Cum se văd securitatea și apărarea României dinspre SUA și UE? 

Ce mai face România pentru a se poziționa pe harta lumii? Pe partea de politică externă încă ezităm să-i răspundem lui Trump dacă aderâm sau nu la Consiliul pentru Pace, dar sărim să-l „urechem”, mai mult pe persoană fizică, pentru că spune că aliații europeni din NATO nu prea îi sunt de folos (deși este foarte adevărat și tragic faptul că soldații români și-au pierdut viața în timp ce serveau în misiunea ISAF din Afganistan). Din păcate Trump nu a fost la fel de impresionat de “urecheala” Oanei Țoiu, comparativ cu mesajul similar al premierului britanic, dat fiind că Trump a revenit la sentimente mai bune cu privire la subiect făcând vorbire însă doar despre rolul jucat de soldații britanici în Afganistan.

Pe partea de securitate și apărare putem spera că lucrurile stau mai bine dat fiind că, în zilele acestea, se derulează în România cel mai mare exercițiu NATO de interoperabilitate, al artileriei Forțelor Terestre ale SUA, desfășurat în Europa, care are ca obiectiv exersarea planurilor NATO de descurajare pe flancul său estic (Eastern Flank Deterrence Line).

Dacă acest exercițiu militar este o dovadă clară a importanței pe care SUA o acordă flancului estic al NATO, coroborată cu existența la Deveselu a unei părți a scutului antirachetă construit de SUA pe continentul european și cu prezența soldaților americani pe teritoriul național (chiar redusă după retragerea/ne-rotația soldaților Brigăzii 101 de la baza Mihail Kogălniceanu) asta nu înseamnă că România nu trebuie să se pregătească să gestioneze (cu înțelepciune, sper eu!) ce poziție va adopta cu privire la eventuale fricțiuni între SUA și UE cu privire la securitatea continentului european.

De ce este important acest lucru?

Pentru că, recent, Jose Manuel Albares (ministrul spaniol de Externe) și Andrius Kubilius (comisarul european pentru Apărare) au vorbit despre perspectiva înființării unei forțe armate europene, readucând în discuție acest subiect (discutat în cancelariile occidentale cu ceva vreme înainte de invazia militară a Rusiei în Ucraina), când rolul și locul NATO în asigurarea securității continentului european părea a fi luat în discuție.

După ce Rusia a atacat Ucraina a devenit tot mai clar că acest tip de agresiune armată, pe care vechiul continent nu a mai văzut-o de la cel de-Al Doilea Război Mondial, repunea pe masa decidenților din statele europene necesitatea unei umbrele de securitate colective numită NATO, la care SUA contribuia și contribuie din plin, atât financiar cât și cu trupe la sol, dar mai ales pe dimensiunea de descurajare nucleară (singurul argument real care-l ține în lesă pe Putin pentru a nu îndrăzni să atace un stat european membru NATO).

În acest context, săptămâna a început cu discursul lui Marc Rutte în fața Parlamentului European, prilej cu care le-a transmis susținătorilor ideii unei armate europene că pot să „continue să viseze” la acest lucru dar că mult mai bine ar fi ca aliații europeni din NATO să-și asume mai multă responsabilitate pentru propria securitate în cadrul alianței transatlantice. Rutte a adus argumentul suprem al participării SUA la securitatea Europei, adică descurajarea nucleară: „trebuie să vă construiți propria capacitate nucleară, ceea ce costă miliarde și miliarde de euro … garantul suprem al libertății noastre este umbrela nucleară a SUA”.

Rutte, despre armata europeană: „Continuați să visați”

Rutte nu face altceva decât să verbalizeze, foarte tranșant, dacă UE vrea să păstreze NATO ca fundament al securității europene și ce rol intenționează să mai ofere SUA, din punct de vedere militar, discuții care vor se vor afla pe agenda summit-ului NATO care va avea loc în Turcia, în această vară.

Acest context de securitate pentru statele europene este creionat de către discuțiile tot mai aprinse legate de Strategia de Securitate națională a SUA (noiembrie 2025), completată de Strategia Națională de Apărare a SUA (ianuarie 2026), în lectură comparativă cu strategia ReArm Europe Plan/Readiness 2030 a Uniunii Europene (2025).

Dacă e să ne raportăm la ce vrea SUA, în noua Strategia Națională de Securitate se stipulează că SUA este co-garant al securității europene, în special în cazul descurajării nucleare, care rămâne de neînlocuit în viitorul previzibil. Poate părea o surpriză, însă noua Strategie Națională de Apărare a SUA menționează că aliații europeni ai NATO pot să-și asume responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a Europei, cu un sprijin mai limitat din partea SUA, fiind promovat un discurs tranzacțional bazat pe ideea că, pentru prea mult timp, aliații europeni s-au mulțumit să le fie subvenționată securitatea și apărarea.

Însă, conform acestei strategii, stimulentele sunt parte esențială a politicii de alianțe, iar SUA vor prioritiza cooperarea și angajamentele cu aliații europeni care cheltuiesc așa cum este necesar și contribuie mai mult la gestionarea amenințărilor din regiunile lor, inclusiv prin comerțul cu armament și colaborarea în industria de apărare. Alt semnal transmis prin această strategie este că SUA va acționa pentru a extinde cooperarea industrială de apărare transatlantică și pentru a reduce barierele comerciale în domeniul apărării!

În lectură comparativă, Planul ReArm Europe /Readiness 2030 al Comisiei Europene are scopul de a ajuta statele membre să reconstruiască și să transforme forțele armate naționale prin valorificarea programelor industriale de apărare existente și prin dezvoltarea unei piețe unice pentru produse și servicii de apărare. Creșterea cheltuielilor pentru apărare pentru statele membre UE vine însă cu instrucțiuni de folosire care cuprind disclaimer-ul „fabricat în Europa”, adică statele membre trebuie să acorde prioritate companiilor europene.

Pentru România, acest mesaj trebuie corelat cu invitația din Strategia Națională de Securitate a SUA, în care se stipulează că Europa trebuie să stea pe propriile picioare și să funcționeze ca un grup de națiuni suverane aliniate, construind națiuni “sănătoase” în Europa Centrală și de Sud-est, inclusiv prin achiziția de arme din…SUA.

Dacă, până nu demult, România părea că optează pentru parteneriatul Strategic cu SUA în domeniul achiziției de armament (F16, HIMARS, PATRIOT), “lista de cumpărături” din SAFE ne arată o pivotare spre Uniunea Europeană (rachete, elicoptere și sisteme-radar produse în Franța, respectiv sisteme de apărare aeriană produse în Germania). Un echilibru investițional în domeniu pare totuși să existe, România fiind în proces de achiziționare de tancuri Abrams din SUA.

O întrebare merită pusă aici!

România are destui bani să investească în revigorarea industriei de apărare națională, concomitent cu achiziția de armament atât din UE cât și din SUA? Care este procentul suficient a fi investit în revigorarea industriei de apărare națională, comparativ cu achiziția de armament din UE și din SUA? Este acest balans al achizițiilor de armament în strânsă legătură cu evoluțiile doctrinare ale UE și SUA în domeniul apărării? România știe dacă vrea sa fie într-o armată europeană sau într-un parteneriat cu SUA, ca parte din acel grup de “națiuni suverane aliniate din Europa Centrală și de Sud-est”? Sau poate că poziția de stat-membru NATO ar fi suficientă pentru România la acest moment? Pentru că, deși suntem doar în luna ianuarie, până și summitul NATO din Turcia pare foarte aproape, din punct de vedere al unei alinieri strategice!