Cortina de cuvinte: dragoste şi tandreţe, speranţe risipite şi iertare, dar şi politică, şi boemă

“O legătură dincolo de cuvinte: Forma apei/ The Shape of Water”

Ieri, a intrat în cinematografele din România unul dintre cele mai așteptate filme ale acestui început de an: Forma apei/The Shape of Water, scris și regizat de Guillermo del Toro și având în distribuție actori celebri, precum: Sally Hawkins, Octavia Spencer, Richard Jenkins, Michael Shannon, Doug Jones, Michael Stuhlbarg.

Filmul este versiunea cinematografică a romanului scris de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus.

„Un film unic și de o tandrețe infinită”, Forma apei a fost distins cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia, ediția 2017, și este nominalizat la 13 premii Oscar, inclusiv la categoria „Cel mai bun film”. De asemenea, pentru Forma apei, Guillermo del Toro a primit Globul de aur, precum și Premiul Bafta pentru cel mai bun regizor. Filmul a mai obținut un Premiu Bafta și pentru muzica originală semnată de Alexandre Desplat.

Este anul 1962 şi Elisa Esposito, o femeie mută, rămasă orfană din copilărie, se luptă cu monotonia vieţii de îngrijitoare în schimbul de noapte la Centrul de Cercetări Aerospaţiale Occam din Baltimore. Dacă n-ar fi Zelda, o colegă de serviciu care se poartă protector cu ea, şi Giles, vecinul ei iubitor, Elisa nu ştie cum ar suporta existenţa cotidiană. Apoi, într-o noapte fatidică, Elisa vede ceea ce nu-i era îngăduit să vadă, secretul cel mai bine păzit al Centrului: un om-amfibie, capturat în Amazon şi studiat în scopurile Războiului Rece. Creatura este înspăimântătoare, dar în acelaşi timp magnifică, capabilă să înţeleagă limbajul şi emoţiile… iar Elisa nu se poate ţine deoparte. Recurgând la limbajul semnelor, cei doi învaţă să comunice. În scurt timp afecţiunea se transformă în dragoste, iar creatura devine singura raţiune de a trăi a Elisei.

Guillermo del Toro este unul dintre cei mai inventivi şi mai vizionari artişti ai generaţiei sale, stilul său unic reflectându-se în opera sa de regizor, scenarist, producător şi scriitor. Născut în 1964 la Guadalajara, Mexic, del Toro şi-a câştigat recunoaşterea internaţională în 1993 cu filmul de groază Cronos, o coproducţie mexicano-americană. În 2004 a regizat thrillerul SF Hellboy. Filmul Labirintul lui Pan (2006), care îl regăseşte în tripla calitate de regizor, scenarist şi producător, a avut parte de o primire entuziastă la nivel mondial, fiind distins cu peste 40 de premii internaţionale. În 2013 a regizat şi a semnat scenariul SF-ului Pacific Rim. Este coautor (alături de Chuck Hogan) al Strain Trilogy, devenită bestseller şi ecranizată într-un serial de televiziune de succes pe postul FX, şi al Trollhunters (alături de Daniel Kraus), care a stat la baza serialului omonim de pe Netflix.

Daniel Kraus este scriitor multipremiat şi regizor. Romanele sale Rotters (2011) şi Scowler (2013) au fost distinse cu Odyssey Award. A semnat, împreună cu Guillermo del Toro, romanele Trollhunters şi Forma apei. Cărţile lui Daniel Kraus au fost traduse în peste 15 limbi.

“Mama mea, Moscova”, volum interzis în Rusia, elogiat în întreaga lume

După ce a fost amenințat cu închisoarea de către guvernul Uzbekistanului care considera că scrierile sale au “tendințe democratice inacceptabile”, Hamid Ismailov a fugit în Tashkent la începutul anilor ˈ90, pentru ca în cele din urmă să se stabilească la Londra și să lucreze pentru BBC.

Cu ecouri din Omul invizibil al lui Ralph Ellison şi Însemnări din subterană al lui Dostoievski, romanul lui Ismailov abordează direct problema rasismului şi relația dintre individ şi societate într-un context cu totul modern.

În timp ce aduce un omagiu marilor scriitori clasici ruşi – Dostoievski, Turgheniev, Gorki, Nabokov şi Puşkin –, Ismailov se dovedeşte a fi un maestru al unui nou mod de a scrie literatură, care surprinde magistral realitatea sordidă şi diversitatea Rusiei contemporane.

