Cum sună interviurile lui Brucan după 27 de ani

Vă oferim un fragment din Dosarele Cotidianul, Nr. 2, publicație pe care o găsiți la toate chioșcurile începând din această săptămână. Numărul este dedicat confesiunilor generalului Iulian N. Vlad, iar cititorii au ocazia să afle în premieră absolută, după 27 de ani, informații inedite din viața generalului și activitatea fostei Securități. Astăzi vă oferim interviul pe care Silviu Brucan l-a acordat în anul 1990, pe care vă invităm să-l recitiți, cu alți ochi și altă minte, acum, după 27 de ani. La final, veți regăsi dezvăluirea generalului Vlad. Un important fragment de istorie dezvăluit după moarte.

După reţinerea şi arestarea ilegală a generalului Iulian N. Vlad, primele acuzaţii nu au fost aduse oficial, ci sugerate de Silviu Brucan printr-o campanie de război informaţional, avându-l ca ţintă pe fostul şef al Departamentului Securităţii Statului.

Campania diversiunilor mediatice a fost deschisă printr-un interviu pe care Silviu Brucan l-a acordat, în exclusivitate, cotidianului Adevărul, care a moştenit patrimoniul ziarului oficial al Partidului Comunist Român, Scânteia, titrat „Poporul român are dreptul să cunoască rolul Frontului în zilele Revoluţiei“ (Adevărul, Anul II, nr. 18, marţi, 16 ianuarie 1990, ediţia a II-a).

De menţionat faptul că Silviu Brucan a fost, din septembrie 1944, secretar general de redacţie al ziarului de partid Scânteia, de care s-a folosit pentru a cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru.

Interviul pe care Silviu Brucan l-a dat învederează cum fostul secretar general de redacţie de la Scânteia şi-a reluat mai vechea sa îndeletnicire, aceea de a lansa acuzaţii false, tendenţioase şi diversiuni, pe care în anii ’40 soţia sa, Alexandra Sidorovici, acuzator public de drept al „Tribunalului Poporului“, le instrumenta judiciar în procesele intentate elitei politice şi culturale româneşti.

O parte consistentă a instrucţiei judiciare înscenate generalului Vlad a fost orientată pe pistele sugerate de Silviu Brucan, respectiv că Securitatea este autoarea represiunii armate a revoltelor populare din Timişoara şi Bucureşti, a acţiunilor de gherilă urbană şi psihozei teroriste prin care urmărea readucerea la putere a lui Nicolae Ceauşescu.

Scenariul diversionist lansat de Silviu Brucan a condus la impasul principalului proces, din cele trei intentate generalului Vlad, care, din lipsă de probe, a fost, la un moment dat, suspendat.

Dosarul Cotidianul nr. 2, la toate chioşcurile de ziare

Interviu consemnat de Romulus Căplescu (extrase)

Romulus Căplescu: Există numeroase versiuni cu privire la zilele incandescente ale Revoluţiei. Întrucât ştim că aţi fost un participant direct la aceste evenimente, vă rugăm să clarificaţi cum s-au desfăşurat în realitate lucrurile, pentru a avea, astfel, pentru prima oară, versiunea care respectă adevărul istoric, mergând pe firul întâmplărilor ce au început la 21 decembrie 1989, la Bucureşti.

Silviu Brucan: În ziua de 21 decembrie eram încă sub stare de arest la domiciliu, cu doi miliţieni la poartă şi o bandă de agenţi ai Securităţii care mă urmăreau pas eu pas, ori de câte ori ieşeam din casă. Dar Petre Roman se afla în noaptea de 21 decembrie în mijlocul tinerilor care înfruntau gloanţele în jurul Hotelului Intercontinental, unde mulţi dintre ei au căzut. Vineri, 22 decembrie, profesor la Politehnică, pornea în fruntea studenţilor săi spre Piaţa Palatului, reuşind să pătrundă în clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român cu primul grup de tineri şi cu generalul Voinea, comandantul trupelor din Piaţa Palatului, prima unitate care a fraternizat cu revoluţionarii.

Ceauşescu fugise cu elicopterul pe la ora 13.00, aşa încât intrarea primului grup pomenit mai sus a avut loc imediat. Petre Roman a fost acela care, aflat în jurul orei 14.00 în grupul manifestanţilor de pe balconul Comitetului Central, a rostit o frază istorică: „Astăzi, 22 decembrie, dictatura lui Ceauşescu a fost doborâtă. Proclamăm puterea poporului“.

