„Dacă nu aş lucra şi trăi cu maximă intensitate, m-aş simţi mort”

Lecţia despre capodoperă

Acest aliaj preţios de pasiune şi gravitate, de emoţie care arde ca o flacără şi verticalitate artistică străină de compromisurile delăsării a însoţit dialogul cu tânărul şi marele regizor Felix Alexa, prezent în această stagiune cu patru premiere, „Meşteşugul vieţii” de Hanoch Levin, pe scena Teatrului Bulandra, „Misterul lui Sebastian” la Teatrul Odeon, „Spitalul comunal” de Hristo Boicev la Teatrul Metropolis, „Domnişoara Julie”, de Strindberg, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cărora li se adaugă “Livada de vişini”, de Cehov, “Sinucigaşul”, de Nikolai Erdman, “Visul unei nopţi de vară”, de Shakespeare, şi “O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, de pe scenele Teatrului Naţional, iar la Bulandra, „Moartea unui comis voiajor”, de Arthur Miller, şi „Scaunele”, de Eugène Ionesco. Un talent cu bogate valenţe în arta spectacolelor puse în scenă şlefuieşte fiecare premieră a acestui regizor pentru care nu există experiment şi non orizont fără intuiţie şi râvna perfecţiunii, fără sensibilitatea pusă în slujba dictaturii frumosului.

Cu renumitul muzician Alexander Bălănescu şi prietenul său Marius Manole

Într-o lume care face din derizoriu şi mediocritate, din întâmplător şi vulgaritate falsul blazon al realităţii şi ierarhiei valorilor, Felix Alexa creează spectacole-model pentru ceea ce trebuie să rămână demnitatea Teatrului şi a Artistului. Regizorul priveşte utopia şi nostalgia, arhitectura sufletului omenesc, atent cu fiecare nuanţă şi material din care se construieşte. Nimic nu rămâne doar faţadă, doar decor sau „trompe-l’oeil”, nimic nu e mai important decât depăşirea de sine, armonia şi forţa întregului.

Felix Alexa, la Teatrul La Fenice, din Veneţia

Precum la vechii alchimişti, îţi vine să repeţi, privindu-i spectacolele, “aurum nostrum non est aurum vulgi”. Deviza nu are nimic din trufia superiorităţii ce se autoproclamă. E ca un strigăt de luptă continuă a artistului neînduplecat şi al visătorului fără prihană.

Felix Alexa creează fiecare spectacol de teatru al său asemeni unui cruciat care apără o credinţă şi lucrează fiecare spectacol atent cu tainele şi uneltele eterne ale unei meserii pe care nu poţi să o înşeli cu jumătăţi de măsură şi impostură. De altfel, Felix Alexa a fost singurul bursier român al genialului regizor Peter Brook. Într-un interviu, acesta îmi mărturisea: „ Felix Alexa este o persoană pe care o cunosc de multă vreme şi i-am apreciat enorm talentul, inteligenţa, sensibilitatea şi voinţa de a reuşi”.

Alături de Bogdan Zsolt. Foto Biro Istvan

E un împătimit lucid, aprig, dictatorial, dacă vreţi, în fond un model pentru această breaslă a artei în teatru care nu separă originalitatea de virtuozitate, spectacolul şi strălucirea de geometrie. Tot alchimiştii spuneau “conjunctio oppositorum”. Regizorul lucrează creând şi creează lucrând.

Recitind acest interviu ce anunţă spectacolul “Revizorul”, o mare provocare, nu am putut să nu ne amintim de un poem celebru al lui Nichita Stănescu, “Lecţia despre cub. Lecţia despre capodoperă”.

George Banu, Felix Alexa şi Monique Borie

Felix Alexa ştie când trebuie să ştirbească uşor muchiile perfecte ale “cubului teatral”. Luciditatea şi rigoarea lui se lasă scăldate de emoţie. Iar emoţia a învăţat-o de mult graţie unor întâlniri ale regizorului cu mari maeştri, sistemul gingaş şi ingineresc de ecluze prin care se realizează catharsis-ul în Teatru, de la origini până în zilele noastre.

