lui Nae Ionescu, ideolog al Mișcării Legionare, unul dintre intelectualii a căror inteligență strălucea și mai ales seducea, și înțelegem asta mai bine dacă ne amintim cât de mult l-a iubit Sebastian, chiar și după prefața antisemită de la De două mii de ani, în deturnarea rezistenței anticomuniste ca fiind exclusiv cea a legionarilor, în glorificarea interbelicului desemnat ca o vârstă de aur a României, deși este epoca celor trei dictaturi și a unui război din care România nu a ieșit, ci a coborât direct în captivitatea comunistă. E drept că românii nu ar fi avut nici cea mai mică șansă să nu fi intrat sub bocancul sovietic, odată ce harta a fost decisă de marile puteri; în fond, nu au reușit asta nici polonezii, în pofida fibrei lor puternic identitare. Însă, felul în care au ieșit din dictatură în 1989, diferit față de felul în care au ieșit polonezii ori cehoslovacii, în epocă, a fost influențat de alegerile mai degrabă mici, individuale, omenești pe care le făcuseră în perioada dintre cele două mari războaie.

E una dintre concluziile pe care le poți trage după ce citești Istoria orbilor. România în război 1940 – 1945, proaspăt apărută la Humanitas, o carte de istorie altfel, tocmai pentru că, fără a ignora liniile frontului, aduce în prim-plan și ce e dincoace de front, adică viața cotidiană a oamenilor, societatea, intersecțiile între opțiunile unuia și altuia. Astfel, dincolo de deciziile din politică, putem vedea, aproape cinematografic, cum lucrează acomodarea cu răul. Cum accepți că prietenul tău este stigmatizat social și apoi trimis în lagăr sau ucis direct. Cum accepți să te prostituezi intelectual și să semnezi când ode legionare, când ode antonesciene. Cum poți eticheta ca fiind nefrecventabilă Istoria literaturii lui Călinescu nu din rațiuni de valoare a criticii literare, ci pentru că ar fi iudeo-bolșevică. Cum să accepți pur și simplu să urci pe scenă la teatru, știind că foștii tăi colegi, evrei, nu mai au voie să joace sau, mai rău, ca în cazul lui Radu Gyr, să participi activ la campanii antisemite. Sunt lucruri mai mari sau mai mici, opțiuni mai clare sau echivări care duc, treptat, zi de zi, la acomodarea cu răul.

Nu e vorba aici despre marii criminali, despre decidenții politici și camarilele lor, ci despre acceptarea disconfortului și disonanței morale, atâta vreme cât nu erai nici în trenul morții, nici în lagăr, nici pe front și cât te puteai liniști că nu ții tu frânghia și pistolul în mână. Știind unde au dus în cele din urmă toate opțiunile, mari și mici, din perioada 1939 – 1945, adică în iadul comunist, te întrebi cum de cei din epocă nu erau conștienți de pericolele care îi așteptau. Pentru că ei doar își trăiau, ca Jivago, viețile. Noi suntem cei care vedem continuarea, pentru ei erau doar viețile de zi cu zi, în care voiau o pauză de la istoria mare, voiau să scrie, să meargă la teatru, să aibă sărbători.

Sigur, tabloul nu e maniheist, au existat și cei lucizi până la disperare, cum a fost Alice Voinescu, înțelegând că urmează iadul și au existat și cei care au ales drumul greu și moral. Este cazul Vioricăi Agarici, care, ca președinte al Crucii Roșii Roman, a oprit unul dintre trenurile morții din pogromul din Iași, sub regimul lui Antonescu, și a ajutat cât a putut evreii închiși în vagoane, peste un strat gros de fecale și sânge. Atunci când ea însăși a ajuns victimă, în dictatura comunistă, cu ambii fii arestați și fără mijloace de trai, Viorica Agarici a fost ajutată de comunitatea de evrei. E o imagine de care ne putem agăța și pe care o putem privilegia, chiar dacă binele de acest fel va fi mereu în minoritate.

Citită cu ochiul contemporanului, în istoria pe care și noi o trăim zi de zi de o vreme încoace, cartea istoricilor Alina Pavelescu și Șerban Pavelescu îți lasă șocul repetării purgatoriului. Trăim zile în care legionarismul este relegitimat, pentru că, pe de o parte, a fost întreținut în bună măsură și în exilul anti-comunist, și, pe de altă parte, pentru că a fost recuperat și resemantizat chiar și în laboratoarele ceaușismului târziu. Apoi, se adaugă slaba rezistență post-comunistă în fața mistificărilor în cascadă, încât astăzi Radu Gyr poate stârni polemici, cu toate că biografia lui legionară este la vedere și, mai grav, Ion Antonescu e în continuare eroizat, în pofida pactului personal cu Hitler, a antisemitismului, a crimelor contra romilor, a crimelor din Transnistria. Dar, mai important, la fel ca în acei ani teribili, unele decizii politice și degringolada instituțională, căreia i se adaugă, zilele acestea, abuzul de putere al unei părți din CCR, face ca butoanele cele mai rele din om să fie expuse și apăsate, încât instinctele rele, de la xenofobie la ură socială, să pară normalizate.