Pe la ora 3.00 după-amiază, Roman, împreună cu generalul Voinea şi generalul Chiţac, actualul ministru de Interne, însoţiţi de studenți, s-au îndreptat spre studioul Televiziunii. Acolo a venit şi Ion Iliescu. În ce mă priveşte, pe la ora 2.00, vecinii au năvălit în ­curtea mea din strada Izbiceni, cartierul Dămăroaia, strigând: „Ceauşescu a fugit!“. Cei doi miliţieni de la poartă dispăruseră. Un vechi prieten, Stan Eduard, a sosit atunci cu maşina şi ne-am dus repede la studioul de televiziune. Acolo ne-am întâlnit cu toţii pentru prima dată. Şi, după o scurtă consfătuire, am plecat cu maşini militare la Comitetul Central, unde urma ca la ora 5.00 să avem o primă întâlnire cu alţi viitori membri ai Consiliului Frontului.

Despre cine anume este vorba?

Acolo aşteptau generalul Militaru, Mazilu şi alţii. Ne-am retras într-un birou de la etajul 1 şi am ţinut prima şedinţă de constituire a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Scena a fost înregistrată pe bandă video de către Adrian Sârbu şi este exact înregistrarea pe care cei de la canalul 3 al televiziunii franceze au furat-o de la omul căruia Adrian Sârbu i-a încredinţat caseta. Ne-am întors seara la stu­dioul de televiziune, de data aceasta circulând într-un tanc, în care s-a tras de câteva ori pe traseu.

Într-adevăr, palpitant. Şi ce s-a întâmplat mai departe?

Vineri noapte, împreună cu Mazilu, am redactat primul comunicat al Frontului Salvării Naţionale, pe care l-a citit la Televiziune Ion Iliescu, în jurul orei 12.00 noaptea.

A doua zi, sâmbătă, 23 decembrie, ne-am adunat la Ministerul Apărării Naţionale, unde am rămas câteva zile şi nopţi. Acolo am luat primul contact cu generalii care conduceau operaţiunile contra trupelor de Securitate şi a teroriştilor individuali. Situaţia pe plan militar era încă gravă. Dar ea a devenit cu adevărat critică duminică, 24 decembrie. Dimineaţă, la ora 6.00, securiştii au efectuat un atac cu bombe incendiare şi grenade asupra studiourilor de televiziune, reuşind să dea foc la o parte din clădire – flăcările au cuprins etaje întregi – şi amenințând să ia cu asalt clădirea în întregime. Atacul a fost respins abia după câteva ore de către forţele armate şi miile de studenţi care înconjurau clădirea Televiziunii, împiedicând, virtualmente, organizarea unui atac de proporţii.

În cursul zilei de duminică am aflat cu mare uimire că în fruntea operaţiunii militare din Bucureşti, alături de generalul Guşă, se afla generalul Vlad Iulian, comandantul Securităţii, pe care-l cunoscusem în primăvară, când am fost arestat şi reţinut în sinistra clădire a Securităţii de pe Calea Rahovei. Ni s-a spus că generalul Vlad trecuse de partea Revoluţiei încă de vineri noapte şi că își luase angajamentul să coopereze sincer cu conducerea armatei. Îl cunoscusem destul de bine pe generalul Vlad pentru ca să-mi dau seama că era cel puţin cu un cap deasupra celorlalţi generali de Securitate, ca inteligenţă, cultură şi viclenie, şi îmi era teamă că, dispunând de asemenea calităţi, putea înşela încrederea celorlalţi generali.

În consecinţă, cum aţi procedat?

Am cerut insistent să se convoace seara o şedinţă a Consiliului de Război, în care să am o confruntare cu generalul Vlad. Din fericire, această şedinţă a avut loc, deşi a fost o puternică rezistenţă împotriva convocării ei. La şedinţă, după ce generalii Vlad şi Guşă au făcut un raport asupra situaţiei militare, am cerut generalului Vlad să răspundă la două întrebări ale mele.

Prima întrebare a fost: „De ce în declaraţia pe care aţi făcut-o la posturile de radio aţi omis ceea ce noi am considerat esenţial, şi anume, să daţi un ordin expres tuturor operativilor de sub comanda dv. să înceteze focul şi să predea armele? De ce n-aţi dat acest ordin?“.

