Creştinismul chinez

Nu se poate înţelege China fără a lua în seamă cultura chineză şi viziunile ei specifice. Un istoric britanic, Martin Jacques, care a trăit în China, susţine (în cartea socotită a fi cea mai solidă despre China epocii noastre, When China Rules the World, Pinguin, London, New York, 2012) că în lumea actuală nu se înţeleg suficient percepţiile şi concepţiile chinezilor. „Rezultatul net este că cei mai mulţi dintre occidentali, fie ei turişti, oameni de afaceri sau experţi, îşi petrec marea parte a timpului într-un mediu familiar, septic, de stil occidental şi fac doar ocazional forări în culturi în care nu trăiesc, ci sunt mai mult oaspeţi: ei văd aceste ţări prin oglinzi occidentale care distorsionează.” (p.119). De aceea, discuţia despre China trebuie să fie precaută vis-a-vis de clişeele în circulaţie. Ea are nevoie, pe de altă parte, de abordări aduse la zi.

Aduc aici în atenţie, ca un alt argument în favoarea precauţiei, situaţia creştinismului în China. Lui Max Weber i se reproşează că, în reflecţiile sale asupra genezei modernităţii, nu a întrevăzut ceea ce unii numesc în zilele noastre „decreştinarea Europei”. Nu este sigur că sociologul german ar fi fost străin de schimbarea impactului creştinismului. Nu este sigur nici că fenomenul „decreştinării”, la care se referă şi Papa emerit Benedict al XVI-lea, în volumul tipărit deunăzi (Letzte Gespräche, mit Peter Seewald, Droemer, München, 2016), este ultimul cuvânt al istoriei. Acum, unii adaugă un alt reproş, anume că în examinarea culturii chineze, care l-a interesat în mod simptomatic, celebrul sociolog nu a lăsat vreo şansă „creştinării semnificative a Chinei”.

Cel care pune în lumină acest fapt este istoricul cel mai profilat printre contemporaneişti, Niall Ferguson, care a atras atenţia, cu date certe (în Civilization. The West and the Rest, Allen Lane, London, New York, 2011, pp.277-288), asupra interesului autorităţilor chineze de a participa la tradiţia religioasă europeană. Întrebarea care s-a pus în China a fost: ce sursă de motivare a acţiunilor a dus la geneza Europei moderne? Desigur, această întrebare a fost însoţită de o alta, provenind din contextul dezvoltării rapide a Chinei prin reforma de după 1978: liberalizarea antrenează individualizarea, cu comotiţiile şi tot cortegiul de relativizări ce o însoţesc, încât este nevoie de o „centură” care ţine laolaltă societatea. Se pune astfel întrebarea dacă religia şi care religie ar putea ţine în reguli civice şi morale mişcarea centrifugă a individualităţilor.

Preşedintelui Jiang Zemin i se atribuie intenţia de a face din creştinism religie oficială în China. Într-o discuţie privată, la întrebarea ce decret ar da înainte de a părăsi funcţia, acesta a spus: „aş face din creştinism religia oficială a Chinei” (David Aikman, Jesus in Beijing. How Christianity is Transforming China and Changing the Global Balance of Power, Regnery Publishing, Washington DC, 2003, p.17). Afirmaţia lui Jiang Zemin nu numai că a ajuns la urechile ziariştilor, dar nu a rămas simplă retorică. În decembrie 2001, preşedintele chinez atrăgea atenţia, într-o reuniune de partid, că nu trebuie subestimată capacitatea religiei de a influenţa societatea. El s-a detaşat de formula „religia este opium pentru popor” şi a exprimat convingerea că societatea chineză ar putea beneficia de religia care a sprijinit societatea modernă.

Succesorul său, preşedintele Hu Jintao, a organizat o plenară a comitetului central al partidului cu tema „religia”. Această plenară a dat rezoluţia după care religia poate avea o mare importanţă în contextul nevoii de a satisface trei cerinţe ale „creşterii economice sustenabile” – „drepturile de proprietate ca fundament, legea drept garanţie şi moralitatea ca suport” (p.287-288). Discuţia despre religie în China (vezi Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, pp.166-172) continuă în zilele noastre şi este inovativă, pe fondul interogării implicaţiilor sociale, politice, internaţionale ale religiei.

