Cosmopolită. Cu miros de stepă şi mare, de scorţişoară sau de cerneală. Cu nonconformişti. Plini de umor. Descoper-o!

Fraţi de cruce

Romanul lui Ingvar Ambjornsen, care a fost adaptat în filmul „Elling”, nominalizat la Oscar, reuşeşte să ofere, prin vocea şi privirea unice ale protagonistului său, o viziune surprinzător de profundă asupra vieţii. Este în acelaşi timp un bildungsroman, un elogiu adus prieteniei şi o meditaţie asupra lumii contemporane.

„Primăvara a venit devreme. La începutul lui martie, temperatura a sărit brusc: zilele erau mai lungi, însorite, streşinile picurau şi de peste tot se auzeau bolboroselile fericite ale apei care se scurgea în măruntaiele oraşului. Nu mai avusesem niciodată o relaţie atât de bună cu primăvara: sezonul întunecat îmi fusese întotdeauna aproape de suflet, dar am observat că asta se schimbase. Pe măsură ce începusem să mă eliberez de lucrurile din trecut, cu o frecvenţă şi o îndrăzneală tot mai mari, puteam înţelege simbolismul oraşului şi al ţării care-şi lepădau dintr-odată pielea tocită de iarnă. Cu scrisul făceam progrese destul de mici, dar nu mă forţam. Eram recunoscător dacă, din când în când, scoteam două versuri bune. Făceam plimbări lungi singur sau cu Kjel Bjarne. Vinerea ne duceam să mâncăm la restaurantul Larsen”.

Este povestea emoţionantă, în acelaşi timp incredibil de amuzantă, a doi prieteni aflaţi la periferia societăţii, care încearcă să se integreze în lume, să devină „oameni normali”. Elling, un bărbat timid, nevrotic, posesor al unei imaginaţii debordante şi hiperactive, şi Kjell Bjarne, prietenul său cel mai bun, un uriaş slobod la gură, îndărătnic şi complet ostil schimbatului lenjeriei intime, tocmai au fost eliberaţi dintr-o instituţie psihiatrică. Acum, împart, împreună cu cele două pisici ale lor, un apartament în Oslo şi se străduiesc să facă faţă provocărilor vieţii cotidiene: să-l mulţumească pe Frank, asistentul social care-şi bagă mereu nasul în viaţa lor, să aibă grijă de Reidunnordsletten, vecina lor însărcinată, sau să înveţe în sfârşit care-i faza cu vorbitul la telefon.

„Ambjornsen creează din încercarea lui Elling de a se integra în lumea din afara coconului protector a casei sale o comedie duioasă, deşi niciodată siropoasă. Îl înzestrează pe Elling cu o voce copilăresc de directă, căreia îi adaugă însă un strop de furie, suficient cât să transforme tonul cărţii într-unul captivant şi excentric”, nota cronicarul de la „The Guardian”.

Ingvar Ambjornsen este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori norvegieni contemporani. A debutat în 1981 cu romanul semi autobiografic „23-Salen”. Succesul internaţional a venit odată cu publicarea romanelor care-l au ca personaj principal pe Elling. „Dacă am învăţat ceva în cei mai bine de 30 de ani de când sunt romancier e că ceea ce numim normal nu există de fapt. Cu toţii ne ascundem într-o măsură mai mare sau mai mică în spatele unei măşti. Astfel că, la afirmaţia că scriitorii sunt mereu atraşi de cei care nu se încadrează în limitele normalului – cu care, de altfel, nu pot să nu fiu de acord – mă simt obligat să adaug: dar oare cine poate pretinde că el reprezintă standardul pentru normalitate?”, se întreabă autorul.

Traducere de Monica Livia Grigore.

Casa molimei

Romanul este povestea unei călătorii halucinante printr-o Americă post apocaliptică, fără legi şi reguli, bântuită de molimă şi plină de pericole, în care oamenii se agaţă cu disperare de speranţa unui îndepărtat tărâm al făgăduinţei. Scriitura lui Jim Crace este extraordinară în simplitatea ei, înţesând o lume închisă, aproape mitică, de o frumuseţe crudă şi neliniştitoare.

„Un roman puternic, cu ecouri din Steinbeck, Koetzee, McCarthy şi Marquez, o proză lirică semnată de unul dintre cei mai buni scriitori contemporani”, nota Colum McCann.

Considerată cândva cel mai sigur şi mai prosper loc de pe pământ, America este acum un tărâm devastat, unde maşinăriile nu mai funcţionează, iar metalul este la mare preţ. Pământul este otrăvit, iar oamenii, atâţia câţi au mai rămas, pornesc într-un exod neîntrerupt spre est, spre Europa, ultima lor speranţă. Franklin Lopez, un fermier care încearcă să ajungă la ocean, o întâlneşte pe Margaret în Ferrytown, un fel de vamă pe frontiera simbolică dintre vest şi est. În urma unei tragedii, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc într-o călătorie prin ruinele vechii Americi, nevoiţi să se confrunte cu bandiţi, negustori de sclavi şi stranii comunităţi religioase, pentru a descoperi cum suspiciunea se transformă în încredere şi, mai mult, într-o intimitate pe care niciunul dintre ei nu o cunoscuse vreodată.