Generalul Vlad, cu şiretenia lui bine cunoscută, a încercat sistematic să se eschiveze de la un răspuns direct, susținând că declaraţia lui era categorică în ceea ce priveşte trecerea sa de partea Revoluţiei şi că nimeni până atunci nu se îndoise de sinceritatea lui. I-am cerut în câteva rânduri să răspundă la întrebarea mea şi, întrucât s-a eschivat până la sfârșit, i-am declarat că nu trebuie să se mire de îndoiala mea în sinceritatea lui, deoarece ne cunoaştem dinainte şi ştiu că este un mare maestru în arta înşelăciunii.

Şi a doua întrebare?

A doua întrebare avea un caracter mai general. I-am spus: „Din toate datele pe care le avem până acum, reiese o pregătire minuţioasă a teroriștilor operativi ai Securităţii în ceea ce priveşte obiectivele strategice pe care trebuie să le atace, locurile unde se întâlnesc şi de unde pornesc la acţiune, locurile unde-şi împrospătează muniţia, mijloacele de comunicare atât între ei, cât şi cu centrele de unde primesc instrucţiuni, mijloacele de transport, civile şi militare, pe care le folosesc, inclusiv tunelurile subterane ale Capitalei, prin care intră şi ies tot timpul. Nu se poate ca asemenea acţiuni, locuri şi mijloace complexe să nu fi fost precizate dinainte într-un plan pentru organizarea unor operaţiuni de tip gherilă urbană. De ce în momentul în care aţi trecut de partea Revoluţiei nu aţi pus la dispoziţia conducerii Armatei acest plan? De ce nu aţi dezvăluit nici unul din locurile de unde acţionează teroriştii şi nici datele necesare pentru a cunoaşte mijloacele lor de comunicare şi transport? De ce nu aţi pomenit niciodată despre tunelurile subterane prin care se deplasează aceşti terorişti?“.

Toată lumea din jurul mesei a putut vedea atunci cum generalul Vlad s-a înroşit, a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pilule, după care a negat categoric existenţa unui asemenea plan. Strâns cu uşa, a declarat apoi că dacă exista un asemenea plan, atunci acesta nu se afla asupra sa şi nu ştia de el.

Iliescu vorbind la telefon

Ce replică i-aţi dat?

Am replicat că este de neconceput ca într-o organizaţie de tip militar generalul comandant să nu cunoască planul operativ al trupelor de sub comanda sa. Generalul Vlad a început atunci să spună că unele unităţi erau sub comanda directă a generalului Postelnicu, ministru de Interne, sau a altor generali din ministerul respectiv şi a cerut să i se acorde încă 24 de ore, ca să dovedească practic că este cu adevărat de partea Revoluţiei. A promis că va elabora un plan pentru a doua zi, în care va prevedea o serie de acţiuni de natură să aibă ca rezultat capturarea unui mare număr de terorişti din subordinea sa.

Deşi la început generalii prezenţi au fost de acord să i se acorde această şansă, şedinţa Consiliului de Război din seara aceea a avut drept rezultat că ei şi-au pierdut încrederea în sinceritatea generalului Vlad. A doua zi, întrucât acţiunile promise de generalul Vlad nu s-au materializat, conducerea Armatei a hotărât arestarea lui. Şi cu aceasta s-a încheiat cel mai primejdios capitol din istoria acţiunilor împotriva teroriştilor.

Practic, ce se urmărea prin asemenea tactici de tergiversare?

Analizând mai atent stratagema generalului Vlad, am ajuns la concluzia că ea era menită să-i asigure o ieşire în ambele eventualităţi. Dacă Revoluţia câștiga bătălia, el putea demonstra că a trecut de partea ei şi deci avea dreptul să se aştepte la o judecată mai puţin aspră a activităţilor sale criminale. Dacă câștiga cealaltă parte, atunci el putea să-i argumenteze lui Ceauşescu că a fost nevoit să recurgă la acest şiretlic pentru a pătrunde „sus“, la conducerea operaţiunilor, şi a putea de acolo să zădărnicească acţiunea Armatei.

După depăşirea acestui moment de cumpănă, ce curs au luat, în continuare, evenimentele?