Niall Ferguson menţionează o seamă de indicatori ai creştinismului chinez din ultimele decenii. În China erau, la nivelul anului 2010, în jur de 40 de milioane de protestanţi (unii spun că cifra este mult mai mare, pînă la 130 de milioane) şi aproximativ 20 de milioane de catolici. Bisericile se construiesc în China într-un ritm mai ridicat decât oriunde în lume. Cele mai mari edituri din lume care tipăresc Biblia sunt în China. Tot mai multe personalităţi ale vieţii publice chineze se revendică deschis din creştinism. Etica protestantă a muncii este mai viguroasă în China decât în alte ţări. Timpul de lucru este net mai ridicat. Economisirea, pe care Max Weber o vedea precondiţie a capitalizării, se face de către chinezi în măsură mult mai mare decât în America. „În mod ironic, utopismul maoismului – scrie cunoscutul istoric – a creat un apetit pe care astăzi, cu o conducere de partid care este mai mult tehnocratică decât mesianică, numai creştinismul pare capabil să îl satisfacă” (p.285). Cu acest apetit şi cu iniţiative politice uimitoare, China a intrat în procese istorice noi pentru un stat în care partidul comunist conduce, care infirmă din capul locului clişeele – deopotrivă ale entuziaştilor care nu văd dificultăţile şi ale criticilor care nu cunosc realităţile.

La nivelul lui 2003, organizaţiile creştine din China, considerau că unul dintre zece cetăţeni este creştin. S-a mai arătat că cei care au trecut botezul erau prezenţi în aproape toate sectoarele vieţii chineze. Între mulţi alţii, văduva preşedintelui Chinei, Wang Guangmei, era catolică, alţi membri ai familiei preşedintelui Liu Shaoqi la fel, lideri ai studenţilor din Tienanmen, fiica prim-ministrului de atunci, Li Peng, trecuseră botezul creştin, de asemenea. După unele date, cel puţin 10% dintre studenţii campusurilor universitare din China ar fi creştini. Mari prozatori, poeţi, muzicieni, solişti, sportivi se declară creştini.

După 2003, observatorii occidentali consemnau dispariţia persecuţiilor faţă de creştini (David Aikman, Jesus in Beijing. How Christianity Is Transforming China and Changing the Global Balance of Power, p.14). Liberalizarea a avansat între timp, încât nu se semnalează oprelişti oficiale în faţa adeziunii la bisericile amintite, protestante şi catolice, şi, cu aceasta, la creştinism, chiar membri ai partidului comunist fiind declarat creştini. Ultima campanie contra „poluării spirituale”, care a atins şi bisericile, a avut loc în 1983 (p.167), dar însuşi Deng Xiaoping a intervenit şi a pus lucrurile pe direcţia „deschiderii” care funcţionează şi astăzi.

Nu stărui aici asupra istoriei creştinismului în China, pe care am abordat-o, de altfel, în Ascensiunea globală a Chinei (pp.168-172). Aş observa doar că ceea ce numim „creştinare” – adică trecerea botezului de către un număr crescând de oameni, extinderea informaţiilor accesibile public despre creştinism, adeziunea la religia creştină în datele ei consacrate pe scară tot mai mare – este, cu siguranţă, un proces în mers în China. Ceea ce frapează din prima clipă şi dă de gândit oricui este faptul că înseşi reflecţiile asupra condiţiilor „modernizării” îi fac pe tot mai mulţi cetăţeni ai Chinei să îmbrăţişeze creştinismul (p.250 şi urm.). Dimensiunile la care a ajuns populaţia creştină de aici – azi de peste 130 de milioane de persoane astăzi – nu sunt deloc neglijabile.