În romanul Mama mea, Moscova, Hamid Ismailov, caută, asemenea lui Mbobo, eroul său de culoare, atât deasupra cât și în măruntaiele Moscovei, răspunsul la întrebarea: Ce înseamnă să fii mândru că ești rus?

Născut dintr-o mamă siberiană şi un atlet african venit în 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova, Mbobo trebuie să înfrunte toate dificultățile legate de faptul de a fi un băiețel de culoare, fără tată, în anii tulburi de dinaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice.

“Plecând de la somptuoasele stații de metrou din Moscova, Hamid Ismailov construieşte un soi de memorii ficționalizate, inspirate de anumite episoade din propria-i viață supusă capriciilor istoriei”, scrie The Guardian

“Cu o forță stilistică ce o egalează pe a lui Salman Rushdie, Hamid Ismailov arată înfăptuirile groteşti ale istoriei pe pământ”, apreciază Literary Review

“Ismailov se înscrie în lunga tradiție a romancierilor satirici ruşi, de la Gogol, la Bulgakov şi Platonov”, afirmă The Independent

“Ultima boemă bucureşteană (1964-1976)” urmată de Portrete de boemi 

Mihai Neagu Basarab

Boema evocă de obicei o imagine romantică despre « viaţa de artist ». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată ? 

 « De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964 ? Motivul prin­cipal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie „de afară“. Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât „acasă“, oricât de rău ar fi fost „acasă“. Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva
mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici ca­mere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca în­tr-un ghetou siberian. »   

 Boema ca antidot la dezumanizare « Se vorbeşte adesea la noi despre « deschiderea » de după venirea la putere a lui Ceauşescu.
O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate.
Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci : boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, « foştii » au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia – evident, răuvoitoare – a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie – prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi – constituiau o lume aparte : lipsită de şansa de a da vreun erou « exemplar » în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind
cu aparenţe onirice/retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. 

Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii, dar şi tinerii care îşi alegeau dintre « boemi » magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele « cu cifru » (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi…) pe care « aparatul », mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei ! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor ’60-’70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începuturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele « ultimei boeme bucureştene ». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode
din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi « artist » şi « opera » ca unică garanţie acceptată a statutului de artist – cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă ?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora ? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare…) şi-a păstrat un locşor ? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special ?

Căci « boema » nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum… », scrie Adina Kenereş

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 – doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la în­ceputul anilor ’80,
în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea « Carol Davila » din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de com­pe­ten­ţe medicale (medicină de urgenţă, psihoterapie, medicină psi­ho­­somatică,
diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntre­rup­tă…), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania
(unde a ţinut şi cursuri de homeo­patie la Uni­versitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 – ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Româ­nească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr
de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Fila­telia…). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cu­vântul românesc, Dorul…) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volu­me de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu Meritul acade­mic, este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.

“Întoarcerea”, Premiul Pulitzer 2017

„Povestea emoţionantă a unei familii destrămate din pricina realităţilor cumplite din Orientul Mijlociu… Risipirea speranţelor venite odată cu Primăvara arabă este redată cu atât mai puternic cu cât furia lui Matar este ţinută în frâu, iar credinţa lui în omenire – neclintită”, scrie Kazuo Ishiguro

În 2012, după răsturnarea regimului Gaddafi, cunoscutul romancier Hisham Matar se întoarce în Libia. Aceasta după ce, la vârsta de doisprezece ani, fusese nevoit să suporte alături de familie un exil dureros şi după ce tatăl său, fost diplomat şi militar, devenit ulterior disident politic de temut, este răpit de guvernul libian şi închis într-una dintre cele mai cumplite închisori ale regimului, celebra Abu Salim. Timpul a trecut şi cei câţiva supravieţuitori părăsesc temniţele, iar speranţele lui Hisham de a-şi vedea tatăl în viaţă se spulberă. Însă, aşa cum scrie chiar el, speranţa e „vicleană şi tenace”.

Călătoria în căutare de răspunsuri se transformă într-o pasionantă poveste despre speranţă şi persistenţa memoriei, despre relaţia dintre tată şi fiu, despre iubire şi curaj.

La acordarea Premiului Pulitzer, cartea a fost descrisă ca „o elegie la persoana întâi pentru ţara natală şi pentru memoria tatălui”.

