Suflător în iaurt cu mai multă îndreptăţire decât alţii, Andrei Cornea se teme că AUR vrea un stat teocratic în România. Nu zice că se teme. Zice că AUR asta vrea.
Nu explică ce ar fi dihania teocratică. Ar fi trebuit să o ilustreze cu Iranul actual şi i s-ar fi dezumflat gogoaşa, căci oricât de nebuni ar fi auriştii – să concedem că ar fi –, Patriarhul Daniel nu ar accepta un stat teocratic în ţara sa, adică un regim teologico-politic condus chiar de el.
Propagandistul e dator să inventeze un pericol, pentru ca apoi să-şi pună costumul de samurai şi să iasă la luptă.
Andrei Cornea nu acceptă că AUR e o mişcare anti-neomarxistă (anti-USR PLUS în principal) din pricină că o asemenea orientare ar fi legitimă, chiar dacă Domnia Sa nu vede neomarxismul useriştilor. Propagandistul din el trebuie să prezinte AUR ca fiind ceva nelegitim. El suflă în iaurtul care a fost cândva fierbinţeala legionară.
Ce nu înţeleg aceşti propagandişti, care au susţinut neoliberalismul şi acum susţin neomarxismul, este că temerile lor, exprimate cu patetism polemic, ar putea fi deja discreditate în ochii celor care vor să susţină suveranismul, actuala formă legitimă de naţionalism. Discreditate fiind patetismele lor, ele nu vor face decât să dea credit şi mai mult suveraniştilor. Este greşeala tipică a intelectualilor cu exces de simţ ideologic şi deficit de simţ al realităţilor. Cel mai recent, greşeala a fost făcută de „intelectualul” Iohannis, care a dat în PSD ca în fasole până ce fasolea a fiert şi a dat cel mai mare cazan cu ciorbă electorală.
Discuţia în jurul AUR nu poartă tonul moderaţiei (cum îl poartă discuţia în jurul USR) dat fiind că pentru aşa ceva ar fi necesar să fie centrată pe exigenţele suveranismului, or, această formă de naţionalism neradicalizat nu poate fi combătută teoretic câtă vreme UE însăşi a promis că are să fie o uniune de state suverane (cu unele partajări de suveranitate). Abia din cauza faptului că nu este purtată aşa, discuţia anti-AUR are un chichirez realist şi foarte parşiv, dat fiind că propagandiştii n-ar vrea să devină mai clar felul în care UE încalcă suveranităţi protejate de tratatul său (în domeniul sănătăţii publice şi al justiţiei, de pildă).
Agenţia Europeană a Medicamentelor, iată, nu are o bază în tratat. Au fost găsite fel de fel de sofisme ca să fie creată această agenţie, deşi sănătatea publică din ţările membre nu are o suveranitate partajată.
UE se află mereu, în acţiunile sale, pe puntea dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să devină, dar nu explică ce vrea să devină decât în momente de criză, când „găluşca” poate fi mai uşor înghiţită. Căci e limpede ca lumina zilei că UE nu tinde către o uniune de suveranităţi naţionale, ci către un conglomerat birocratic în care europarlamentarii nu sunt votaţi de cetăţeni europeni, ci de cetăţeni germani, români etc. Cetăţenia europeană e încă un vis, aşa că UE nu are corp politic, după regula clasică a democraţiei, care e regula de aur a cetăţeniei.
Las’ că UE nu are un suflet cultural, ci o diversitate cvasiconflictuală. Da, încearcă să producă sufletul european plecând de la un corp (nu de la o stare de spirit, cum ar fi normal), dar nici corpul nu există decât prin delegare. Eu, românul, germanul, deleg din corpul meu politic o anume legitimitate către europarlamentar. Dar eu, românul, ungurul, polonezul, austriacul, olandezul, germanul, constat că puterea de reprezentare a europarlamentarului e puternic încălcată de birocraţia transpolitică a Comisiei Europene. Unde e, aşadar, democraţia clasică în acest joc? Unde e vechiul spirit al reprezentării? Unde poate fi dacă reprezentarea nu mai poate arăta către o cetăţenie clară?
UE nu are o devenire organică. Gânditorii ei ascund că Marx însuşi spunea că mersul până la stările de spirit revoluţionare are a fi organic. Altminteri ne vom întoarce la mizeria de care am vrut să scăpăm, adăuga.
Cât de slăbită este tradiţia statului-naţiune? Cine ştie câte crize vor mai fi necesare pentru a avea o federalizare a actualei uniuni? Ceea ce observăm este că, în toiul fiecărei crize, concluzia este că am avea nevoie de şi mai multă uniune în… UE.
Observăm, de asemenea, creşterea lentă a sentimentelor naţionale care conştientizează uniunea ca pe o capcană. Sunt anacronice aceste sentimente? N-ai zice, câtă vreme birocraţii UE nu le acuză a fi forme de naţionalism, ci le botează ca fiind forme de populism. La noi vedem bine, acum că a apărut AUR, propaganda globalistă se fereşte să identifice acest partid naţionalist cu felul în care era naţionalist de Gaulle atunci când spera că Europa Unită va fi o uniune a patriilor suverane.
Bravo dle Popescu! Esti un roman adevarat.