În aceeaşi noapte, am avut o a doua şedinţă. Ținându-se seama de situaţia critică pe plan militar, la care se adăuga pericolul ca trupele de Securitate ce atacau garnizoana militară unde se aflau deţinuţi cei doi tirani Ceauşescu să reuşească să pătrundă înăuntru şi să-i elibereze, s-a hotărât ca, a doua zi, luni, 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi Ceauşeşti, iar sentinţa să fie executată imediat. Ne-am dat seama că, dacă trupele de Securitate ar fi reuşit să-i elibereze pe cei doi şi dacă un dement cum era Ceauşescu ar fi preluat comanda acestor trupe, s-ar fi ajuns la o baie de sânge, în care ar fi pierit sute de mii de oameni. Într-un cuvânt, consideraţiunile militare au prevalat asupra celor politice şi juridice. Cea mai bună dovadă că decizia noastră a fost justă a apărut luni noapte, când, după ce s-a anunţat la Radio executarea celor doi tirani şi s-a prezentat la Televiziune înregistrarea video a procesului, a avut loc o cotitură în situaţia militară. Trupele de Securitate au început să se predea, acţiunile teroriştilor au scăzut în intensitate, atacurile asupra unor obiective strategice au încetat.

Socot că este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie istoria, filmul evenimentelor care au dus la înfrângerea bandelor ceauşiste şi la instaurarea noii puteri. Este important ca ei să cunoască cu aceeaşi precizie rolul Frontului Salvării Naţionale şi să-i poată judeca pe oamenii din fruntea sa în cunoştinţă de cauză.

Aveţi perfectă dreptate. Aşadar, ce ne puteți spune despre oamenii care au participat la evenimentele descrise de dv.?

Aş vrea să încep prin a spune că mă consider privilegiat de a fi avut ocazia să lucrez, cum se spune, sub ploaia gloanţelor, cu oameni de calibrul lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Experienţa mea mai veche în mişcarea ilegală, din timpul războiului, m-a învăţat că, în asemenea condiţii, legăturile omeneşti care se creează sunt indestructibile.

În ceea ce-l priveşte pe Mazilu, l-am cunoscut în ambele lui ipostaze, atât pe vremea când era profesor în şcolile Securităţii şi când ne ciocneam la puţinele discuţii ştiinţifice care aveau loc pe vremea aceea, cât şi apoi, când a dovedit un mare curaj şi o mare forţă morală în opoziţia lui faţă de dictatura Ceauşescu.
Dintre cei care fac parte dintr-o generaţie mai tânără, am avut bucuria să lucrez în acele zile şi nopţi grele cu oameni ca Gelu Voican, Cazimir Ionescu, admirabilul actor şi om Ion Caramitru, precum şi cu regizorul Sergiu Nicolaescu, care şi-a asumat cu un curaj unic misiunile cele mai primejdioase în zilele Revoluţiei.
Dintre militari, am o mare admiraţie pentru generalul Victor Stănculescu, care mi s-a părut cel mai eficient, şi, mai presus de toţi, pentru generalul Nicolae Militaru, un om care întruneşte o mare înţelepciune şi o mare fermitate, după ce s-a convins că trebuie să facă un anumit lucru. Am avut un mare noroc că în zilele acestea grele în fruntea Armatei se afla generalul Militaru.

Vă mulţumim, domnule profesor Brucan, pentru declaraţiile dumneavoastră, care, cu siguranţă, vor fi primite cu interesul cuvenit de cititorii noştri.

Generalul Ştefan Guşă la TVR

DEZVĂLUIREA GENERALULUI IULIAN VLAD

Brucan – căsătorit cu fiica unui rus alb, cu poziţii foarte importante

Aurel I. Rogojan: Cum l-aţi cunoscut pe acest om, Silviu Brucan? Începând mai de la capătul ascensiunii sale, cum a ieșit din scenă şi ce resorturi ar putea să fi avut această ură şi această înverșunare, inclusiv acea confruntare dură care a avut loc, dacă nu mă înşel, pe 25 decembrie 1989 la Ministerul Apărării?

Iulian N. Vlad: Câteva lucruri esenţiale, din punctul meu de vedere, cu privire la acest personaj trebuie să le punem în evidenţă. Pe Brucan l-am cunoscut indirect, la început, adică atât timp cât el a slujit aparatul de propagandă al partidului în posturi-cheie şi mai cu seamă în redacţia organului central de presă al partidului, Scânteia. L-am cunoscut deci ca jurnalist. Dar Brucan întotdeauna a jucat un rol mai mare decât acela de ziarist. Chiar este de precizat, de la bun început. El a fost, anterior, la conducerea unor organizaţii de partid, aşa cum a fost Comitetul de Partid al Capitalei. Mă rog, se spune că ar fi avut nişte activităţi semnificative. Cât de semnificative, nu ştiu. A avut și nişte responsabilităţi organizatorice, dar nu am înţeles niciodată ce anume, în perioada în care Partidul Comunist era în ilegalitate. Cert este că, în acea perioadă, s-a aplicat şi politica guvernului Antonescu, de izolare, aş zice, a evreilor. Nu ştiu dacă el a fost printre cei care au fost strămutaţi sau deportaţi pe undeva, nu cunosc lucrul acesta, dar, printr-o seamă de relaţii, el întotdeauna şi-a arătat apropierea față de Uniunea Sovietică. Acum, nu ştiu cât de apropiat putea fi cineva care s-a căsătorit cu fiica unui rus alb, pentru că soţia lui, aşa am înţeles eu, era fiica unui rus alb, care deţinuse nişte poziţii foarte importante în vechea Rusie. Familia ei se refugiase, din cauza revoluţiei, în România. Poate fuseseră trimişi cu anumite misiuni aici şi el să fi fost, ca să zic aşa, atras, nu ştiu dacă de frumuseţea domnişoarei Sidorovici…

