Criza din Ucraina, alternative europene creştine?

Duminică 2 martie, Papa Francisc a spus că speră ca toate regiunile Ucrainei să „întreprindă acţiuni în sensul depăşirii neînţelegerilor şi construirii împreună a viitorului naţiunii”, şi a cerut comunităţii internaţionale să „sprijine orice iniţiativă de dialog şi armonie” (Radio Vatican).

Miercuri, presa belgiană comenta interesul Poloniei în criza ucraineană, cu subtitlul „trecut comunist comun şi posibil aflux de refugiaţi, ţară în prima linie” (Lalibre.be). În bisericile poloneze se ţin slujbe pentru pace în Ucraina, convoaie umanitare sunt destinate victimelor Euromaidanului şi există „un intens balet diplomatic al Poloniei în favoarea Kievului” – toate mărturisesc preocuparea polonezilor pentru vecinii din est. Guvernul polonez se teme de destabilizarea situaţiei regionale şi trage semnale de alarmă chemând Europa şi lumea la acţiune pentru apărarea ucrainenilor în faţa imperialismului rus. Varşovia este cea care a cerut convocarea de urgenţă a Consiliului Atlanticului de Nord. Ministrul polonez de Externe, Radoslaw Sikorski, deja implicat în negocierile dintre opoziţie şi Viktor Ianukovici, a afirmat că, „în privinţa chestiunii ucrainene, celelalte ţări europene sunt de abia la jumătatea drumului în urma Poloniei”; şi aceasta pentru că „noi înţelegem situaţia mai bine decât majoritatea partenerilor noştri europeni” (în cuvintele prim-ministrului Donald Tusk).

Motivaţiile apropierii polono-ucrainene sunt multiple. Pe de o parte, „Polonia ştie că acest gen de politică expansionistă trebuie tăiat la rădăcină”. Istoria i-a învăţat pe polonezi că „după Sudeţi, a venit München. După care, un dezlănţuit de genul Vladimir Putin poate să înceapă războiul” (Maria Przelomiec, expertă în spaţiul sovietic). Polonia a avut atât experienţa uniunii medievale cu Lituania, timp în care încorporau, împreună, teritoriul statului kievean, cât şi participaţiile ulterioare repetate între Rusia, Prusia şi Imperiul habsburgic. În Polonia trăieşte o importantă comunitate ucraineană, iar pe de altă parte, vestul actualei Ucraine este în mare parte un fost leagăn al civilizaţiei poloneze. De altfel, imediat după destituirea preşedintelui Ianukovici, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Vladimir Putin au discutat telefonic duminică, 23 februarie, pentru a sublinia importanţa prezervării integrităţii teritoriale a Ucrainei. Aceasta pentru că integritatea teritorială a Ucrainei era ameninţată. De partiţia Ucrainei pe criterii etnice şi zone de influenţă se vorbeşte deja de multă vreme în unele cercuri europene şi internaţionale. Acum nouă ani, un înalt oficial francez din Parlamentul european afirma că România va trebui la un moment dat să recupereze ceva din ce a pierdut în al Doilea Război Mondial în favoarea Ucrainei sovietice, în contextul unei integrări negociate a Republicii Moldova în Uniune, cu renunţarea evidentă, spunea el, la Transnistria, în favoarea Rusiei.

Ruperea vecinului nostru de la nord-est este posibilă în contextul în care istoria lui post-2000 este o pendulare între un nord pro-european şi un sud pro-rus (vezi hărţile publicate de Max Fisher/Washington Post). Intervenţia militară rusă în Crimeea şi acordul dat sâmbătă, 1 martie, de Consiliul Federaţiei Ruse pentru „recurgerea la forţele armate ruse pe teritoriul Ucrainei, până la normalizarea situaţiei politice din această ţară”, corelat cu cererea aceluiaşi Consiliu ca preşedintele rus să recheme ambasadorul rus la Washington, au ridicat spectrul partiţiei teritoriului ucrainean. Cercurile occidentale se tem nu numai de trecerea Crimeii la Federaţia rusă, un fapt considerat oarecum normal până la urmă (Rusia oricum controlează Crimeea), dar în contextul unor negocieri politice, ci mai ales de posibilitatea ca Rusia, în contextul manevrelor militare din Crimeea, să mute Armata a paisprezecea din Transnistria, între altele pentru blocarea oraşului-port Odesa, cheia către gurile Dunării, şi consecinţele pentru restul teritoriului ucrainean.

