Colecţia lui Clémence, o armată de personaje fantastice ale folclorului japonez

Redeschis după 16 ani, în luna aprilie, Muzeul „Ennery” adăposteşte, într-o reşedinţă particulară din strada Foch din Paris, o fabuloasă colecţie de obiecte de artă din Extremul Orient, adunată în secolul al XIX-lea de o regină a „tout Paris” îndrăgostită de japonism şi de feerie.

Muzeul a fost restaurat din iniţiativa lui Frédéric Mitterrand, care l-a inclus în proiectul „Plan Musées”, atribuind pentru aceasta 1,6 milioane de euro. Mătasea vitrinelor, ţesută de manufactura Prelle pentru Clémence d’Ennery, a fost curăţată sau reţesută identic graţie mecenatului Casei de mătăsuri din Lyon.

„Ce-ar fi să veniţi să vedeţi monştrii mei?” Lui Clémence d’Ennery îi plăcea să invite un public select să-i admire prodigioasa colecţie de obiecte de artă chinezeşti şi japoneze. La sfârşitul vieţii, în 1899, poseda 7.200 de piese puse cu dragoste în scenă în somptuosa ei reşedinţă din avenue de Bois-de-Boulogne.

Acest ansamblu, lăsat prin testament statului în 1894, a devenit muzeu în 1908 şi poate fi astăzi contemplat din nou, cu fermecătoarele lui netsuke-uri, porţelanuri, piese din gresie, pietre dure, lemn sculptat, cu măşti de procesiune, lei şi dragoni din lemn sau din bronz, expuse într-o scenografie teatrală, cu efecte surprinzătoare ce provoacă de multe ori un surâs…

Talentul lui Clémence d’Ennery de a-şi expune operele l-a uimit pe cunoscătorul în materie care era Jules de Goncourt. În 1859, ea l-a invitat pe acest fin colecţionar, amator şi el de artă asiatică, „să-i vadă monştrii”. La acea vreme era vorba despre un ansamblu de 150 de himere chinezeşti. Scriitorul, deşi puţin darnic cu complimentele, evocă vizita în „Jurnalul” său: „Unul dintre cele mai singulare saloane din lume”, „menajeria fanteziei”, „toate himerele unui vis provocat de opium”.

Menajeria fanteziei

Muzeul a fost restaurat la iniţiativa lui Frederic Mitterrand, care l-a inclus în Planul Muzeelor

Talentul lui Clémence d’Ennery de a-şi etala colecţia se datora poate trecutului ei de actriţă. În perioada în care l-a invitat pe Jules de Goncourt, tot Parisul o cunoştea sub pseudonimul Gisette.

Josephine Clémence Lecarpentier, văduvă Desgranges, seducătoare şi plină de viaţă, celebră pentru limbajul uşor frust, atrăgea o lume heteroclită, de la Gounod la Gambetta, la dineurile pe care le organiza împreună cu dramaturgul Adolphe d’Ennery, amantul şi viitorul ei soţ. Acest fost proprietar al unei reviste de noutăţi, născut Adolphe Philippe, devenit d’Ennery prin decret al lui Napoleon al III-lea în 1851, era în fruntea unei adevărate industrii a spectacolului. El a semnat 250 de piese şi librete de operă, cele mai multe scrise chiar de el. „Cele două orfeline”, drama din 1874 adaptată de mai multe ori pentru ecran, a fost cel mai mare succes al său şi singura operă care n-a căzut în uitare. D’Ennery era supranumit „Shakespeare al poporului”. Piesele lui se jucau cu casă închisă. Era mereu atacat de critică, numit nu autor, ci „fabricant de piese”, „tâmplar dramatic”, „lăcătuş de melodramă şi mimodramă”.

În interiorul Muzeului Ennery printre elemente arhitecturale şi gustul Expoziţiei Universale

Pentru Flaubert, îndrăgostit nebuneşte de cea mai bună prietenă a lui Gisette, Jeanne de Tourbey, celebră curtezană devenită contesă de Lyones, D’Ennery era, mai sobru, „un adevărat făcător de piese”. Théophile Gautier, care l-a acuzat de plagiat după Victor Hugo, vedea în el „un hoţ plin de gust”. Oricum, campion al drepturilor de autor, D’Ennery a strâns o avere considerabilă.

Cuplul foarte în vogă pe care îl făcea cu Clemence Desgranges ducea o viaţă pe picior mare între Paris şi vilele sale din Villiers-sur-Mer şi Cap d’Antibes. Dramaturgul era priceput în afaceri şi a fost unul dintre fondatorii staţiunii balneare Cabourg. În 1875, el i-a cerut arhitectului Pierre-Joseph Olive să construiască la Paris, în Avenue du Bois-de-Boulogne, vila Desgranges. Acolo a fost sărbătorită căsătoria lui cu Clémence, Jules Verne fiind unul dintre martori, în 1881.