„Hisham Matar scrie deopotrivă cu ochiul romancierului capabil să surprindă detalii fizice şi emoţii şi cu simţul reporterului atent la ce se întâmplă în jurul său. Proza lui este chibzuită, limpede şi minuţioasă; naraţiunea – eliptică, aproape muzicală” (The New York Times)

„În acest triptic, al ţării iubite, al tatălui şi al artei care supravieţuieşte, Matar impresionează prin eleganţă, prin puterea îndurării şi a furiei…” (Los Angeles Review of Books)

Hisham Matar s-a născut la New York, unde tatăl său era trimisul oficial libian la Naţiunile Unite. La vârsta de trei ani, familia lui s-a întors la Tripoli, Libia, unde autorul şi-a petrecut primii ani ai copilăriei. În 1979, date fiind persecuţiile dictatorului Gaddafi, tatăl său este acuzat că se împotriveşte regimului revoluţionar libian şi este forţat să părăsească ţara împreună cu familia. Au trăit o vreme în Cairo, unde Hisham şi fratele său şi-au terminat şcoala. În 1986 Hisham se mută la Londra, unde îşi continuă studiile şi îşi ia diploma în arhitectură. Scrie poezie şi are câteva încercări dramaturgice.

Primul său roman, În ţara bărbaţilor, publicat în 2006, a fost tradus ulterior în 28 de ţări şi a fost nominalizat pentru Guardian First Book Award. În 2011 publică Anatomia unei dispariţii, iar în 2016, Întoarcerea, roman distins cu Premiul Pulitzer.

“Jumătate de viață”

Pe 1 martie, scriitoarea catalană Care Santos revine la Bucureşti pentru a prezenta romanul, distins în 2017 cu pretigiosul Premiu Nadal.

Alături de Care Santos vor vorbi Tania Radu, critic literar, și Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare și jurnalist cultural. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. Seara se va încheia cu o sesiune de autografe şi cu o degustare de vin și de ciocolată.

Evenimentul se desfășoară în parteneriat cu Institutul Cervantes din București.

Jumătate de viață are structura unei piese în două acte și urmărește destinele a cinci prietene, Olga, Marta, Lolita, Nina și Julia, surprinzându-le întâi adolescente, în timpul dictaturii franchiste, apoi în plină maturitate, în primii ani ai tranziției din Spania. În vara anului 1950, cele cinci fete de 14 ani, aflate în internatul unei mânăstiri catolice, joacă pentru ultima oară „Adevăr sau provocare“, căruia îi mai spun „jocul cu gajuri“. Două dintre ele, gemenele Viñó, se pregătesc să înceapă o viața nouă. Nici una nu bănuiește însă că acea noapte le va pecetlui destinul pentru totdeauna, marcând sfârșitul inocenței lor. În iulie 1981, tot într-o noapte de vară, eroinele se reîntâlnesc la restaurantul Jumătate de viață din Barcelona și reiau jocul din adolescență. Secretele care ies la iveală sunt teribile, iar ele ajung să-și reconsidere convingerile despre prietenie, carieră, dragoste, maternitate, dar și pe cele despre propria sexualitate. Romanul lui Care Santos este o poveste despre devenire și iertare, despre schimbarea personală și colectivă.

„Citind Jumătate de viață, ne bucurăm de o poveste cuceritoare, cu personaje unice, care sunt și reprezentative, și simbolice. Cartea ne propune să reflectăm asupra unor chestiuni profunde, cum ar fi posibilitatea de a ierta. Ne oferă un indiciu în acest sens chiar citatul care deschide romanul: «Nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat»”, caracterizează romanul publicaţia El Imparcial

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso.

Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a unsprezece romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé.

Printre volumele publicate se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008, roman semnat împreunã cu Francesc Miralles).

Roman ambiţios şi scris admirabil, în castiliană, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013) pendulează între prezent şi trecut, consemnând istoria unei librării barceloneze care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei, dar şi pe cea a marelui oraş. În 2014, Care Santos publică, în catalană, romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit imediat bestseller şi recompensat cu Premio Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață a apărut mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal. Opera lui Care Santos e publicată în peste 20 de țări.

“Cartea despre schimbări”

Sîmbătă, la Librăria Cărtureşti Verona – Ceainărie, a avut loc workshopul Vreau o schimbare în viaţa mea!, susţinut de Maria-Iris Hoeppe, professional coach, acreditat PCC de Federaţia Internaţională de Coaching, şi autor al volumului Cartea despre schimbări, bestseller la Târgul de Carte Gaudeamus 2017.

