Culorile capitalei. Metoda genială de împărțire a Bucureștiului

Mult înainte ca sectoarele numerotate să devină reflexul administrativ al capitalei, bucureștenii își identificau cartierele după culori. O soluție simplă, dar genială și, mai ales, adaptată unui oraș în care majoritatea locuitorilor nu știau carte.

 De unde au apărut culorile Capitalei?

Sistemul cromatic a fost introdus după războiul ruso‑turc (1806–1812). Atunci, autoritățile au decis că orașul trebuie să fie mai ușor de administrat. Fiecare dintre cele cinci plăși ale Bucureștiului (așa se numeau zonele administrative) a primit o culoare distinctă, numită în epocă boială sau văpsea: galben, negru, albastru, verde și roșu.

• Culoarea Roșie: Includea centrul comercial al orașului, zona Lipscani și Curtea Veche. Aceasta era cea mai mică, dar era cea mai dens populată zonă.
• Culoarea Galbenă: Acoperea partea de vest și nord-vest (zona Podului Mogoșoaia, actuala Calea Victoriei, și cartierul Grivița).
• Culoarea Neagră: Situată în partea de est a orașului, cuprindea Mahalaua Negustorilor și cartierul Dudești.
• Culoarea Verde: Se afla în nord-est și est (zona Mihai Bravu, Obor și Plasa Broștenilor).
• Culoarea Albastră: Ținea cât sudul și sud-estul capitalei (spre Calea Călărașilor și Târgul de Afară).

Cea mai mare parte a clădirilor importante se aflau în zona centrală a oraşului, care corespundea Culorilor de Roşu şi de Galben, în timp ce la periferia oraşului construcţia caselor a avut o creştere mai mult numerică, şi mai puţin calitativă.

Culorile Capitalei nu erau doar simbolice. Sub raport social, se poate observa o anumită repartizare ierarhică în cadrul celor cinci Culori. În acest sens, maiorul D. Papazoglu specifică (în 1871) faptul că în Culoarea Galben «locuia toată nobilimea oraşului», în Culorile Albastru, Verde şi Negru «locuia populaţia claselor de mijloc», iar despre Culoarea Roşu arată că «este centrul centrul capitalei încărcat cu magazinele comerciantilor.»

Prima împărțire administrativă cunoscută a orașului datează din 1789 când Bucureștiul era împărțit în cinci plăși: Plasa Târgului, Plasa Gorganului, Plasa Broștenilor, Plasa Târgului de Afară, Plasa Podului Mogoșoaiei.

Culorile Capitalei nu erau doar de décor. Ele aveau un rol practic uriaș. Tăblițele cu numerele caselor erau vopsite în culoarea plăsii, astfel încât oricine, chiar și cei care nu știau carte, putea identifica zona în care se află. A fost cea mai inteligentă metodă de a-i ajuta pe bucureșteni, dar și pe vizitatori să se localizeze în orașul alambicat.

 Un oraș care crește în culori

Pe măsură ce Bucureștiul se extindea, creștea și numărul mahalalelor. De la cele 16 inițiale din vremea lui Ipsilanti, orașul lui Bucur ajunge la aproximativ 78 de mahalale, toate integrate în sistemul celor cinci culori.

Culoarea devenea astfel un marker identitar. Oamenii nu spuneau doar „stau pe ulița cutare”, ci adăugau: „sunt din Plasa de Albastru” sau „din Plasa de Negru”. Era un sistem de recunoaștere rapidă, adaptat unui oraș cu ulițe întortocheate și cu o populație pestriță.

Bucureştiul avea în 1864 aproximativ 16.000 de case. În 1878 numărul acestora ajunsese la 31.037. Nu există o repartiţie uniform a acestora. Cele mai multe se găseau în Culoarea de Negru (5.681), apoi în Culoarea de Albastru (5.175), în Culoarea de Galben (4.857), în Culoarea de Verde (3.891), iar în Culoarea de Roşu, care era şi centrul oraşului, numai 1.430 de case.

Culoarea Roșu: centrul orașului și prima care dispare

La începutul secolului XX, Bucureștiul se modernizează. Apar automobilele și blockhausurile. Limbajul se rafinează. În acest context, culoarea Roșu, care acoperea centrul orașului, este desființată. Zona centrală se împarte între celelalte culori, iar bucureștenii încep treptat să folosească un termen nou: sector.

Dispariții și reveniri

La 7 februarie 1926, „Legea pentru organizarea administrației comunale a orașului București” împarte Capitala în două zone: zona centrală și zona periferică.

Zona centrală se împarte în patru sectoare, care vor păstra în denumirea lor numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde , fiecare având primarul și consiliul său, și 13 comune suburbane (foste așezări rurale). Acestea erau Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești-Cioplea, Popești-Leordeni, Șerban- Vodă, Militari, Roșu, Regele Mihai, Grivița și Lupeasca. Zona periferică includea restul teritoriului inclusiv comunele care devin suburbane orașului.

În timpul guvernării mareșalului Ion Antonescu, culorile sunt eliminate pentru câteva luni. După 23 august 1944, sistemul revine, dar fără culoarea Verde, care dispare definitiv din harta administrativă a orașului. Decizia avea legătură cu faptul că, în istoria României, culoarea verde a fost adoptată de membrii Mișcării Legionare (Garda de Fier) ca simbol al renașterii naționale.

Documentele vremii arată utilizarea acestei împărțiri pe culori.

Bucureștiul rămâne astfel cu: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru

1950: sfârșitul culorilor

Pentru că Bucureștiul se transforma rapid într-o capitală modernă, cu o administrație centralizată și cu o populație tot mai alfabetizată. Autoritățile de atunci au decis să elimine sistemul de împărțire pe culori. Acestea, deși eficiente într-un oraș preindustrial, nu mai corespundeau noilor realități urbane.

Astfel, reforma administrativă din 1950 marchează finalul epocii cromatice. Orașul a fost împărțit atunci în opt raioane cu nume politice — Stalin, Lenin, 23 August, Grivița Roșie etc. — iar culorile devin istorie.

Mulți consideră și acum că systemul pe culori ar putea fi efficient și acum, mai ales că orașul se întinde în mod alert. Acum nu știi când treci dintr-un cartier în altul, darămite dintr-un sector în altul.

Sistemul împărțirii pe culori nu a fost doar o soluție administrativă, ci și o formă de identitate urbană. Bucureștenii se orientau după culoare și, uneori, se păzeau între ei dacă aveau aceeași culoare.

Astăzi, culorile au dispărut, dar povestea lor rămâne una dintre cele mai vii și mai pitorești pagini din istoria orașului.

Sursa: G. Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, Bucureşti, 1944, p. 34.