Autorul acestui volum, englezul Jim Crace, a debutat în 1974 cu povestirea “Anni, California Plates”. Primul său roman, “Continent” (1986), marchează şi începtul succesului său internaţional. A fost tradus în 20 de limbi şi distins cu premii prestigioase. A publicat alte opt romane, printre care “Signals of Distress”, “Quarantine”, “Being Dead” (În clipa morţii), “The Devil’s Larder” (Cămara Diavolului), distinse cu importante premii naţionale şi internaţionale. Este membru al “Royal Society of Literature” şi Doctor Honoris Causa al “University of Central England”.

„Toţi au murit noaptea. Cei mai mulţi dormeau, norocoşii care erau prea obosiţi, prea beţi, prea surzi sau prea bine cuibăriţi în aşternuturi pentru a auzi cum pământul destabilizat de ploaie se prăbuşeşte şi alunecă în apa lacului. Aşa că aceşti adormiţi şi-au dat ultima suflare într-o tovărăşie pasivă, fără avertisment şi pe neaşteptate, lipsiţi de teamă. Clipele de pe urmă dormite în America.

Dar există întotdeauna câţiva treji la primele ore ale dimineţii: cei care fac dragoste, de exemplu, muncitorii din tura de noapte, cei care au paturi incomode sau dureri de spate, cei pe care îi sâcâie conştiinţa ori vezica, bolnavii. Şi animalele, desigur… Ce a urmat după aceea s-a petrecut aproape în tăcere. Fâşia de pământ care alunecase căzuse în partea cea mai adâncă a lacului, aşa că a durat câteva momente până ce a ajuns la fund, la o adâncime cât înălţimea a zece oameni, şi a mai fost nevoie de alte câteva momente pentru ca avalanşa de piatră, pământ, iarbă şi resturi îngropate de secole să îşi impună greutatea şi să sufoce sedimentele bogate în gaz, nămol volatil şi alge compacte şi pungile de gaze care se adunaseră în albie de-a lungul veacurilor”.

Traducere de Ioana Văcărescu.

Confesiuni

“Fascinantă, amuzantă şi uneori scandaloasă, această carte onestă pe care n-o poţi lăsa din mână, spune povestea unei femei care a cunoscut deopotrivă mari succese şi înfrângeri usturătoare”, scria cronicarul de la “Clarion Review”.

“Am crescut într-o casă în care iubirea lipsea. Nici eu, nici fratele meu n-am fost vreodată îmbrăţişaţi sau sărutaţi. Pe părinţii mei îi îngrozea faptul că eram bună la învăţătură, căci se temeau să nu devin o tocilară, o paria. Căsătoria lor a fost un dezastru şi au ajuns amândoi alcoolici. Într-un fel, ar trebui să le mulţumesc, pentru că dacă ar fi fost nişte părinţi buni, probabil că n-aş fi devenit scriitoare. Aşa, am avut material de lucru din plin. Două dintre romanele mele au fost publicate, iar cel de al doilea «Winners and Loosers» a ajuns pe lista de bestselleruri a «L.A. Times» în prima săptămână de la apariţie. Am ocupat posturi de conducere în agenţii publicitare din patru oraşe. Vreme de câţiva ani am lucrat în industria de film. Însă când am devenit agent literar, nu numai că mi s-a schimbat radical viaţa, dar m-am schimbat şi eu. «Confesiunile» reprezintă drumul pe care l-am avut de parcurs până aici –unul lung şi plin de peripeţii”, mărturiseşte autoarea, o cititoare de profesie, Jodie Rhodes, adăugând: “Acum lucrez 17 ore pe zi, şapte zile pe săptămână, trudind la manuscrise. Pe unele le rescriu de la prima pagină până la sfârşit. Şi, desigur, ca orice agent literar care respectă principii etice, nu cer bani pentru efortul acesta. Cu mari emoţii încep să reprezint autori şi să le promovez textele. Şi descopăr, cu uimire, că se poate să fii devenit agent literar”.

Traducere de Ovidiu-Gheorghe Ruţa.

Fără dogmă

Romanele istorice ale lui Sienkiewicz au făcut pentru sentimentul identitar al polonezilor ceea ce a făcut pentru germani opera lui Wagner şi pentru francezi opera lui Dumas. Volumul de faţă arată că este poate nedrept ca autorul ei să fie cunoscut aproape numai pentru scrierile sale istorice. Să ne amintim câteva dintre romanele sale istorice, trilogia poloneză compusă din “Prin foc şi sabie”, “Potopul” şi “Pan Wolodyjowsky”, dar mai ales “Quo vadis”. În 1905, i se decernează “Premiul Nobel pentru literatură”, pentru “merite deosebite ca scriitor epic”. La primirea acestuia, Sienkiewicz a ţinut un discurs în care afirma: “S-a spus că Polonia ar fi moartă, secătuită, înrobită, dar iată aici dovada vieţuirii şi a triumfului ei. Ca şi Galileo, oricine va fi obligat să gândească «E pur si muove». În faţa ochilor întregii lumi acest omagiu va fi acordat însemnatului patrimoniu al Poloniei şi geniului său. Acest omagiu nu mi-a fost acordat mie, pentru că pământul Poloniei este roditor şi nu duce lipsă de scriitori mai buni decât mine, ci geniului polonez”.

