Cochilia- GHEORGHE SCHWARTZ (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

5. M-AM TOT GÂNDIT LA CASA ACEEA…

– M-am tot gândit la casa aceea, îi spuse Rori, a treia zi când, în sfârșit, reușise să stea din nou de vorbă cu soțul ei. Între timp, Niky fusese de gardă și nu venise deloc acasă, apoi întârziase ea în oraș și, sosind pe la nouă, îl găsise în pat, cu lumina aprinsă și ochelarii pe nas, dar dormind dus. Nu era prima oară…

(Niky avea teoria lui:

„În socialism n-ai timp să faci dragoste nici măcar cu propria soție. Cel mult între două ședințe foaaaaarte importante. “

„Dar cu amanta ai timp? întreba Rori.“

„Asta nu-i o problemă, tovărășico! Cu amanta îți rezolvi treburile în timpul serviciului.)

– Și eu m-am gândit la casa aceea. Păcat că n-am prea avut vreme…

– Atunci când te-ai gândit la ea?

– Cât mergeam dintr-un loc într-altul…

– Oricât mi-aș sparge capul, habar n-am cât e de mare și câte încăperi poate să aibă. Nici etajul nu mi-1 amintesc. însă un lucru e sigur: nu mi-ar place să trăiesc într-un asemenea palat cu stafii.

– Ce-i tot dai cu stafiile alea? De unde stafii?

– Clădirea aceea trebuie să fie bântuită de stafii. Se vede de la distanță. Uite, bineînțeles că nu i-am spus nimic Laurei despre toate lucrurile acestea și ea, fără să fac nici o aluzie, mi-a vorbit cam în același sens.

– Rori, dragă, nu-mi faci tu o cafea?

– În afară de asta, ieri am fost pe la Pusy. Eram convinsă că pe acolo undeva trebuie să fie și castelul stafiilor…, continuă să-i povestească Rori, în timp ce stăteau în bucătărie și Niky se așezase pe un scaun într-o poziție în care puteai fi sigur că în câteva minute va adormi.

– Și?

– Și nu l-am găsit?

– Dar pe Lascău ăla l-ai mai găsit?

– Pe care Lascău?

– Ăla care zice că o să ne curețe vila de intruși.

– Lascu, nu Lascău! Nici măcar nu cunoști numele personajelor ce ne-ar putea ajuta. Pe tine nu te interesează decât…

– Rori, nu te ambala! înseamnă că nu l-ai mai întâlnit, că n-a mai venit individul la întâlnire sau că n-a putut…

– Nu înseamnă nimic! Uite ce e, Niky, te rog să mă crezi că astea-s lucruri la care nu te pricepi și care nu se petrece cât ai bate din palme. Dacă Lascu nu s-a ținut o dată de cuvânt, nu pot să-mi permit să fac o dramă din asta. Nu pot să-mi permit! Ăștia au și ei multe pe cap, mulți solicitanți și… și așa mai departe. Lui mult îi pasă de doctorul Diamant și de nevastă-sa. Abia a auzit de ei.

– Așa de înalt e personajul tău?

– În sfera lui de influență e foarte înalt!

– Păi, atunci, descoperă-i și tu o nevastă cu tiroidă sau o nepoată cu nanism… Să vezi ce important o să fie atunci doctorul Diamant pentru el.

– E pentru prima oară că te aud vorbind așa! Rori nu știa dacă Niky e serios sau dacă-și bate joc de ea.

– Ascultă-mă pe mine, mi-e greață de indivizi din ăștia!

– Ți-e greață, însă fără ei nu se poate. Numai eu știu cât am alergat ca să obțin numărul lui direct și să am acces să-l sun la acest număr. Prin centrală nu ajungi nici în vecii vecilor să dai de el.