Polonia este un membru activ al grupului Weimer Plus, un grup de state membre ale Uniunii Europene interesate de promovarea unei politici europene de apărare eficiente, grup din care fac parte Germania, Franţa, Italia şi Spania. Polonia este, împreună cu Suedia, şi alături de statele baltice, promotoarea unei politici de apropiere, cooperare şi întrajutorare a fostelor republici sovietice din estul UE. În acestă calitate, miniştrii de externe ai acestor state au intervenit la Chişinău, în timpul crizei guvernamentale din februarie 2013, tocmai pentru că integrarea europeană a Republicii Moldova era pusă sub semnul incertitudinii, cu un eşec probabil la Vilnius.

Motivaţiile poloneze sunt însă şi de alt ordin. Între 1982 şi 1991, Polonia a beneficiat de o serie de iniţiative europene din partea Amici Poloniae, un grup de acţiune format iniţial în cadrul Grupului parlamentar al Partidului Popular European, al cărui scop a fost stabilirea de intervenţii de succes în acord deplin cu Biserica poloneză şi în strânsă coordonare cu Sfântul Scaun, pentru ajutorarea oamenilor din Polonia, prin serviciile Caritas Polska. Acţiunile au fost conduse la nivel de parohii. Bugetul anual a fost prevăzut în Bugetul general al Comunităţilor. Asociaţia a stimulat, de asemenea, iniţiative la nivel parohial în Europa de Vest pentru susţinerea polonezilor la nivel parohial şi diocezan. Tipul de acţiuni concrete au fost distribuţia de alimente şi medicamente către cei care aveau nevoie, fie ei nou-născuţi, copii, handicapaţi sau vârstnici, la nivelul fiecărei parohii. Între timp, Grupul parlamentar PPE desfăşoară din 1996, la iniţiativa lui Wilfried Martens, un dialog anual structurat cu bisericile ortodoxe. În acest context, parlamentarii europeni ar putea acţiona pentru modelarea liderilor politici şi a membrilor de partid în spiritul deschiderii către prezenţa creştină în vieţile lor, pentru ca spiritul creştin să devină direcţia dinamicii societăţii civile.

Integritatea teritorială a Ucrainei, în cazul în care mai este dorită, nu poate fi decât consecinţa unei conştientizări a valorilor creştine comune şi a acţiunii politice bazate pe această conştiinţă. Fractura dintre creştinătatea de est şi de vest este fundamentală în cadrul societăţii ucrainene. Cu o populaţie de patruzeci şi şase de milioane de locuitori, Ucraina reprezintă o sarcină la fel de dificilă ca şi (re-)integrarea europeană a Poloniei din anii ‘90. Aderarea Poloniei la Uniune a intervenit de abia în 2004, la douăzeci şi trei de ani după începerea parcursului de integrare. Activarea iniţiativelor de cooperare, atât la nivel parohial, cât şi al conducerii de vârf a bisericilor ucrainene, ar putea fi una dintre căile majore de urmat pentru asigurarea unui climat paşnic şi de înţelegere profundă în cadrul societăţii ucrainene; ar permite o reală integrare europeană prin întărirea vocaţiei creştine a ucrainenilor, indiferent de originea lor etnică, având drept corolar creşterea şi consolidarea de jos în sus a unei societăţi civile creştine care să susţină integrarea europeană şi integritatea teritorială.

Polonezii sunt o naţiune cu memoria propriei istorii, şi, deşi (sau tocmai pentru că) au ocupat un teritoriu împărţit între diverşi vecini de-a lungul existenţei lor, cu câteva perioade de dispariţie de pe hărţile Europei ale vremii, au un extraordinar simţ moral. Acesta este şi motivul pentru care polonezii sunt respectaţi de toţi partenerii europeni şi trataţi ca egali, chiar atunci când respectivii parteneri nu sunt de acord cu punctele de vedere poloneze. De aici vine şi interesul polonez pentru vecinul de la est, la un nivel profund. Iar valorile creştine vor asigura întotdeauna un cadru pentru reconstrucţia unei naţiuni şi civilizaţii, dincolo de orice calcul economic.