A venit de nu știu unde corabia iluziilor. A tras în port. Te urcai pe ea și căpitanul te ducea prin marea timpului pierdut de vedeai tot felul de aspecte politice pozitive, încântătoare.
Președinți de țară care-și iubeau nebunește poporul, partide politice care se luptau pentru țară cu dușmanii țării, chestii din astea siropoase, iluzii. Plăteai un sfanț, doi și vedeai iluziile astea cu ochii tăi. Așa e construit universul nostru, să știi. Dar cine ar fi crezut că universul se va văluri într-o bună zi în chip miraculos și magic, până hăt, departe, dincolo de orizontul nostru vizibil, poți să-mi spui?
Cine și-ar fi închipuit că totul o va lua razna, că prezentul, trecutul și viitorul se vor amesteca în bătaia valurilor?! Cine ar fi crezut că celulele, da, da, celulele viului se vor răzvrăti, ele, dragele de ele, moleculele, genele, mitocondriile, particulele, toate, vai, nebunele!? Ceea ce se petrece s-a petrecut iar ceea ce se va petrece, se petrece acum şi aici? Dar uită-te la mine! Ce vezi? Vezi un om? Poate că sunt un om.
Unul care a pierdut trenul. Ce crezi? Nu știu cum am pierdut Orient Expres. Poate nici n-a existat. E doar o idee, o idee de libertate. Dar nu e mai important să ieși la larg? Dar dacă nu sunt eu, chiar acela care vorbește, care povestește?! Aici încep îndoielile mele. Adevărul e că Vogoride m-a stârnit. El și numai el. De unde a răsărit Vogoride? Cine știe? Parcă nu se întâmpla așa în fiecare zi? Ce, tu n-ai pățit-o?! Sunt convins că ai pățit-o și tu. Uite-așa apare câte unul, așa, din neant apare în calea ta. Îți aține calea, ce să mai vorbim!
Vogoride mi-a trimis o scrisoare, printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget, mi-a șoptit mie Bacalbașa, pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, mi-a șoptit că-i plin de refugiați cosmici, da, nu te pui, nu te joci, refugiați cu nemiluita de la Podu Turcului la Giurgiu, de din vale, de la Bistrița la Caracal, în dungă, în jos, prin Câmpia Română, către Vidin, către Istanbul și Atena, din Berlin la Cairo, din Paris la Nairobi, din Tokyo la Washington. Refugiați?
Unii sunt microscopici, membrane văluritoare, alții sunt uriași, dar ce spun eu, gigantici, nu-i vezi, au spectre diferite. Pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, să fi fost. Cam așa, după prânz, chiar după prânz. După prânz? Păi e normal că după prânz pentru că, în porțiuni mici, timpul pare să fie liniar. Molatec, timpul, așa să fie. Molatec, da, un București molatec, după prânz, căldură mare, dragă, vezi bine. Trece rar câte o trăsură pe Calea Victoriei, arsă de soare binișor, Calea Victoriei. Von Makensen doarme pe undeva, sforăie, se aude până la Berlin sforăitul lui, ce crezi, nu te pui cu neamțul.
Are ochi și urechi peste tot, pretutindeni, el doarme dus. Ce-i pasă?! Ocupant, învingător, neamț cu ștaif, oho! La Comenduire, niște bucureșteni cu interes, gloată mișcătoare. Vociferează, zic tot felul de minciuni, să primească acolo, un sfanț, o acadea, niște lemne de foc. Ce să știe ea, gloata, despre Marea Sarmatică? Despre ocean? Oceanul, ah, oceanul! Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta.
El îmi povestea despre valuri nemaivăzute, despre adâncurile misterioase ale oceanului, despre lumi dispărute, despre oceanul universal. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. A trecut o cometă înspre Târgu Secuiesc, pot să jur. De mâncat, am mâncat.
Cârnați cu fasole. Murături. Am băut o bărdacă cu vin de Pietroasele, bun vin, ghiduș, tare ghiduș. Pe urmă am întâlnit niște liberali chercheliți și scandalagii care nu știu ce ziceau despre Rusia care a pus ochii pe Ucraina.
18 aprilie 2067, Moscova: La Moscova e bine. Moscova e acum mică, mică, a mâncat-o apele. Iluzii peste tot, pe străzi, în sufletele oamenilor. Din când în când trec OZN-urile armatelor aliate care trag cu mitralierele. În nord, venusienii au atacat Canada. E o brambureală de nedescris.
29 mai 2047, Buenos Aires: Mă întâlnesc, zău că da, cu Marquez. Cum e să fii premiant Nobel? Ce iluzie, zice el, Marquez. Nu e nici într-un fel. Așa gândesc eu despre Marquez că ar zice dacă ar fi aici. Nu e aici. Pe străzi trec cohorte de androizi care seamănă frică în oameni cu un soi de lasere. Din pricina asta îmi spun că literatura e complet inutilă. Care mai crede în literatură e un fraier. Asta e. Totul e o iluzie deșartă.
12 septembrie 2098, Londra: Iluzii ideologice cât cuprinde. Dreapta? Stânga? Sa fim seriosi. Ideologiile au murit de multa vreme. Prostiile astea infantiliste cu Dreapta si Stanga sunt bune pentru prosti, pentru naivi. Si pentru silicoanele care se imbatoseaza pe FB latrand naturalistic despre Dreapta si Stanga in niste articole fanteziste si lipsite de miez.
