Cum a semnat România acordul din 1972?

Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului 1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului – 15 decembrie 1972 – ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.

„În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti, din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU.

Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.

Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.

În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.

Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome – director pentru Europa – şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu – ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu – adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu – monetarist, Gh. Crăiniceanu – directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu – specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu – adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi – guvernator – şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe – vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer – prim-ministru.

În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională.

Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate – SUA, Franţa, Germania federală – se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desfiinţării aurului ca „barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi altele.

Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.

În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile.”

Pentru a citi interviul integral, accesați categoria Dosar de Presã sau dați click aici.