Cartea despre schimbări. Cum faci tranziţiile importante din viaţa ta – factorul TT, de Maria-Iris Hoeppe, a apărut în colecţia „Hexagon” a Editurii Polirom.

„O carte-provocare. Ne îndeamnă să avem curajul de a ne confrunta cu noi înşine pentru a ajunge unde visăm să fim. Transformarea trăită de Maria în timpul în care am cunoscut-o este însăşi proba că metoda ei funcţionează”, afirmă Sandra Pralong, autoarea volumului Cum schimbăm mentalitatea?

„Calitatea afacerii este dată de experienţa şi exigenţa conducătorilor săi. Într-un business de succes, creatorul îşi pierde identitatea, imaginea companiei devine noua sa figură, afacerea ajungând să aparţină mai mult beneficiarilor săi. În secolul tehnologiei, nu doar brandurile inspiră, ci şi clienţii, comunicarea având permanent două sensuri. În business nu poate exista ego. Cred că orice om are nevoie de sprijin, are nevoie de momente de introspecţie şi, desigur, cred că atât o carte ca aceasta, cât şi un coach profesionist îl pot ajuta mult. Maria, cred că ideile tale sunt utile şi dau încredere conducătorilor că pot deveni ceea ce îşi doresc”, scrie Cristina Bâtlan, cofondator Musette

Life & business professional coach, Maria Iris Hoeppe lucrează atât în programe individuale, cât şi de team coaching. De asemenea, conduce ateliere pe teme de comunicare, vânzări şi leadership, care produc transformări benefice în organizații. Membră a Federaţiei Internaționale de Coaching, preocupată de mai bine de 20 de ani de studiul valorificării potenţialului uman, este activă şi prezentă pe scena coaching ului european.

“100 de proiecte de grădină de neratat”, idei de cadou pentru toată familia

Alegi un capitol la întâmplare și viața pare mai frumoasă, atunci când ai în față un ghiveci cu plante aromatice. Deschizi o carte scrisă cu umor și afli cât de mult ne putem înșela cu privire la noi și la ceilalți. Dăruiești o carte în care este vorba despre o familie unită. Finalul iernii vine cu noutăți și promoții atrăgătoare, cu idei bune de cadouri pentru familie.

Volumul 100 de proiecte de grădină de neratat, de Catherine Delvaux, Enciclopedia Truffaut este conceput într-un stil pedagogic, fiind un ghid practic și de inspirație care oferă rețete simple și rapide pentru realizarea unor jardiniere sau aranjamente decorative florale. Ele pot fi așezate pe balcoane sau terase, și chiar în grădină. Lucrarea conține 100 de proiecte clasate în funcție de anotimp și descrise pas cu pas. Fiecare pagină din dreapta include o imagine mare cu aranjamentul decorativ de reprodus, în timp ce pe cea din stânga sunt soluțiile pentru realizarea lui. Iată, pentru exemplificare, câteva subcapitole relevante:

Un aranjament decorativ luminos (lavandă, santolină, euphorbia, iarbă decorativă);

Plante aromatice la înălțime (arpagic, pătrunjel, busuioc, oregano, mentă indiană);

Un coș cu parfumuri (vanilie, mentă, mușcate parfumate):

Joc de contraste (usturoi, coada șoricelului, salvie violet).

“Zapping prin științe”

Sunt fosilele descoperiri reale sau doar niște falsuri? Ce este designul inteligent? Cine este călugărul care a inventat genetica? Bacteriile – 30 de miliarde de prietene? Iată câteva dintre temele tratate în această lucrare, semnată de Ivan Kiriow și Léa Milsent. De la secretele creierului la secretele ADNului, de la Galileo la Einstein până la ultimele descoperiri despre univers – bosonul Higgs, genetica moleculară sau celule stem – Zapping prin științe oferă o sinteză panoramică accesibilă tuturor. Domenii precum medicina, matematica, astronomia, fizica și biologia sunt abordate, iar istoria acestor mari discipline este trecută în revistă. Toate marile întrebări cu care știința s-a luptat de-a lungul secolelor sunt decriptate, iar răspunsurile lor sunt analizate. Această carte ne ajută să întelegem mai bine lumea din jurul nostru și ne dezvăluie misterele ei.

Lucrarea, se adresează tuturor cititorilor, de la cei de vârstă școlară, până la cei în vârsta include: texte scurte si la obiect, peste 500 de ilustrații, o imagine de ansamblu a istoriei științelor, puncte de vedere despre marile descoperiri științifice.