Critic literar și cârciumar regal, spion și clarvizionar al socialismului autohton. O viață tumultoasă

A fost numit „Spionul roșu”, „Clarvizionar bolșevic”, Constantin Dobrogeanu-Gherea de la a cărui naștere se împlinesc astăzi, 21 mai, 170 de ani, a fost anatemizat de comuniștii români. Teoria sa asupra „neoiobăgiei” contrasta flagrant cu pretenția lui Lenin de a înfăptui socialismul printr-un act de voință, deoarece insista asupra nevoii de a dezvolta instituții economice și sociale moderne înainte de orice transformare socialistă.

Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel mai important gânditor marxist din România secolului al 19-lea.

Pe numele său adevărat Solomon Katz, Gherea a avut o viață foarte aventuroasă. S-a născut în 1855 la Slavianka, lângă Ekaterinoslav, în Ucraina de azi, într-o familie de comercianți evrei. Familia Katz făcea parte din clasa medie a societății ruse, fratele lui era medic, tatăl lui avea o fabrică de bere lângă Ekaterinoslav. Urmează facultatea la Harkov și în anii studenției intră în legătură cu mișcarea revoluționară rusă cu puternică tendință anarhistă. Ia parte la așa-numitul mers la popor, în 1874, o mare acțiune a mișcării narodnice și anarhiste care încerca să propage revoluția în rândul țăranilor prin intermediul studenților.

Urmărit de poliția secretă țaristă ca activist narodnicist, e deportat în Siberia. Evadează prin Norvegia împreună cu un alt prizonier și ajunge în portul Vadzoe, din Norvegia, după o călătorie de 15 zile plină de peripeții în Oceanul Arctic, pe un vas de pescuit. Din Norvegia călătorește în Franța, la Paris, și înapoi în România, via Basarabia, la Iași și de aici ajunge în Elveția unde ia legătura cu grupările revoluționare ruse.

În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, Gherea se oferă voluntar la Crucea Roșie ca să împartă literatură radicală trupelor rusești cantonate în țară. Folosindu-se de pașaport american fals, pe numele Robert Jenks (Robert Jinks după alte surse), deschide o rețea de spălătorii pentru armata rusă, la Ploiești, Brăila și Buzău, prin intermediul cărora alimentează nemulțumirea lucrătorilor care „spală lenjeria murdară a capitaliștilor ruși”. Un ofițer cazat în aceeași locuință cu Gherea la Brăila devine suspicios de agitația din jurul casei și alertează autoritățile țariste.

Un aventurier a cărui viață ar merita expusă cinematografic!

Se întoarce în România și se ocupă de comerțul ilegal cu literatură revoluționară pe care o trece din Iași în Imperiul rus. Dar în același timp se adaptează spațiului românesc destul de repede și devine cetățean român în 1890, – sprijinit cu fair-play chiar de adversarul Titu Maiorescu – amintea profesorul Paul Cernat – într-o perioadă în care cetățenia română era condiționată de apartenența la religia creștin-ortodoxă. Va lua numele de Constantin Dobrogeanu-Gherea după ce devine critic literar și unul dintre întemeietorii Partidului Social Democrat Muncitoresc Român în 1893.

Îl găsim pe străzile lașilor, căutându-și rostul. Se lucra tocmai la pavarea unor străzi. Și-a oferit brațele. Multe săptămâni a avut drept domiciliu Piața Unirii, iar drept căpătâiu, noaptea – o gămăgioară de pietriș”, nota, nu fără o undă de nostalgie, în „Chemarea” din 10 mai 1920, Constantin Graur, marcând astfel începuturile (nu tocmai ușoare) ale lui Solomon Katz în România interbelică. Ambițios, instruit și impetuos, cel care avea să-și ia numele de Constantin Dobrogeanu-Gherea a învățat repede limba română, asistat de Ion Nădejde, apoi a participat la constituirea primelor nuclee și publicații socialiste de la noi, în frunte cu revista Contemporanul (1881), căreia îi va fi mentor.

„Va fi urmat de o bună parte a tineretului intelectual idealist. În această perioadă traduce cartea Programul de la Erfurt, dar în același timp încearcă să adapteze marxismul la condițiile cu totul diferite aflate în această periferie agrară care era România.

