Culoare, iubire şi memorie

Arta japoneză

Un excepţional volum care vă va face să iubiţi arta japoneză. De la ceramicele pictate Kyo de la sfârşitul secolului al XVII-lea la ceramicile Kyo Yaki, de la paravanele realizate în cerneală, vopsele şi foiţă aurită la rulourile pictate cu irişi, realizate în tuş şi vopsea pe hârtie aurită, ilustrând scene de distracţie populară, la rulourile în tuş şi culoare pe mătase, cu păsări, toate demonstrează că aceşti artişti niponi stăpâneau o gamă extinsă de tehnici picturale, combinând stilul tradiţional japonez cu propria viziune asupra clarobscurului. Arta japoneză foloseşte decupaje inedite pentru a ilustra bogata varietate de obiecte de artă vizuală.

Acest volum face parte din seria „Arta în detaliu”, expunând o perspectivă inedită asupra stilului şi tehnicilor de lucru ale principalilor artişti din perioada Edo, explicându-le în detaliu. Ne sunt dezvăluite, într-un mod inedit, într-o grafică deosebită, trăsăturile şi motivele esenţiale din această perioadă care acoperă mai mult de 260 de ani, între 1603 şi 1868. Autorul, Tomoko Sato, demonstrează bogăţia acestor arte vizuale, selecţia nu se limitează la dezvoltarea unui anumit stil sau a unei anumite mişcări artistice, ci reflectă momente-cheie pentru estetica timpului. Printre artiştii ilustrativi se află nume cunoscute la nivel internaţional, precum Hokusai şi Hiroshige, dar şi artişti redescoperiţi recent în Japonia, precum Jakuchu, Rosetsu şi Hoitsu.

Keisan Eisen, unul dintre portretele de curtezane

Autorul invită cititorul să admire şi să studieze, dintr-o varietate de perspective, 20 dintre capodoperele perioadei Edo, printre care, „Cinci femei frumoase”, de Hokusai. Cu o longevitate extraordinară şi o carieră care s-a întins pe mai mult de 70 de ani, Hokusai a lăsat o moştenire bogată, într-o varietate de domenii şi medii, explorând în mod constant noi stiluri şi genuri. Hokusai Manga este o adevărată enciclopedie vizuală. Repertoriul său a inclus peisaje şi naturi moarte, portrete de femei frumoase, subiecte istorice, religioase şi fantastice, precum şi ilustraţii de carte. El scria: „De-abia la 73 de ani am reuşit să înţeleg structura şi viaţa organică a animalelor, păsărilor, insectelor, peştilor şi plantelor… Dacă continui în felul acesta, poate că, până la 90 de ani, voi reuşi să înţeleg esenţa vieţii”. A realizat multe portrete de femei zvelte, elegante, în chimonouri splendide. Pictura „Cinci femei frumoase”, realizată în culoare şi tuş pe mătase, reprezintă cinci femei care-şi aleg tacticos materialele pentru chimonouri. Lucrarea este găzduită în „Muzeul de Artă” din Seatle. În imagine apar doamna de onoare care scrie o scrisoare în timpul liber, fiica unui negustor care udă florile, soţia unui samurai, coafată şi îmbrăcată de sărbătoare, una dintre curtezane, soţia unui negustor care citeşte. Fiecare femeie este caracterizată prin stilul de îmbrăcăminte şi prin activitatea pe care o desfăşoară. Folosind peste 10 culori, inclusiv roşu, albastru, verde, maro şi o varietate de tonuri ale acestora, Hokusai a redat minunatele modele moderne ale chimonourilor purtate de aceste personaje.

