Cel mai bun diagnostic al decidenţilor din spatele politicului este dialogul Cocoş-Chirieac. Ei sunt marionetele unei mafii transpartinice care se foloseşte de acelaşi limbaj acuzativ. Acestea sunt clasa plină de bani, dar şi nivelul ei de moralitate. Dialogul lor arată exact cum este societatea românească în zona puterii. „Comunistul mic” Chirieac dă lecţii de morală aproape seară de seară pe Antena 3, unde-şi joacă rolul analistului politic, pe când, în afara programului de marionetă, îşi oferă expertiza de gangster. Pentru gangsterul Chirieac „bună ziua” este înlocuit cu „du-te mă în p… mea”, iar „banditul simpatic” Cocoş nu-l mai scoate din „f…te-n gură”. Trebuie să recunosc, oricât de agramat a fost Nicolae Ceauşescu, nu ar fi acceptat asemenea „golgorine”, maimuţoi dezafectaţi social, în Marea Adunare Naţională! Vi-i puteţi imagina pe ilegaliştii Brucan şi Voitec având un asemenea dialog în particular? Pe Fazekas şi Manea Mănescu?! Urmărind comportamentul mafiot, de farisei demascaţi, de genul Chirieac sau Roşca Stănescu, începi să-i regreţi pe vechii comunişti, cu închisori la activ şi solidaritate ideologică.
Dar „nentu Băsescu” preferă şantajabilii, gurişti buni pe micul ecran şi dispuşi la ecranarea moralităţii în orice direcţie. Dispuşi la trădări şi asasinate morale săvârşite cu ochii închişi sub mirosul banilor oferiţi de „nentu” sau de mafia al cărui exponent este.
La pace nu se mai ajunge pentru că arbitrul este poporul din stradă. Războiul dosariadelor este abia la început şi încerc să-mi închipui cât de mult se poate distra stăpânul dosarelor. Cum stă deasupra supuşilor lui care se dau moralişti şi independenţi şi suflă îngheţat peste spinările lor de lătrăi convertibili în orice monedă pentru a-i umili arătându-le grotesc adevărata lor faţă. Pleşu, Cărtărescu, Liiceanu, Manolescu, Patapievici, Timsăneanu, ei au fost prima gaşcă deconspirată a puterii plătitoare. Acum avem cazul Chirieac, îl aşteptăm pe tovarăşul Cristoiu, inventatorul de nimic, care a furat cu neruşinare ziarul „Evenimentul zilei” din anul 1939 (de la format, structură până la culoarea fontului de titlu) spunând că este invenţia lui de mare ziarist mincinos, la mulţi alţii care-şi aşteaptă frumos rândul demistificării.
„Adevărul” despre mafia jurnalistică este încă departe de a fi fost spus, iar moralitatea presei rămâne un subiect mereu la ordinea zilei. Poate că stăpânul dosarelor se va milogi de acest popor blând şi răbdător şi îi va oferi adevărul despre moartea lui Dumitru Tinu, dubioasele sinucideri de la cazul Erbaşu la cazul procurorului Lele, despre afacerile unor intelectuali ai puterii şi obedienţa lor politică plătită scump; despre politicienii PCR sau mai tineri foşti UTC-işti sau vechi „studenţi comunişti”, care-şi joacă astazi atât de fals şi nedemocratic cartea moralităţii şi a independenţei. Impresia mea este că lucrurile sunt în desfăşurare, iar stăpânul dosarelor va continua să-şi tachineze sclavii după cum îi va fi pofta. Pentru că aceşti sclavi nu se mai pot elibera chiar dacă deconspirarea ar fi dusă până la capăt. Pactul se încheie o singură dată şi este fără întoarcere. Iar ca gest final de cuminţire este foarte posibil să asistăm în plină campanie electorală la lichidarea fizică a adversarilor incomozi după modelele mafiei siciliene.
Iar în ceea ce priveşte dialogul Chirieac-Cocoş, acesta este un adevărat caz de criminalistică involuntară. Acum poliţia nu mai poate spune că nu ştie, nici procuratura şi nici „nentu” nu-i mai pot ascunde la nesfârşit.