Aurel I. Rogojan: Nu era un nume chiar rusesc.

Iulian N. Vlad: Da, era cu rezonanţă mai degrabă din altă etnie, dar cert este că tatăl său fusese rus alb cunoscut şi că, asemenea tuturor ruşilor albi care fugiseră de regimul sovietic, această familie trebuie să fi fost sub supravegherea KGB-ului, Asta, sigur, se întâmpla peste tot în lume pe unde existau refugiați din această categorie, dacă ei reprezentau ceva, mai cu seamă dacă erau disidenţi în adevăratul sens al cuvântului şi acţionau împotriva regimului instaurat în Rusia la acea vreme.

Socot că această legătură de familie a fost totuşi un element în plus care a favorizat promovarea lui Silviu Brucan, în afara altor legături tot de familie, într-un fel. Dar, pe lângă acele legături, trebuie să vorbim deschis, cei de naţionalitate evreiască au constituit nuclee esenţiale ale PCR, la începuturile activității în România. Nu ştiu, nu am văzut niciodată o statistică să îmi dau seama mai exact câţi dintre membrii partidului, în primii ani de activitate sau de ilegalitate, erau români şi câţi de etnie ungurească, care erau destul de mulţi, sau evreiască ori de alte naţionalităţi. Cert este că, dacă raportăm la numărul populaţiei, vom observa cu siguranţă că aceştia erau destul de mulţi în raport cu cei de origine română. Nu mai spun că, după anul 1944, şi cei care nu intraseră în partid, dar care s-au considerat a fi fost reprimaţi în timpul regimului Antonescu, s-au declarat şi ei înşişi, dar şi oficial au fost înregistrați ca militanţi ai partidului. Ulterior, când au fost primiți în partid, li s-a recunoscut o vechime mult mai mare decât cea reală.

Cum a mințit Brucan


  • Mult mai târziu, anchetele „Dosarelor Revoluției“ au demonstrat că teroriștii invocați de către Silviu Brucan nu au existat niciodată. Trimis în judecată, Ion Iliescu va trebui să explice judecătorilor la ce s-a referit atunci când, în după-amiaza de 22 decembrie 1989, a vorbit despre „teroriștii super-instruiți care trag din toate pozițiile“.
  • Nicio anchetă privitoare la acele evenimente nu a descoperit vreodată niciunul dintre aspectele activității așa-zișilor „teroriști“, inclusiv „tunelurile subterane ale Capitalei…“.
  • Cercetările din dosarul „Revoluției de la Timișoara“ au demonstrat că moartea victimelor din orașul de pe Bega a fost provocată de Armată.
  • Generalul Chițac, pe care Brucan îl consideră unul dintre eroii Revoluției, s-a dovedit a fi un criminal, cel care a coordonat represaliile din Timișoara, inclusiv folosirea gazelor de luptă. Tot Chițac a fost cel care a deschis, personal, focul asupra revoluționarilor care încercau să se adăpostească în Catedrala din Timișoara.
  • Ulterior s-a mai aflat că generalul Nicolaie Militaru, cel pe care Silviu Brucan îl consideră un alt veritabil erou al Revoluției, a fost unul dintre spionii sovietici, pe care Securitatea din vremea lui Ceaușescu l-a monitorizat în „Dosarele Corbii“.
  • Gen. Stănculescu, cel pe care Brucan îl consideră un mare erou, a fost condamnat exact pentru implicarea sa în represiunile organizate de Armată la Timișoara.
  • Vă invităm să citiți și
    http://www.cotidianul.ro/vinovatul-de-serviciu-generalul-iulian-vlad-307497/

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*