– Nici nu vreau să dau de el, nici prin centrală nici printr-o altă minune a tehnicii. Individul o să-și mai dea aere, o să pretindă nu știu ce și până la urmă o să-și facă pomană de noi și o să scoată cu o săptămână mai repede familia Morcan de aici. După aia o să trebuiască să-i fim veșnic recunoscători, o să ne cunoaștem, poate, mai bine, o să am cinstea să stau și personal de vorbă cu dânsul, o să-și aducă aminte că are o nepoată cretină și că doar eu o voi putea ajuta și atunci va deveni, brusc, democratic și va fi dispus să pogoare din sferele lui înalte și să bea o bere cu intelectualul împuțit, cu mine.

– Să știi că nu numai tu ești ocupat în lumea asta!

– Bineînțeles că nu. Bineînțeles că tovarășul Lascu va pogorî, făcându-și timp, până la mine. Vom bea berea cu pricina, vom discuta despre fotbal și gagici și el o să mă bată protector pe umăr.

– Deocamdată va trebui să mai dau de câteva ori de el, până să-și aducă aminte de noi.

– Da, și între timp, să nu uiți să-i spui că n-ar fi exclus ca săptămâna viitoare să devin mai important pentru el și să vadă în mine pe șeful oficial al clinicii.

– Cum așa?

– Nu știu. Pavlovici, se pare, nu e iubit de sfinți. Ba, e chiar sigur că nu e iubit. Plus că el însuși nu prea are chef să facă mai mult decât a făcut până acum. Așa că s-ar putea să le vină în întâmpinare și să le propună să-i dea catedra, renunțând el de bună voie la clinică.

– Cum, adică, să le propună?

– Rori, nu fii naivă! Nu el, personal, ce dracu’! Dar prin oamenii lui ar putea ajunge în mod firesc la un aranjament.

– Și ești sigur că tu te vei alege cu clinica?

– Nu știu. In privința asta încă nu există nici un precedent. Întotdeauna profesorul a fost de drept și conte de endocrinologie. Dar n-ar fi exclus ca acum să se spargă aceste tradiții.

Asta era cea mai mare nedreptate în viață, după părerea lui Rori: că nu se întâmplă aproape niciodată lucrurile după o schemă prestabilită – să stai la rând un an și să poți număra încă douăzeci, dar nu mai mult! Și să fii sigur că atunci, după fix douăzeci de ani, îți vine rândul. Dar, în loc de asta, tu ai mai avut și douăzeci și cinci de interpuși în față, i-ai numărat de o sută de ori, au dispărut cinci și în loc de douăzeci sunt iar douăzeci și cinci. Tu ai stat cuminte, încrezător, corect, da, CORECT, ai așteptat să-ți vină rândul, ca apoi să constați că un grup de intruși… Unde-i dreptatea?

– Dar dacă aduc pe altcineva pentru clinică? șopti Rori.

– Nu știu. întreabă-1 pe tovarășul tău Lascu!

– Nu văd de ce te înfurii? Până acum nu mi-ai părut prea dornic de avansări și de titluri. Dacă nu eram eu, azi n-aveai nici măcar doctoratul!

– Rori, eu sunt un om foarte ocupat. O știi și tu la fel de bine ca mine. Nu-mi mai convine să fac munca tuturor din filantropie.

– Ce-i cu tine, Niky? Cum de ai ajuns să vorbești și tu o dată înțelept?

– Stai, stai! Nu e vorba despre ce crezi tu! Șef oficial sau nu, munca de conducere a clinicii tot eu o fac. Dacă mi-ar pune pe altcineva pe cap, ar trebui să fac același lucru, dar să mai pierd o groază de vreme ca să-i explic tovarășului de ce fac așa și nu altfel și de ce trebuie dată afară sora cutare și de ce nu se poate folosi salonul patrusprezece. In cazul acesta ar fi mult mai convenabil să mi-1 pună pe Pavlovici pe afiș, că ăsta măcar mă cunoaște și nu se bagă în treburi ce nu-1 interesează. Și știu perfect ce-1 interesează.

– Păi, să te văd o dată că te agiți și tu! Poate că din raționamentele tale sucite să iasă și ceva practic pentru tine.

