Cu Ţara

Se zice că o bătrânică de prin satele noastre mergea pe drum cu un sac în spate, când a ajuns-o din urmă o căruţă.

Celui cu carul i s-a făcut milă de ea şi a luat-o cu el, dar bătrâna nu dă jos sacul din spate.

– De ce, mătuşică, nu dai sacul jos in spate?!

– E-e, om bun, îţi mulţumesc că m-ai luat pe mine. Dar sacul lasă că îl ţin eu în spate mai departe, ca să le fie mai uşor la cai.

Acea bătrânică îmi aminteşte de Republica Moldova pornită în drumul ei către integrarea europeană (cu sărăcia ei în cârcă), iar cel cu carul n-ar fi altul decât România, care depune eforturi sporite ca republica noastră să ajungă cât mai curând în UE, pledând de la diferite tribune ca aceasta să fie inclusă în pachetul Balcanilor de Vest, în timp ce ea uită să-şi coordoneze acţiunile Ministerului său de Externe, prefăcându-se că ar duce de una singură toată povara integrării pe umerii săi, „ca să fie mai uşor la cai”.

Săptămâna trecută, Societatea Civilă din Republica Moldova, reprezentată de Forul Democrat al Republicii Moldova, a fost invitată la București, unde a avut mai multe întâlniri importante: cu şeful statului, dl Traian Băsescu, cu dl Teodor Baconschi, şeful diplomaţiei româneşti, cu Roberta Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, cu Prea Fericitul Daniel, Patriarhul tuturor românilor.

La toate întâlnirile pe care le-am avut s-a vorbit despre şansele de integrare ale Republicii Moldova în Uniunea Europeană, despre eforturile pe care le depune România în acest sens şi despre ceea ce ar trebui să facă şi Chișinăul oficial.

Nu totdeauna, mai ales în timpurile guvernării trecute, demersurile şi străduinţele dezinteresate ale Bucureştiului erau privite cu ochi buni de către Chişinăul ceseist („Cine v-a rugat să ne ajutaţi?!”, întrebase nediplomatic fostul ministru de externe A. Stratan).

Dar şansele noastre – doar cu eforturi proprii – de integrare europeană devin tot mai puţine.

Comisarul european Günter Verheugen vorbea de anul 2050 ca unul real de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Dar cine mai ajunge până atunci, afară de V. Voronin şi fiul său Oleg, pe care fostul şef al statului promite să-l „bage”, începând cu săptămâna viitoare, în „politica mare”?!

Totuși, o posibilitate există şi pentru noi să putem reveni Acasă, în Europa.

Dacă Rusia şi Belarus, state cu istorii şi limbi diferite, fac Uniunea Rusia-Belarus, ce ne-ar împiedica pe noi, care avem limbă comună, istorie comună, drapel comun, stemă comună, Dumnezeu comun şi – lucrul cel mai important – frontiere comune – Uniunea România-Republica Moldova?!

Numai astfel populaţia Republicii Moldova va putea accede mai curând la UE şi-şi va realiza un vis care devine prea îndepărtat acum când Federaţia Rusă cu Siberia şi Smirnov-ul ei e peste gard.

Chiar dacă România a recunoscut prima – la 27 august 1991 – că Basarabia se mărită, ea are nişte datorii faţă de sfertul de ţară abandonat fără război la 28 iunie 1940: să vorbească mapamondului că suntem ai ei, că dincoace de Prut locuieşte o așchie de popor românesc, adică o frântură de popor european, rămasă dintr-o eroare a istoriei (în ziua când Hitler şi Stalin se luaseră fraţi de cruce şi încheiaseră Pactul criminal Ribbentrop-Molotov) în afara Bătrânului Continent.

Numai astfel ea va putea convinge partenerii de Uniune Europeană şi NATO să includă acea parte din România rămasă pe dinafara ei în Pachetul Balcanilor de Vest (cu Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Kosovo, Republica Macedonia, Muntenegru şi Serbia).

Mesajul preşedintelui României, dl Traian Băsescu, dar şi cel al ministrului de Externe, dl Teodor Baconschi (fiul marelui poet Anatol Baconsky, născut la Cafa, judeţul Hotin al Basarabiei), au fost explicite: nu vom uita de românii din afara granițelor ţării, nu-i vom abandona, ei sunt ai noştri.

Promisiunile anterioare ale lui V. Voronin că ne vom integra în Uniunea Europeană odată cu Federaţia Rusă s-ar traduce în engleză „Nevermore!” (pre limba corbului lui E.A. Poe) sau în română: „La Sfântu’ Aşteaptă!”.

Iar noi am putea să ne integrăm în UE doar cu ajutorul Ţării.

E unica noastră şansă ca să putem reveni în Europa, chiar în timpul vieţilor noastre, şi nu în timpul vieţii altora, cum zicea autorul „Necuvintelor”.

Mai întâi în România, apoi în Europa.

Sau – în România şi Europa, concomitent.