Poliglot și cu un ascuțit spirit de observație, Constantin Dobrogeanu-Gherea a devenit în scurt timp un remarcabil diagnostician al aspectelor sociale românești din mediul rural. Scrie Neoiobăgia care se va dovedi o carte inspirațională pentru toți socialiștii români.

Gherea nu este o figură singulară, este un spațiu românesc mai larg în care se încearcă ca gândirea de stânga și socialismul să fie adaptate la această zonă mare de periferie în care erau România, dar și sudul Rusiei, în mare, zonele de graniță dintre Europa și Imperiul rus. Face parte din acest curent mai mare de regândire a socialismului în condițiile unor societăți periferice și agrare. Termenul cel mai cunoscut care ne-a rămas de la el este neoiobăgie, titlul unei cărți fundamentale în științele sociale și în istoria socială a României. În carte, el îi răspunde lui Constantin Stere, un alt fost narodnic, încercând să arate că o gândire de tip socialist își are rostul și sensul, ba chiar că este singura gândire progresistă care poate să existe inclusiv în România.

Ideile socialiste trebuia să aibă un sens politic și forma lor de exprimare politică va fi Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România la fondarea căruia a participat și Gherea în 1893.

Partidul Social Democrat Muncitoresc Român este un partid care are probleme încă de la început la situația din România. În primul rând, clasa muncitoare, atâta câtă exista, n-avea toată cetățenia română. Erau foarte mulți evrei, unguri, nemți, români ardeleni. Apoi apar curente de antisemitism în rândul muncitorilor pe care Partidul Social Democrat încearcă să le domolească.

Până la urmă, partidul se prăbușește sub greutatea situației foarte stranii în care se afla și Gherea nu vrea să intre total în această prăbușire, mai ales că el ca evreu tocmai primise cetățenia română. Soluția pe care o găsește  ca să intre în mainstreamul cultural român este critica literară și devine unul dintre cei mai importanți critici literari români după cearta cu Titu Maiorescu.

Unul dintre cei mai importanți socialiști români devine cunoscut nu făcând politică de partid atât de mult, nu scriind tratate sociale, deși face puțin și asta, ci scriind critică literară.

Regii României, înnebuniți după sarmalele și prăjiturile lui Gherea

În 1882, Dobrogeanu-Gherea ia în proprietate restaurantul Gării din Ploiești (astăzi Gara de Sud), utilizat inițial, grație demersului lui C.A. Rosetti, la ajutorarea refugiaților basarabeni.

În scurt timp, evreul ucrainean convertit în cârciumar român avea să pună pe picioare afacerea.

„Nu numai călătorii, dar și ploieștenii luau masa la restaurantul din gară – unde spuma de drojdie, pateurile, brânzoaicele, sarmalele și pelinul de Drăgășani, pe lângă tocanele naționale și sârbești, făceau faima localului. Foarte des când era masă mare la Palatul Regal – în special vara, când reședința era la Sinaia – se făcea lui Gherea comanda”, scria Mihai Sevastos, în „Monografia orașului Ploiești”.

Tot Sevastos a redat o anecdotă celebră în epocă: „Barbu Delavrancea povestea că – fiind primar al Capitalei – Regele Carol I l-a reținut la masă. La desert Prințul Carol refuză prăjitura. Întrebat de ce, răspunde: – Nu-mi place, că nu-i de la Gherea”.

Așadar, viitorul Rege Carol al II-lea savura în copilărie prăjiturile de la restaurantul deschis de criticul literar în gara din Ploiești.

„Mulți scriitori, legați prin prietenie de Gherea, soseau la Ploiești și stăteau zile și nopți întregi la mese care nu se mai strângeau. Veneau acolo Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Delavrancea, V.G. Morțun, Tony Bacalbașa, D. Anghel, St. O. losif, Artur Stavri, Ion Teodorescu, Ronetti-Roman, dna lzabela Sadoveanu și alții”, mai menționa Mihai Sevastos.