Alături de Hokusai şi Hiroshige, Utamaro este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti, atât în interiorul, cât şi în afara Japoniei. Lucrările lui sunt asociate în mod special cu imaginile femeilor suple, graţioase, cu gât de lebădă, care etalează uneori o discretă cochetărie. Utamaro era descris şi ca un „Watteau al japonezilor”, Edmond de Goncourt fiind primul său biograf. „Îndrăgostiţii” este o stampă datată 1778, ce se află la British Museum din Londra. Concentrându-se asupra îndrăgostiţilor care se sărută, această piesă redă o scenă dintr-un separeu, rezervat dintr-o ceainărie, loc obişnuit de întâlnire al îndrăgostiţilor japonezi. Poemul este o parodie după opera unui renumit poet din secolul al XII-lea. Utamaro introduce un joc intelectual pentru a crea o dimensiune psihologică, puterea aluziei evocate de imagistică într-un poem vizual. El foloseşte culorile în scop decorativ, dar reuşeşte să creeze iluzia de volum. În vreme ce conturul trupurilor este redat prin linii curbate graţios, culorile costumului sunt aplicate în modele elaborate, ca şi cum s-ar înfăşura în jurul trupurilor. Compoziţia este dominată de cuplul îmbrăţişat.

Luxosul „Costum Noh: Nuihaku”, dintr-o broderie de mătase şi foiţă de aur pe satin, cu rămurele, frunze stilizate şi fructe roşii, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost desemnat de UNESCO drept „o capodoperă a moştenirii orale şi intangibile a umanităţii, una dintre cele mai vechi forme de artă dramatică care încă există în lume”. El se află la „Metropolitan Museum of Art” din New York. Rădăcinile sale se regăsesc în străvechile tradiţii Sarugaku care s-au dezvoltat dintr-o varietate de manifestări de divertisment popular, inclusiv acrobatică, dar şi piese de comedie, şi în Dengaku, care s-a născut din spectacolele populare şi rugăciunile comunităţilor agricole. Era folosit şi drept costum pentru un personaj feminin, fiind purtat cel mai adesea înfăşurat în talie, ca parte componentă a unui costum din două bucăţi. Acest veşmânt este decorat cu două tipuri de modele, cu flori sezoniere şi rămurele de nandină. Florile ilustrate includ flori de cireş, glicină, arborele prinţesei, crizanteme, care reprezintă vara şi toamna, ciclul celor patru anotimpuri.

Keisai Eisen, Curtezana Koimurasaki

Frumoasa stampă „Portretul curtezanei Koimurasaki” face parte din seria „Evenimente importante la Yoshiwara”. Fiecare lună are ca subiect o apreciată curtezană de rangul cel mai înalt, aleasă din marile bordeluri. Ianuarie, ilustrată în această stampă, este reprezentată de Koimurasaki, din cea mai faimoasă casă, Tamaya, care stă cu spatele, fumează o pipă elegantă având în faţa sa o vitrină cu tabac. Pregătită şi educată pentru a desfăta aleşii clienţi, „oiran” trebuia să fie o artistă desăvârşită, dansul fiind unul dintre cele mai importante talente. Singura culoare folosită intens este portocaliul, alături de verde în puternic contrast cu fundalul portocaliu. Un lucru deosebit sunt tehnicile de gofrare pentru a reda textura bogată şi modelele „han-eri”, gulerele ornamentale care decorează straturile de chimonouri. Lucrarea este expusă la „Victoria&Albert Museum” din Londra, fiind realizată de Keisai Eisen, care a anticipat stilul posterelor ce vor fi produse 70 de ani mai târziu de artiştii „Art Nouveau”, ca Toulouse-Lautrec sau Alphonse Mucha. Acesta spunea că îşi dorea mai mult să le imortalizeze pe femeile moderne, de viaţă, ale epocii, mai degrabă decât să redea imaginea idealizată întruchipată de actorii kabuki.

Splendid este şi un chimonou alb, transformat în pânză pentru pictură, cu flori sălbatice de prun şi flori de primăvară. „Kosode” înseamnă mânecă scurtă şi este un termen folosit pentru a descrie un chimonou cu mâneci scurte. Crengile prunului se întind pe tot imprimeul, iar la bază sunt prezentate flori de toporaşi, sugerând în mod simbolic câmpul care se deschide sub prun. Chimonoul este făcut dintr-un tip de satin numit „nume”, produs în Kyoto în 1680, subţire şi moale la atingere, alb şi catifelat, el a fost folosit atât pentru îmbrăcăminte, cât şi pentru pictură. Ca paletă coloristică, Sakai Hoitsu a folosit sepia şi pigmenţii pentru pictură mai degrabă decât tipicele vopsele pentru ţesături, roşul şi negrul dominând pictura. Chimonoul se află expus la Muzeul Naţional de Istorie Japoneză „Sakura”.

