Cum a venit Crăciunul în Poiana lui Iocan

Crăciunul se vede cel mai bine dincolo de rafturile strălucitoare şi burduşite, cadourile frumos împachetate şi acele imagini clişeu cu bradul până-n tavan. Pentru locuitorii satului Mihail Kogălniceanu din judeţul Botoşani, aceste „zile de poveste” rămân frumos doar pe micul ecran, iar sărbătoarea se vede cel mai bine doar prin curăţenia pe care o fac şi prin aşteptarea – ca-n fiecare an – a părintelui satului.

„Cine a muncit are, cine n-a muncit, n-are ce pune pe masă, domnule”, spune răspicat nea Anichitoaie. Problema este că cei mai mulţi din satul comunei Coţuşca nu prea au avut unde să muncească pentru a mai avea şi ce pune pe masă. Comuna-i printre cele mai sărace din judeţ, iar forţa de muncă nu se vede, în momentul de faţă, decât în lucrătorii terenurilor – şi aceea angajaţi cu ziua şi cu mult noroc – şi tinerii care preferă să-şi roadă pumnii prin cotloanele din Italia sau Spania.

Dumnealui, în schimb, recunoaşte că a avut noroc de vaca pe care a vândut-o cu ceva timp în urmă, luând pe ea 700 de lei. Împreună cu el şi cu soţia mai stau fiul şi nora, iar cu ajutorul din partea lor, Crăciunul nu-i atât de „sumbru”, după cum mărturiseşte el. Îşi poartă cu uşurinţă cei 72 de ani pe care-i are şi începe să străbată uliţa principală a satului ajutat de un baston. „Ne ducem cu toţii de râpă dacă lucrurile vor continua aşa, ce să pui acum pe masă? Oamenii nu se mai gândesc la asta acum şi parcă aşteaptă mai mult decât un Craciun”, mărturiseşte el, încercând parcă să caute un motiv de bucurie prin curţile oamenilor din faţa lor.

La masa de Crăciun vorbim despre pensii

Nea Anichitoaie îşi trage răgazul în faţa unor vecini de-ai lui pentru care Crăciunul li s-a transformat într-un soi de corvoadă. Seacă, explicaţia vine de la doamna Maria Vornicu: „Am acum 320 de lei pensie, adaugă medicamentele, tratamentul şi să-mi spui cu ce să-mi fac eu Crăciunul”, spune dezamagită. Iar acelaşi lucru îl auzi şi de soţul şi încă nu nu ştiu cîţi vecini. Inevitabil, discuţiile se poartă între Ceauşescu şi Băsescu, între locurile de muncă asigurate atunci şi „hoţii de la Bucureşti care şi-au umplut burţile”. Sărăcia este mai politizată în micile comunităţi mai ceva decît orice emisiune sau instituţie a statului român.

Iar de partea cealaltă, tinerii-şi poartă viitorul în cârca pensionarilor sau în ajutorul amărât primit de la stat, pentru cei „norocoşi”. Andrei, de aproape 30 de ani, şi-a găsit sursa de finanţare: contrabanda cu ţigări aduse de la moldoveni şi „aşa cîştig cîte zece lei poate, la un cartuş de ţigări”. Face acest lucru de cîţiva ani buni, iar cum piaţa de muncă, atât cea din zonă, cât şi cea din oraşul Botoşani, nu-i mai aduce nici măcar un post la una din firmele de construcţii, pachetele de Winston sau de Red&White îi aduc bani. „Te duceai în vară la construcţii, lucrai în probă – că aşa le plăcea lor să zică vreo trei luni, iar apoi plecai acasă cu buza umflată. La negru, de vrei să lucrezi, e la fel, îţi dau la început vreo două milioane de lei vechi, ca să-ţi capete încrederea şi apoi lucrezi crezând că ai să primeşti şi restul”.

La Andrei, Crăciunul se face, ca şi-n ceilalţi ani, cu părinţii. Nimic special, spune el, ba mai mult, anul ăsta e mai „calic pentru toată familia”. Iar discuţiile cad din nou în păcatul politicii. În jurul lui se mai adună vreo trei puştani de 14, 15 ani şi încă doi bărbaţi care încep să-şi verse oful. Sărbătorile le arată încâ o dată cât de „chinuiţi suntem” şi cât de hoţi sunt „cei care de atâţia ani ne conduc”. Despre brazi, cadouri pentru copii sau soţii: „poate la anul, când scăpăm, anul acesta stăm şi aşteptăm şi noi”.

Fără brad, fără cadou, la mulţi ani de anul nou

Iar ce aşteaptă, nici măcar ei nu ştiu să-şi răspundă. Printre două glume şi câteva ţigări fumate la repezeală, fiecare se întoarce înspre casa lui. În micul sat Mihail Kogălniceanu, deja se lasă întunericul, iar copiii care adineauri îşi suflau în mâini de frigul de afară s-au adunat pe lângă casele lor. Doar în faţa familiei Barbacariu se mai joacă doi băieţi cu săniile. Un bec chior în mijlocul curţii luminează parcă jumătate de sat, iar Violeta face ultimele pregătiri înainte de 25 decembrie. În timp ce bărbatul repară o sanie imensă – „ca aşa mai pot şi eu câştiga un ban” – ea începe „acatistul” la adresa celor de la putere.

Printre micile repetiţii pe care fac cei mici şi sunetul de clopote, îşi trage sufletul şi se apropie de bărbatu-su, uitîndu-se la faţa lui neagră, plină de cenuşă. „Am afumat nişte bucăţi de carne acum şi-am mai pregătit nişte pălincă în fundul curţii. Dar slavă Domnului de porc şi de munca de la pământ”, răsuflă, oarecum uşurată, Violeta. Căci în rest, banii sunt puţini, iar cum ea este şi singura cu carte de muncă din familie, nu au decât „două milioane două sute am primit luna asta, cu încă un milion două sute alocaţiile copiilor. Cu asta facem noi sărbătorile?”, se întreabă mai degrabă retoric, ştiind că alţi bani nici n-au de unde să apară.

În cele două camere ale casei nici vorbă de vreun brad sau vreo instalaţie de lumini, iar la fel e cam în tot satul. Colindele nu se aud nici de la radio, iar liniştea vine o dată cu noaptea. „Ştii cum aş munci acum? m-aş duce oriunde, dar spuneţi unde şi plec. Bărbatu-miu face cu ziua ce poate, iar eu la şcoală,deşi-s trecută cu jumătate de normă, lucrez mai mult şi de opt ore pe zi. Cu cei mici trebuie să mă cert că nu ştiu unde să dau banii. Ei vor rechzite, eu stau cu spaima în mine că vor veni şi ne vor tăia lumina”, iar vocea-i începe să-i tremure. Şi de frig, şi de draci.

Şi îţi dai seama cât de uitat de lume e satul numai când „ieşi la şosea”, numai ca să zăreşti farurile unei maşini, stai şi câte jumătate de oră, cât despre vreun autobuz care să te ducă în Botoşani, sunt numai trei curse pe zi.

Datinile Crăciunului, aşa cum ar trebui ele păstrate şi aşa cum se văd la televizor, din păcate se pierd în astfel de comunităţi. Dincolo de sărăcie, se vede cum totul se mută într-o imensă „Poiană a lui Iocan”, unde fiecare vrea să ia locul lui Moromete, dând cele mai bune sfaturi pentru salvarea ţării.