Printre aceștia alții s-au numărat Titu Maiorescu, Petre Carp, Bogdan Petriceicu Hasdeu…, fin cunoscător al literaturii ruse, nu s-a sfiit să-l așeze pe I.L. Caragiale alături de Fiodor Dostoievski, comparând proza (scurtă) de analiză a lui nenea Iancu cu romanele de adâncă explorare psihologică ale romancierului născut la Moscova.

Oricine își va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mâhnit – scria Dobrogeanu-Gherea într-un articol vitriolant pentru scena culturală de la începutul secolului al XX-lea. Critica românească, cu foarte mici excepții – urma acesta -, e cât se poate de deșartă, o critică de frunzăreală. E mare rețeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viață neatârnată, ea trăiește pe lângă literatura artistică, din viața acestei literaturi, și nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca.

Aflat în avangarda criticii marxiste, pionier al criticii noastre analitice și sociologice, acest autodidact excelent informat, admirator al lui Taine, Brandes, Marx și Bielinski, a fost primul teoretician și ideolog important al social-democrației românești (afin cu Karl Kautski), autor al programului Partidului Social Democrat Român (1893) și al multor texte programatice («Ce vor socialiștii români» ș.a.). Critica sa a fost nu doar opusă, ci și complementară celei a lui Maiorescu, pe care l-a respectat. Nu a contestat criteriul estetic, ci l-a considerat insuficient”.

În noiembrie 1917 își făcea apariția pe scena istoriei regimul bolșevic, față de care Gherea nu și-a manifestat adeziunea. Era deja un om în vârstă, însă explicația lui Călin Cotoi cu privire la lipsa de aderență a lui Gherea la bolșevism constă în aceea că devenise un socialist adept al formelor democratice de luptă cu tarele sociale.

El este un social-democrat de tip kautskyian, este teoria pe baza căreia încearcă să-și trăiască viața politică. Or, în viziunea kautskyiană, mișcarea bolșevică e cumva eretică. Dar asta nu înseamnă că nu are legături cu oameni de acolo. Vorbește cu Racovski, fiul lui devine parte a acestei mișcări bolșevice, dar el încearcă să-și păstreze un soi de autonomie și să rămână în cadrul mișcării social-democrate după model german.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a lăsat în urmă o moștenire importantă cu privire la starea socială a țăranilor români. Dar e o moștenire istorică și care trebuie privită în climatul de atunci.

De la revoluționarul rus Lev Davidovici Bronstein, cunoscut mai bine sub numele de Lev Troțki, ne-au rămas câteva informații interesante legate de Constantin Dobrogeanu-Gherea: „Printre miniștrii, diplomații sau prefecții din România, nu puțini sunt cei care au învățat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un nou tip de partid socialist”.

În 1916 a părăsit România, stabilindu-se în Elveţia, la Zurich, pentru a se reîntoarce în 1919.

S-a stins din viaţă la 7 mai 1920, la Bucureşti.

Post-mortem, a fost ales membru al Academiei Române (1948)

La 170 de ani de la nașterea lui Solomon Katz, aka Constantin Dobrogeanu-Gherea, trebuie să reținem că:„A fost un pionier al criticii sociologice și al gândirii sociale autohtone, cu o receptare marcată de multe prejudecăți – unele stupide, altele răuvoitoare. Un om de idei și un umanist social-democrat, afin cu Karl Kautski sau Jean Jaures, și un «produs de import» perfect asimilat, cu rol emancipator și reformator. Recuperarea lui propagandistică din anii ’50 e frauduloasă și i-a făcut rău până azi”, scria Paul Cernat, istoric literar.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a lăsat în urmă o moștenire importantă cu privire la starea socială a țăranilor români. Dar e o moștenire istorică și care trebuie privită în climatul de atunci.

Surse:  Mihai Sevastos, „Monografia orașului Ploiești”, Ed. „Cartea Românească”; Călin Cotoi, emisiunea „Centenar Constantin Dobrogeanu-Gherea”, la Radio România Internațional, 18.05.2020,  V. Tismăneanu,  „Clarviziunea lui Gherea și „bolșevizarea” socialismului autohton”, în Europalibera.org, 31 august, 2021.