Şi am spus da, o poveste de iubire

Apreciata scriitoare Elizabeth Gilbert a formulat cu simplitate, într-un interviu, concluzia noului ei volum: „Căsătoria e o stranie combinaţie de vis şi realitate, iar noi, cuplurile, ne petrecem viaţa încercând să negociem graniţa dintre cele două. Am să spun asta, pentru că este, cred, cea mai importantă informaţie din toată cartea: căsătoria nu este un joc pentru oameni tineri”.

După răsunătorul succes cu bestsellerul „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, în care povestea călătoria în jurul lumii, de una singură, în urma unui divorţ dificil, continuă povestirea vieţii ei. „Sigur este că n-am petrecut nicio clipă examinându-mi propria feminitate. Aşa că, pe la 30 de ani, când am fost doborâtă de un uriaş val de depresie, nu aveam niciun mijloc de a înţelege sau exprima lucrurile care mi se întâmplau. Divorţată, îndurerată şi singură, am lăsat în urmă totul şi am pornit într-o călătorie de introspecţie, hotărâtă să mă examinez pe mine însămi la fel de amănunţit pe cât o făcusem cândva cu evazivul cowboy american. Nu anticipasem faptul că acei cititori aveau să aprecieze o cronică destul de emoţională, scrisă la persoana întâi, despre o femeie în căutarea vindecării psiho-spirituale”. În 2008, revista „Time” a inclus-o pe Elizabeth Gilbert în lista celor mai influenţi oameni din lume. Impactul a fost de-a dreptul uriaş. Cititorii i-au trimis mii de scrisori rugând-o să-şi continue povestea. A spus da şi a început o nouă versiune pentru milioane de cititori, dar şi pentru prietenele ei. „Adevărul este că nu ştiu cum se scrie la cerere un bestseller iubit de public… aşa că, dintr-o mulţime de motive personale, cartea pe care am simţit nevoia să o scriu în acest moment al vieţii mele a fost exact această carte – încă un volum autobiografic (cu inserţii socio-istorice drept bonus!) despre eforturile mele de a mă împăca în cele din urmă cu complicata instituţie a căsătoriei”.

Elizabeth Gilbert îşi continuă povestea

Actualul volum a fost construit pe scheletul unor conversaţii asupra ideii de căsătorie, plecând de la proverbul: „Un peşte şi o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască?”. „Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili, eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un peşte care putea să zboare, astfel că în primul an al poveştii noastre de iubire am trăit practic în aer, scufundându-ne şi zburând peste oceane şi continente ca să fim împreună. Trăiam sacadat, mereu pe picior de plecare, de cele mai multe ori împreună, dar în continuă mişcare, ca nişte martori într-un ciudat program internaţional de protecţie”. Dar există un dar. Elizabeth Gilbert se căsătoreşte cu iubitul ei brazilian, Felipe, întâlnit în Bali. De fapt, cei doi erau traumatizaţi de divorţurile prin care trecuseră şi îşi juraseră să nu se mai căsătorească niciodată. Sunt practic condamnaţi la căsnicie de autorităţile americane de frontieră, doar pentru a putea rămâne împreună pe teritoriul Statelor Unite.

La ceremonia de nuntă, în cerc restrâns, care s-a petrecut într-un orăşel liniştit din New Jersey, Liz a spus da. A spus-o din toată inima, dar pentru asta a trebuit să-şi învingă încetul cu încetul enorma reticenţă în faţa căsătoriei. Am putea spune că s-a documentat asupra căsătoriei. A încercat prin orice mijloace, lecturi, discuţii cu tot felul de oameni, cu prieteni să se împace cu bătrâna instituţie înainte de a-i trece încă odată pragul. Pe drum a descoperit o seamă de fapte interesante despre căsnicie, pe care le împărtăşeşte cititorilor cu hazul, inteligenţa şi compasiunea ei caracteristice.