24 august, 1745, Madrid: Iluzii peste tot și pretutindeni. Miscarile Capitalului in România par a fi un secret bine pastrat. E aparat cu indârjire de servicii secrete, de sepepeuri, de finantisti sadea, de brokari, lool si de jurnalistii manjiti cu sange dolaristic, filozoficaleste vorbind, asa, intr-o parere. Miscarile Capitalului in Romania, care de fapt nu mai exista, vorbesc de la sine. Ideologiile sunt moarte. Grupurile si Gruparile sunt toate animate de frecusul financiar abscons si de neinteles pentru poporanul zbenguitor prin baruri si alte alea.
Și se dezumfla pana ajunse precum o bucata de cârpă ca relicva a presului de la pres- e- dinte. Consoarta, care taman, ieșise din bucătărie, vazandu-l dezumflat,stoarse câteva lacrimi de pe latura ochiului de apa în care statea și începu să se îmbrace în negru, în semn de respect fata de BLM-istii care au fost transportați cu nava iluziilor spre noua ordine mondiala, aflata momentan în dezordine. ” Nu ma părăsi, dragostea mea”, se auzi o voce dezumflata venita pe traseul Licurici via Izabela și regele e mort, taiasca regele. Nu te părăsesc, dragul meu. Voi fi mereu alături de tine. Asculta, draga, crezi ca te-am putea folosi drept prezervativ în starea în care te afli? Ce idee minunata? Numai tu puteai s-o emiți in starea de alerta. Mulțumit de noul sau statut familial, zerodoctul se tara pana la marginea patului și se culca liniștit pe cauciuc, adică pe el. Visa ca pășește cu primul pas în gol și lumea din tribuna urla de bucurie. După primul pas urma pasul decisiv, încheiat cu un popas. Se trezi brusc ca cineva îl umflă cu forța. Se uita cu atenție. Era securitatea și Licuriciul drept supervizor. Devenise iarăși liniștit. Liniștit și foarte supus, drept pentru care se puse în patru labe și începu să-și adulmece stăpânii. Erau toți. Nu lipsea decât ambasadorul Olandei, care totuși își trinise soția, pe domnul Teams. Ce vremuri frumoase ma mai așteaptă, zise navetistul, după care se pre-linse singur de bucurie și de Barbu Achimescu de la Bruxelles.
Corabia iluziilor se impotmolise la tarm. Căpitanul ieși pe punte, isi puse porta vocea pe gura și ceru în surdina, disperata ajutor domnului Viespe Amputatu. Viespe își chema la munca colegii de celula de partid și de sistem circulator si cât ai zice ” peste conge-lat din cauza ca era prea lung, pompara doua cisterne de apa în mare, astfel ca frumoasa corabie a iluziilor trecu pe linia de plutire și cu un ultim efort se ancora de mal cu o funie din ceapa roșie, împletită de con-soarta defavorizata a societății capitaliste instalata cu Malta în România și, firește cu dalta corectitudinii politice. Viespe se apropie de căpitan și-i solicita banderola, drept amintire. Căpitanul ii facu discret un semn de carte și-i sopti la urechea sa muzicala: liniște. Iluziile creeate de zerodoct sunt în coma și zerodoctul nu dorește ca să fie scoase din ea pe motiv ca cine se hrănește cu iluzii ajunge iluzionist. Sa nu-mi cugeti ca navetistul este pe nava? Zise Viespe, după care își alimenta rezervorul de aripi și porni în căutarea prompteristului. Il zări stand pe gânduri sau ma rog, asa a interpretat el poziția de pe Bideu și cu motoarele tu-rate fixe la dobânda, se năpusti asupra lui. Navetistul incerca sa fuga, dar poziția îngrozitor de joasa a pantalonilor îl trântori cu fata la pământ și cu restul gol deasupra. Viespe repere țintă și drept urmare isi infipse acul exact în ceea ce adepții minoritari ai corectitudinii politice apreciau la el, adică lipsa de obraz subțire. Zerodoctul scoase un urlet de lupta corp la corp, dupa care începu ca să se dezumfle.
12 decembrie 2097, New York: Virtualitatea dă lovituri serioase economiei încă studiate în academii prăfuite alături de profesori desueţi, surzi la zgomotul războaielor. Economia războiului e în floare aşa cum sunt şi trandafirii fie ei roşii, albaştri sau galbeni. Ocultarea actelor războinice e cuvântul de ordine iar cine e optimist poate să se ducă liniştit la culcare pentru că vechile ideologii şi teorii economice sunt deja la muzeul naţiunilor aflate în colaps. Resursele şi nu religiozitatea vor patrona suflul războinicului.
31 aprilie 2034, Brasil: Înghiţite cu rapiditate, economiile Răsăritului îşi dau obştescul sfârşit în timp ce modelul economicoccidental se apropie de glorioasa estincţie. Economia virtuală se arată victorioasă dar războaiele şi complexităţile locale vor controla avântul sau declinul economic. Monitoarele vor deveni bun de folosinţă comun iar vulgarizarea virtualului nu va duce la măreţia democraţiei şi înflorirea ei ci la sfârşitul implacabil. Desueţi acei gânditori care visează la votantul computerizat într-o lume în care eşti virusat prin e-mail sau cumpărat pe nimic. Mase întregi se vor descoperi în sclavie printr-un simplu click.