Această carte este un roman cu suflu universal, care tratează cu măiestrie stilistică şi fineţe psihologică probleme cu care poate rezona orice cititor. Leon Ploszowski, fiu al unei vechi familii de aristocraţi, este ceea ce el însuşi numeşte un “geniu fără portofoliu”. Un individ blazat, pesimist, incapabil de a duce ceva la bun sfârşit, un Hamlet modern a cărui unică filosofie este scepticismul la adresa oricărei filosofii. Leon descoperă că, în mod paradoxal, singura trăire autentică din viaţa sa este iubirea pentru soţia unui alt bărbat, pentru Aniela, la rândul ei o Ofelie modernă. Iar această iubire devine unicul lui proiect, singurul lucru în care crede, evenimentul care îl salvează şi îi oferă un scop.

“Cum trecuse destul de mult timp şi Aniela nu se vedea, m-am dus după ea şi am găsit-o pe scara exterioară în spirală, unde era întuneric complet, aşa că Aniela cobora foarte încet. Scara se răsucea şi era foarte abruptă. La un moment dat, capul meu s-a aflat la înălţimea picioarelor Anielei, iar când am văzut aceasta, le-am îmbrăţişat şi am început să-mi lipesc buzele însetate de ele. Eram conştient că va trebui să ispăşesc prin suferinţă aceste clipe de fericire, dar nu puteam şi nu voiam să mi le refuz. De altfel, Dumnezeu mi-e martor câtă veneraţie era pe buzele mele pe care nu mi le puteam desprinde de acele picioare iubite şi pentru câte chinuri mă răsplătea acel moment… Simţeam o desfătare dulce, amestecată cu bucurie şi teamă. De desfătare îmi dădeam perfect seama, pentru că o simţeam de fiecare dată când îi atingeam fie şi numai mâna”.

Cehov scria despre acest roman: “Am citit «Fără dogmă» cu mare plăcere. Este, fără îndoială, un roman interesant şi inteligent, plin de reflecţii, de aforisme şi de analogii cu Hamlet şi Empedocle… Dar totul se desfăşoară într-o atmosferă atât de caldă şi pitorească, încât parcă ai vrea să te însori cu Aniela şi să iei micul dejun la Ploszow”.

Traducere de Anca Irina Ionescu.

Ali şi Nino

“Zazandari, muzicienii nomazi, se aşezară puţin mai departe, lângă izvor. Până şi denumirile instrumentelor erau ca o muzică: daire, ceauri, tar, diplipito. Cântau un cântec cald de dragoste. Cântecul fusese comandat de gruzini, care voiau să sporească farmecul peisajului vrăjit care ne înconjura… În luna Ramazan, în care se ţine post de dimineaţă, există o noapte ciudată, tainică. Se numeşte Noaptea Kadir. În noaptea aceea natura adoarme pentru o oră. Încremenesc şi apele din râuri, duhurile rele nu mai protejează comorile. Poţi auzi cum creşte iarba, cum şoptesc între ei copacii. Ştimele ies din râuri, iar oamenii concepuţi în acea noapte devin înţelepţi şi poeţi”.

O poveste de dragoste arhetipală, care se distinge prin atmosfera exotică, demnă de 1001 de Nopţi, dar şi prin abordarea unui subiect modern: eternul conflict al civilizaţiilor.

În ajunul Primului Război Mondial, în Baku, Azerbaidjan, Ali Han Şirvanşir este un elev de liceu care se trage dintr-o familie musulmană aristocrată şi mândră. Tânărul este îndrăgostit de încântătoarea Nino Kipiani, o frumoasă prinţesă gruzină. Deşi tatăl lui Ali susţine trup şi suflet stilul de viaţă asiatic, băiatul cunoaşte valorile europene, învăţând într-un liceu rusesc şi întreţinând o relaţie tandră cu o creştină, adeptă convinsă a Occidentului. Când războiul le ameninţă viitorul, Ali trebuie să aleagă între devotamentul faţă de patrie şi dragostea pentru Nino.

Kuban Said, autorul romanului, subjugă cititorul cu gustul atemporal, aspru şi sofisticat al Asiei. Farmecul misterios al tradiţiilor şi preceptelor musulmane, chemarea irezistibilă a stepei şi a mării se desfăşoară asemenea unui opulent covor de Ispahan, prin descriei delicate, elaborate.

Traducere de Antoaneta Olteanu.