– Unde să mă agit? Eu nu cunosc niciun tovarăș Lascu, habar n-am dacă lucrurile o să meargă lin sau dacă o să apară un te miri cine, un individ care nu numai o să vrea clinica, dar și catedra. De unde să știu ce se învîrtește acum în cine știe ce birou? Poate să vină, de pildă, un tovarăș viceministru demis atât de jos încât să fie înfundat în visul meu…

– Da, admise Rori… Ai grijă, e fierbinte! (Era prea târziu, Niky se fripse deja cu cafeaua, înjură cumplit, apoi sorbi din ea mai departe, de parcă, în urma sudălmilor, cafeaua s-ar fi răcit brusc.) Acum nu te mai arde?

– Nu.

– Da, continuă Rori, da, asta este cel mai urât în viață: când stai cuminte la rând după ceva… indiferent după ce… după cafea, să spunem, sau după flori… Stai la rând, știi că mai ai nouă persoane în față, ți-ai făcut calculul aproximativ și constați că în cel mult douăzeci de minute îți vine și ție rîndul, că nu întârzii acolo unde ți-ai planificat să fii la o anumită oră, că tot programul ți se va desfășura normal…

– Rori, nu începe iar!

– …stai la rând și toate merg firesc, mai ai numai șase în față, cinci, patru… Și deodată apare cineva și se bagă înainte și se jură că a fost acolo și nu protestezi decât tu, tu singură, ceilalți toți, din comoditate sau din lașitate, își țin gura, ce mai contează încă unu’, ajungi până la urmă să te faci pur și simplu de râs, tu cea care ai stat cuminte la coadă și n-ai făcut decât să-ți reclami drepturile. În cazurile acelea simt că înnebunesc.

– Rori, tu ți-ai greșit cariera. Eu cred, totuși, că ai fi fost o profesoară remarcabilă. Remarcabilă! Ai un dar de a exemplifica nemaipomenit! Mai ales că situația pe care ai expus-o atât de… de… ăă… de plastic nu se potrivește deloc, dar absolut deloc, cu modelul pe care ai vrut să-l ilustrezi.

– De ce? întrebă ea revoltată că Niky îi desființează atât de ușor o întreagă filosofie de viață.

– Pentru că eu, pur și simplu, nu stau la coadă nici după flori, nici după cafea. Iar cei care se bagă în față nu stau niciodată la coadă.

Rori îi întoarse spatele și ieși din bucătărie.

– Și… și ce-ai vrut să-mi spui despre castelul stafiilor, o auzi după o vreme intrând în cameră.

– Am vrut să spun exact ceea ce am spus!

– Adică?

– Adică am vrut să spun că e groaznic și că eu n-am să mă mut niciodată în el.

– Eu n-aș face asemenea afirmații categorice! Niciodată nu poți să știi dinainte unde o să te arunce soarta.

– Soarta poate, dar în nici un caz voința mea. Și nici măcar a ta!

– De ce? „Soarta ta sunt eu! Soarta mea ești tu!“, începu el să fredoneze, legându-și nodul la cravată. Un nod îngrozitor, ca de obicei. Deși nu se putea spune despre Niky că ar fi fost un om îmbrăcat fără șic. Chiar dimpotrivă.

– Încep să cred că toată casa aia n-a fost decât un vis urât.

– Se poate, admise el. Se poate, mai ales că nici tu nu ești în stare să ajungi singură acolo. însă te voi duce eu.

– Doar moartă!

– Cum așa?

– Uite, am să vorbesc cu Lascu acum, de aici, în fața ta.

Și Rori își luă radioasă carnețelul, formă numărul, vorbi cu o voce dulce – dulce cu o secretară, mulțumi acru și puse receptorul în furcă.

– Acum nu este în cabinet, dar peste o jumătate de oră o să se lămurească totul! Ai să vezi!

Însă nu făcea decât să vorbească singură. Niky plecase de mult la ale lui.