Este dificilă însă stabilirea cu destulă exactitate a dimensiunilor acestei populaţii. Unii observatori sunt foarte optimişti: „China este în procesul creştinării. Aceasta nu înseamnă că toţi chinezii vor deveni creştini, nici măcar că majoritatea o vor face. Dar, în condiţiile ratei de la această oră a creşterii efectivului de creştini la ţară, în oraşe şi în special în cercurile sociale şi culturale ale Chinei, este posibil ca creştinismul să constituie 20 până la 30% din totalul populaţiei în răstimpul a trei decenii. Dacă se petrece aceasta, atunci este aproape sigur că viziunea creştină asupra lumii va fi dominantă înăuntrul esthablishment-ului politic şi cultural al Chinei, posibil chiar în cercurile superioare ale armatei” (David Aikman, Jesus in Beijing, p.287). Aici, viziunea creştină trebuie înţeleasă în accepţiunea dată de Augustin, în Cetatea lui Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că intrarea Chinei în sfera creştinismului, fie şi numai în datele amintite, va contribui, aşa cum se întrevede astăzi evoluţia, la regăsirea de către creştinism a ataşamentului la condiţia de viaţă a oamenilor, la distanţă de formalismul ce l-a transformat uneori într-o versiune a ideologiilor. Peste toate, odată cu acest proces, în care Dragonul tradiţiei sale se va uni cu Mielul creştin, şi cu consecinţele lui societale, politice, culturale, China are şanse să transforme secolul actual în „secolul Chinei” (p.294), aşa cum secolul douăzeci a fost „secolul Americii”, sau secolul optsprezece, ‚secolul Franţei”.

Au dreptate, desigur, cei care îşi dau seama că procesul „creştinării” Chinei va avea consecinţe deloc neglijabile. Nu cred că este cazul să facem scenarii de genul anticipării a ceea ce se va petrece până la sfârşitul lumii. Mai legitimat de fapte este să ne asumăm că istoria nu se sfârşeşte nici cu lumea din zilele noastre, pe care vrea să o eternizeze actuala „corectitudine politică (political correctness)” ieşită din neoliberalism, şi este, înainte de orice, deschisă. Putem spune însă, rămânând lucizi, că se modifică raportul religiilor în lume, creştinismul înlăturând cu această extindere, în mod clar, temerea că va fi surclasat demografic de alte religii.

Dar nu numai datele factuale sunt interesante, ci şi interpretările religiei care îşi fac loc sau chiar se creează în China actuală. Intelectuali chinezi lucrează în mod relevant la reinterpretări. Iau ca exemplu conferinţa lui Xu Jialul cu titlul My View on Religion: All Human Beings Are Full Brothers, de la încheierea reuniunii globale a reţelei Hanban (Institutele Confucius pe glob), la care am participat în decembrie 2011.

Punctul de vedere explicit asumat era cel al unui „ateist”, adept al lui Confucius. Cunoscutul filosof i-a luat însă pe Gadamer şi Heidegger în sprijinul ideii că lucrurile „uitate” s-ar putea să fie cele de care avem cel mai mult nevoie astăzi, ca umanitate. „De aceea, popoarele moderne, scrie Xu Jialu, nu trebuie să privească de sus la copilăria lor şi să se jeneze de ea. Întrebările puse de vechii înţelepţi vor continua să ne tulbure, precum originea universului, de ce corpul uman este atât de complex şi de subtil şi care este destinaţia ultimă a umanităţii”. El îşi asumă, de asemenea, ceea ce spunea Robert Belah, anume, că ştiinţele moderne pun probleme pe care singure nu le pot rezolva.

Cu aceste două premise şi cu o interpretare proprie, Xu Jialul spune că trebuie reinterogată originea religiei, căci rezolvările date de la Hegel şi Marx încoace nu mai satisfac. Religia are surse în „curiozitatea umană, teamă şi încredere în faţa unor fenomene inexplicabile, obiective şi psihologice”. Religia are surse mult mai complexe decât cele semnalate de istorizările consacrate. Se observă, argumentează filosoful chinez, că „religia se desfăşoară continuu, pe măsură ce umanitatea şi societatea se dezvoltă”, fiind de fapt nu contrară, ci coextensivă cu dezvoltarea. „Credinţa este atât de importantă, încât oamenii nu pot trăi fără ea. Credinţele variate, incluzând credinţa religioasă, nu se vor reduce, şi nu vor dispărea nicidecum pe măsura dezvoltării ştiinţei. Ca stare de fapt, religia posedă o abilitate naturală din naştere să se adapteaze la schimbările aduse de epoci şi să atingă auto-reglarea. Pe măsură ce ştiinţa creşte, religia se dezvoltă”. Xu Jialul a explicat că, dacă se mai consideră că în „credinţă” oamenii ar avea o abordare „deficientă” a lumii, atunci „moralitatea s-a pierdut”. Cu o profunzime care ar trebui să-i facă invidioşi pe „religioşii” ce se bat cu pumnul în piept în Europa de azi, intelectualul chinez consideră religia parte indispensabilă a culturii unei societăţi deschise şi evoluate.

(Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, în curs de publicare)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.