Cum Vestul poate învinge Restul

”De ce insistă atât de mulți că scopul războiului împotriva Iranului trebuia să fie schimbarea de regim? Nu au acordat atenție faptului că Washingtonul și Ierusalimul au negat că ar urmări asta – iar unii au spus că există câteva probleme legate de „schimbarea de regim” chiar și după ce ordinul lui Trump pentru încetarea focului a dus la oprirea abrupta a luptelor.

Răspunsul nu este atât de complicat: cei care au vorbit despre schimbarea de regim doreau înfrângerea Israelului. Unii, inclusiv Tucker Carlson, doreau chiar înfrângerea Americii, ceva ce ar fi fost posibil dacă Trump și Netanyahu ar fi fost atât de nebuni încât să trimită o armată spre Teheran, printr-o țară de 80 de ori mai mare decât Israelul. Implicația este că, în lipsa unei încercări nebunești de a schimba regimul printr-o invazie terestră, înfrângerea Iranului trebuia să fie rezultatul așteptat: Israelul este un stat occidental modern, în vreme ce Iranul este doar o teocrație modernizată în mod superficial”, scrie Edward Luttwak.

Pentru o generație influențată de studiile despre vinovăția ”post-colonială”, o generație învățată să-i disprețuiască pe europenii care au plecat să cucerească lumea în niște corăbii fragile, este neplăcut să se gândească că, în ce privește echilibrul puterii militare, s-au schimbat atât de puține în sute și sute de ani. Urând Vestul așa cum ei o fac, în special în state create de coloniști precum Australia, Canada, SUA și tot mai vocal în Israel, ei vor să-și vadă propriile țări umilite.

Însă toată lumea înțelege acum că Israelul a controlat spațiul aerian al Iranului atât cât a vrut, chiar dacă nu are in dotare niciun avion cu rază lungă de acțiune și nici avioane pentru alimentare special concepute. Israelul are, de fapt, o aviație tipic occidentală. În practică, asta înseamnă că piloții și comandanții sunt niște profesioniști care acceptă limitele echipamentelor lor și încearcă să le depășească – inclusiv prin lansarea din aer a unor rachete balistice, ca modalitate de a extinde raza de acțiune.

Calitatea occidentală care duce la câștigarea unor războaie este dorința de a recunoaște greșelile și înfrângerile și de a nu le mai repeta. Defunctul fondator al Hezbollah, Hassan Nasrallah, a admirat raportul Israelului despre războiul din 2006, război pe care l-a pornit chiar el. Este un raport care a lovit în reputația armatei și i-a criticat și pe premierul israelian, și pe șeful armatei. Amândoi au demisionat după acel război.

După atacul surpriză de pe 7 octombrie 2023, vor urma alte revelații neplăcute, care vor pune capăt cu siguranță carierei politice a premierului Netanyahu, în ciuda strategiei sale victorioase. Asta pentru că premierul avea o responsabilitate majoră pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. După războiul din 1973, care a început tot cu un atac surpriza, în zona Canalului Suez, premierul Golda Meir a demisionat și a ieșit din politică, chiar dacă și-a condus țara la o victorie împotriva Egiptului și Siriei.

Spre deosebire, ayatollahul Khamenei și-a început primul discurs de după luptele cu Israelul felicitându-i pe iranieni pentru ”foarte marea” victorie și succesele strălucite ale forțelor armate. Poate că cititorii Tehran Times, care au văzut cum clădirile importante din orașul lor au fost făcute una cu pământul, s-au consolat citind despre formidabilele rachete iraniene care au făcut ravagii iî Haifa si Tel Aviv. Li se spune că rachetele iraniene au distrus și Ministerul israelian al Apărării, și sediul Mossad – însă israelienii care trec zilnic pe acolo pot vedea că sunt intacte.

În presa iraniană nu s-a scris nimic despre atitudinea timidă a piloților iranieni – niciunul nu a îndrăznit să se angajeze în luptă cu avioanele israeliene. A fost o decizie nefericită pentru Iran, pentru că, deși avioanele iraniene sunt depășite, hărțuirea avioanelor israeliene ar fi făcut ca acestea din urmă să rămână fără combustibil.

Asta nu este doar o problemă în Orientul Mijlociu. Nici India, nici Pakistan nu au recunoscut pierderile suferite în lupta aeriana din urmă cu două luni. Dimpotrivă, fiecare tabără povestește cât de multe avioane inamice au fost doborâte de bravii piloți, iar televiziunile transmit imagini despre marile victorii.

