Încet, încet, România moare. Așa îmi șoptește madam Calomfirescu, oprindu-mă din drumul meu către Calea Victoriei, un pic înainte de Piața Romană. Știința s-a sfârșit, dictatura învinge, libertatea s-a sfârșit, nu mai e nimeni care să lupte cu adevărat. Omul de ştiinţă învecinând experimentul magiei, caută cu obstinaţie dulceaţa unui invariant ultim dar refuză realitatea tragică, fuge de ea…
Dar dacă de fapt este doar încercarea plină de duioşie de a se întoarce în anii copilăriei, căutându-şi un punct sigur de reper? Ce ar fi goana după văluritul invariant? Cui trebuie smuls invariantul? Sinelui sau Universului? Şi de ce ar trebui să batem în cuie un astfel de răspuns căutat? De ce să ţintuim adevărul şi de ce să ne ţintuim când foarte bine am putea pur şi simplu să navigăm liberi, eliberaţi, eliberându-ne clipă de clipă?
Sau ar trebui să ne eliberăm de politic? Așa se întreabă cu voce tare madam Calomfirescu deschizându-și umbreluța portocalie să nu o ardă lumina cometei care strălucește pe deasupra noastră încă de săptămâna trecută. Încet, încet România moare. Moare și cu ea ne ducem și noi pe apa sâmbetei. Căci la putere au ajuns niște oameni haini și ticăloșiți care nu iubesc România, nu au istorie, nu cred în credință, nu au mamă, nu au tată, nu au nimic. Nimicul ăsta al lor ar putea fi o categorie filozofică dar nu e.
Madam Calomfirescu, ajunsă în acest punct, izbucnește în plâns. Ne așezăm pe o bancă. Bem o cafea de la un automat. Soarele e eclipsat de puterea cometei. La un megafon, președintele României spune verzi și uscate, ne amenință, în fel și chip, urlă ca un apucat iar madam Calomfirescu plânge de-ți rupe inima. Nu e nimeni pe Calea Victoriei, nu se aude zvon de luptă populară dinspre Ateneul Român, nu se aude zvon de răzvrătire pentru libertate dinspre Piața Universității. Pe Calea Victoriei aleargă niște mașini blindate.
O mulțime de jandarmi opresc oamenii răzleți, speriați, îi arestează fără prea multă vorbărie. Șuieră tot felul de sirene. Nimeni nu se opune. România întreagă moare fără drept de apel. Madam Calomfirescu plânge din ce în ce mai tare. Omul de știință, scriitorul, actorul, inginerul, doctorul, vezi bine, sunt ascunși cu toții. Prin case, pe sub arcadele rușinii neamului. Nu mai e nimeni pe stradă. De noi doi nu se leagă nimeni. Doamne Dumnezeule, mă apucă pe mine spaima, te pomenești că noi nici nu mai existăm și tocmai de aceea nu ne mai vede nimeni!
Ma regasesc in „Doamna Calomfirescu”. In disperarea ca am intrat intr-o zodie neagra, in care oamenii prefera sa nu stie. Oamenii prefera sa nu mai gandeasca. intr-o „sursa” care se autointituleaza „sigura”. „adevarul lor”. Prefera sa li se spuna „ce si cum” sa gandeasca. este mai simplu sa ai incredere in televizor. este complicat sa gandesti cu mintea ta si sa cauti ADEVARUL. adevarul nu vine la tine asa, oricum. trebuie cautat si asta este munca jurnalistilor. munca istoricilor (aia din documentare nu autorii cartilor de istorie „facute” pentru spalarea creierilor) si arheologilor. sigur, adevarul este ceva relativ….dar macar daca stii ce se intampla poti cauta echilibrul. fara echilibru nu putem trai.