Noul volum de memorii este o celebrarea a iubirii, dar şi o călătorie pe mapamond, în Cambodgia, Bali, Laos, Bangkok. „Căsnicia are o energie de bonsai: e un copac într-un ghiveci, cu rădăcinile tăiate şi ramurile scurte. Nu uitaţi că bonsaii pot trăi secole întregi şi că frumuseţea lor nepământeană este rezultatul direct al acestui tip de constrângeri, dar nimeni n-o să confunde vreodată un bonsai cu un arbore liber să crească după plac”.

Se numea Sarah

Un bestseller vândut în peste 3 milioane de exemplare şi tradus în 36 de ţări. Paris, iulie 1942. Sarah, o fetiţă evreică de 10 ani este arestată în toiul nopţii, împreună cu părinţii ei, de poliţia franceză, dar nu înainte de a-şi încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după câteva ore pentru a-l elibera. „Fetiţa a fost prima care a auzit bătăile puternice în uşă. La început, ameţită de somn, a crezut că e tatăl ei care urcase din ascunzătoarea din pivniţă. Dar apoi se auziră vocile puternice şi brutale în puterea nopţii: Poliţia! Deschideţi! Acum! Şi bătăile răsunară din nou mai puternic. Cât să fie ceasul? Aruncă o privire printre draperii. Afară era încă întuneric. Îi era teamă. Îşi aminti de ultimele conversaţii, şoptite, pe care le surprinsese târziu în noapte, când părinţii o credeau adormită. Glasul neliniştit al tatălui ei. Chipul îngrijorat al mamei. Vorbeau în limba maternă pe care fetiţa o înţelegea, deşi nu o vorbea la fel de fluent ca ei. Tatăl ei şoptise că îi aşteptau vremuri grele. Că va trebui să fie curajoşi şi foarte atenţi. Rostise cuvinte ciudate, necunoscute: lagăr, razie, o mare razie, arestări în zorii zilei, şi fetiţa se întrebase ce însemnau toate acestea… Nedrept. Atât de nedrept. De ce? De ce ei? De ce toate astea? I se părea dintr-odată că nimeni nu ar fi putut să-i dea vreo explicaţie”.

Acest roman fascinant, pe care cititorul nu-l va putea uita prea uşor, scris de Tatiana de Rosnay, este „o povestire care-ţi merge la suflet încă de la primul capitol, iar scenele şi personajele descrise îţi rămân în minte mult timp după ce ai terminat de citit”, scria cronicarul de la „Publisher Weekly”. Personajele din acest roman sunt în întregime fictive, avertizează autoarea, dar evenimentele descrise sunt reale, în special cele petrecute în vara anului 1942 în inima Parisului.

Maia Morgenstern la lansarea volumului

Tatiana de Rosnay, născută în suburbiile Parisului, în 1961, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie la prestigioasa Universitate „East Anglia”. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru publicaţia „Vanity Fair”, înainte de publicarea romanului de debut „L’Appartement Temoin”. Se mută la Paris, unde locuieşte şi astăzi alături de soţul său şi de cei doi copii. A publicat mai multe volume: „Le coeur d’une autre”, „Le Voisin”, „Spirale”, „Moka”. Dar succesul definitiv a venit odată cu acest roman, „Se numea Sarah”, excepţional de bine primit de public, dar şi de critică, ecranizat în 2010, într-o peliculă având-o pe Christin Scott Thomas în rolul principal.

Capitolele alternează: 1942 cu 2002. Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulţi ani la Paris şi măritată cu un francez, trebuie să scrie despre razia de la Vel’D’Hiv din Paris, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la acest eveniment de tristă amintire din istoria Franţei. În timpul investigaţiei sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate care o leagă de Sarah şi simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsură ce se adânceşte în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură şi o fac să-şi pună întrebări cu privire la propria existenţă. Este o poveste înduioşătoare a două familii unite de un secret teribil, dar şi o tulburătoare pagină de istorie. Autoarea rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu din istoria francezilor. „În visele mele, uneori, ororile trectului, pe care nu le trăisem în realitate, îmi apăreau cu asemenea claritate încât trebuia să aprind lumina ca să alung coşmarul şi, la final, imaginea de neuitat a înserării, şinele de tren în flăcări strălucind în întuneric, într-un amestec puternic de durere şi de amintire”.