Asta înseamnă că greșelile care au fost evidente nu vor fi corijate și ca antrenamentele ”ca la carte” vor continua, în dauna unor antrenamente inspirate din experiențele reale de luptă. Nu este un fenomen nou. Un pilot pakistanez care a pilotat pentru forțele aeriene iordaniene în Războiul de Șase Zile, este și acum un erou în țara sa. Și acum presa povestește cum acel pilot i-a terorizat pe piloții israelieni, chiar dacă informațiile istorice arată că aviația iordaniana și-a pierdut toate aparatele în prima zi a războiului.

Nici Vestul, nici Restul nu sunt omogene. Când vine vorba despre profesionalismul militar și adevăr, Japonia poate fi considerată o putere occidentală începând din 1905, când a învins Rusia în Extremul Orient. Cu zece ani înainte, flota învechită a Japoniei învinsese flota chineză modernizată de europeni. Pe de altă parte, avem și forțe militare europene care nu pot să lupte într-un război intens și nici să-și recunoască deficiențele.

În ultimii ani, unele dintre trupele europene au participat la ocupația Afganistanului și Irakului – fără a obține nimic, firește, pentru că nici nu au fost văzute. Ofițerii americani le-au trimis în cele mai puțin periculoase zone. Iar până și acolo, aceste trupe europene au recurs la măsuri ingenioase, inclusiv mituindu-i pe inamici pentru a se preface că patrulează fără să fie atacate. Ofițerii americani și britanici au permis aceste trucuri, nerecurgând la anchete care ar fi dus la descoperirea adevărului.

Administrația Biden a făcut același lucru în cazul atacurilor hutiților în Marea Roșie. Deși porturile franceze si italiene din Mediterana au avut de suferit de pe urma perturbării traficului comercial, aceste țări nu au vrut să intervină. Biden a trimis însă US Navy să se alăture navelor britanice în lupta cu hutiții, în vreme ce RAF decola din Cipru pentru a bombarda Yemenul. Aliații lor francezi, italieni și spanioli nu erau nicăieri, cu toate că înfrângerea hutiților ar fi trebuit să fie o prioritate pentru ei.

Când Trump a aflat că navele țărilor mediteraneene nu au luptat – cu toate că aceste țări se mândresc cu sute de nave militare și chiar portavioane – a ordonat ca marina americană să se retragă complet. Cum fiecare rachetă trasă spre dronele hutiților costa 2,5 milioane de dolari, Casa Albă a refuzat să mai urmeze politica lui Biden a de apăra interesele economice europene fără ca europenii să lupte. Și da, există o misiune navală a UE. Însă cele două mici nave ale sale nu au voie să coopereze cu SUA și Marea Britanie și stau departe de zona periculoasă din Marea Roșie. Până la urmă, nu au niciun rost.

China este o mare necunoscută când vine vorba despre situații de luptă. Realizările majore ale chinezilor din ultimii doua mii de ani în toate domeniile creativității au fost însoțite de un șir nesfârșit de înfrângeri în fața unor invadatori mult mai puțini. Lucrurile au continuat astfel până în 1945, când japonezii copleșiți numeric nu au putut fi alungați nici de trupele naționaliste chineze, nici de cele comuniste. Chinezii nu au reușit să se impună nici în Vietnam, în 1979, când au încercat fără succes să-i protejeze pe kmerii roșii din Cambodgia în fața atacurilor vietnameze. După ce a pierdut 26.000 de oameni, Armata Populară de Eliberare s-a retras și i-a abandonat pe kmerii roșii. De atunci, China a devenit mult mai bogată, a obținut arme mult mai performante. Însă nu se știe cum luptă de fapt chinezii. Este o problemă legată și de politica unui singur copil – acum abrogată, dar ale cărei efecte se vor resimți vreme de două decenii. Asta înseamnă că fiecare soldat este singurul copil a două familii, iar ambele se vor stinge la moartea sa.

Lui Xi Jinping îi plac paradele militare și îi place de colonelul Qui Faobao, care a început luptele din regiunea Ladakh din Himalaya, împotriva Indiei. Însă în istorie nu a mai existat vreo armată formată copii singuri la părinți, iar moartea a patru militari chinezi în 2020 a fost ascunsă vreme de opt luni, în vreme ce Partidul Comunist a elaborat măsuri extraordinare pentru a reduce din impactul vestii. Dacă ar urma chiar și o confruntare de proporții reduse privind Taiwanul, este puțin probabil că vor muri doar patru militari chinezi.