Febra japonismului

Fragile vitrine japoneze

Situaţia financiară a lui Clémence d’Ennery i-a permis să-şi satisfacă din plin pasiunea pentru japonism, febră ce cuprinsese Parisul la începutul anilor 1860. Cumpăra loturi întregi. „A fost clienta marilor negustori de artă japoneză ca Siegfried Bing, Doamna Langweil şi Hayachi Tamasa, dar şi a unor magazine mai puţin specializate, ca «Le Bon Marché» sau «La Porte Chinoise»”, scrie Helene Bayou, conservatoare a Muzeului Ennery.

Se ghida în primul rând după propriul gust pentru bizar, şi nu după încercarea de a obţine obiecte rare. Totuşi, colecţia ei cuprinde adevărate comori.

Piese din galeria Măştilor

Poate fi contemplat la “Muzeul Ennery” un cal în porţelan policrom din epoca Edo (secolul al XVII-lea) asemănător cu o piesă din Muzeul din Tokyo. Un ansamblu somptuos de casete de inspiraţie europeană, încrustate cu scoici, sunt mărturie a epocii Namban, o perioadă scurtă de deschidere a Japoniei către comerţul cu englezii, portughezii, spaniolii şi olandezii, la sfârşitul Renaşterii. Piesele cu inscripţii şi jadurile albe chinezeşti sunt admirate de specialiştii contemporani, ca şi excepţionalul ansamblu de netsuke-uri. În secolul al XIX-lea, marii amatori apreciaseră această colecţie. Printre ei se număra industriaşul, colecţionarul şi călătorul Emile Guimet, întemeietorul muzeului care-i poartă numele. Georges Clémenceu, şi el mare colecţionar de artă orientală, a intervenit pentru a facilita donarea către Stat a colecţiei Ennery, donaţie din care făcea parte şi reşedinţa. Clémence d’Ennery şi-a imaginat muzeul ca un teatru.

La începutul anilor 1890, ea a adus ansamblul „monştrilor” în Bois-de-Boulogne şi şi-a intensificat achiziţiile. A construit la primul etaj trei galerii de expoziţie. În mijlocul stucaturilor, cerurilor pictate şi mulurilor sunt dispuse elemente arhitecturale orientalizante, fără îndoială salvate de la Expoziţiile Universale. I-a comandat specialistului necontestat în mobilier chinezesc şi japonez, Gabriel Viardot, vitrine luxoase, pe care el le-a fabricat pornind de la mobilele importate din Tonking, din esenţe exotice gravate, sculptate şi incrustate cu sidef. Virtuoz al sculpturii în lemn, Viardot le-a decorat apoi cu zboruri de lilieci şi înlănţuiri de dragoni fantastici. Clémence d’Ennery s-a distrat să dramatizeze încă mai mult, încoronându-le cu statuete de lei sau cu măşti, comice sau ameninţătoare, care păreau să scruteze vizitatorul.

Pasiunea pentru netsuke-uri

Redeschis după lucrări de modernizare, mai ales electrice, şi câteva restaurări, muzeul, potrivit clauzelor donaţiei, păstrează cu exactitate punerea în scenă. Vizitarea lui este ca o plonjare într-un vis populat de animale fermecătoare, de maimuţe care râd, de diferite himere şi de o armată de personaje fantastice ale folclorului japonez care n-ar distona într-un film SF contemporan. Vizitatorul poate surprinde măsura în care această iconografie fascinantă şi ermetică, care bântuia secolul al XIX-lea, hrăneşte şi astăzi imaginarul.

“Muzeul Ennery” constituie locul de declinare a gustului pentru Extremul Orient, aşa cum s-a manifestat el în Europa în ultima treime a veacului al XIX-lea. El oferă, alături de “Muzeul Guimet”, de care, de altfel, depinde, şi de “Panteonul Budist”, o altă faţă a istoriei întâlnirilor europenilor cu expresiile estetice şi culturale ale unui continent care a inspirat colecţii emblematice şi studii aprofundate.

Calul de porţelan din Japonia secolului al XVII-lea

Locul şi colecţiile lui sunt relevante şi pentru istoria literară şi evoluţia gustului estetic în Franţa, reprezentând o pagină precisă de istorie a artei.

Muzeul, inclusiv vitrinele lui sunt clasate Monument Istoric din 1979.

“Muzeul Ennery” este ataşat “Muzeului Guimet”, Muzeu Naţional de Arte Asiatice, care îl are preşedinte, din 2011, pe Olivier de Bernon. Acesta a marcat deja un succes cu expoziţia „Calea ceaiului”, organizată de conservatorul Jean-Paul Desroche. „Trebuie să analizezei acest succes, datorat dinamismului scenografiei, apelului la multisenzorialitate şi excelenţei partenerilor, şi să te ispiri pentru viitor”, explica acest specialist în civilizaţia khmeră, care a proiectat, pentru această toamnă, o mare expoziţie despre Angkor. Apoi, este programată o expoziţie de bronzuri arhaice chinezeşti, iar pentru 2014, o evocare a colecţiilor de artă asiatică ale lui Clemenceau.