Lecţia lui Felix Alexa e o lecţie tonică, dătătoare de curaj şi de certitudini înalte. Talent. Temeinicie. Dăruire totală. Tumult interior. Tipare inconfundabile. Teatru cu majusculă.

Perioada cea mai frumoasă din crearea unui spectacol sunt repetiţiile

Felix Alexa în timpul repetiţiilor, cu Mircea Albulescu. Foto Mihaela Marin

Anul care se încheie a fost deosebit de benefic pentru tine. Spectacole surprinzătoare prin noutatea concepţiei, pline de mister şi senzualitate, precise, primite cu un deosebit interes de către public. Ai avut patru importante premiere, iar acum vei continua explorarea dramaturgiei ruseşti cu noi spectacole de Gogol. Ai putea să-mi dezvălui în premieră câte ceva despre aceste proiecte?

Da, a fost o stagiune importantă pentru mine, cu întâlniri excepţionale cum ar fi cea cu Radu Beligan la „Misterul Sebastian” sau cea cu Bogdan Zsolt la „Domnişoara Iulia”. Nu mai lucrasem înainte cu cei doi şi a fost o adevărată plăcere. Altfel, m-a bucurat să lucrez iarăşi cu Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Dana Dogaru, Valentin Uritescu, Adela Mărculescu, să debutez doi tineri talentaţi, Andrei Huţuleasc şi Raluca Aprodu, în „Spitalul comunal”.

Voi continua să lucrez în această stagiune cu un mare proiect Gogol, format din două spectacole diferite: „Revizorul” la TNB şi „Jurnalul unui nebun” la ArCub. În amândouă proiectele în rolul principal, prietenul şi colaboratorul meu de bază, Marius Manole. La „Jurnalul” voi lucra cu Alexander Bălănescu, un violonist şi compozitor excepţional, care vine special de la Londra pentru acest proiect. Mă bucur că Mihaela Păun, directoarea ArCub, a avut flerul şi curajul de a produce un spectacol, cu totul special, cu tandemul Bălănescu – Manole, un two man show, în regia mea. Vom avea premiera în februarie. La TNB, cu „Revizorul”, revin pe scena Sălii Mari, cu o nouă traducere semnată Maşa Dinescu, o viziune foarte modernă a acestei piese, despre lumea românească contemporană. Cred că va fi un spectacol foarte ironic şi cinic despre lumea în care trăim, cu politicienii şi obiceiurile lor distrugătoare. Gogol este un autor uriaş şi mă fascinează amestecul de oniric şi fantezie debordantă din scrierile sale. O lume uluitoare în care îmi face plăcere să mă „arunc” ca să mai scap de cenuşiul vieţii noastre cotidiene şi foarte plictisitoare.

Maia Morgenstern, o Ranevskaia încântătoare. Foto Mihaela Marin

Am observat că ai o mare pasiune pentru literatura rusă, pe care ai abordat-o cu mult succes, de la Cehov la Presniakov şi Erdman, ca şi pe Shaklespeare, Miller, Strindberg, Caragiale… Care sunt dramaturgii tăi preferaţi?

Literatura dramatică rusă este foarte puternică, diversă şi plină de sevă. De o mare profunzime. E firesc pentru mine să mă întorc din când în când la această mare literatură. De altfel, cum v-am mai spus, pregătesc un mare proiect Gogol. În acelaşi timp mi se pare important pentru un regizor să abordeze zone cât mai diverse, de la teatrul contemporan la cel clasic, de la Cehov la Shakespeare. Ceea ce leagă toate aceste zone diferite de dramaturgie este sensibilitatea şi viziunea asupra lumii a unei singure persoane, şi anume regizorul care montează toate aceste texte. Indiferent că e vorba de un text contemporan sau clasic, când îl montez vreau să vorbesc despre lucruri esenţiale din lumea care ne înconjoară. Textele importante au întotdeauna mai multe straturi de înţelegere care rezonează peste timp. De asta, marile piese ale lui Cehov sau Shakespeare pot fi mai actuale decât multe texte contemporane. Important e să sondezi şi să găseşti sâmburele contemporaneităţii adânc ascuns în ele.

Răzvan Vasilescu şi Dana Dogaru în Meşteşugul vieţii

Între fantezie şi rigoare, care este taina drumului tău într-o repetiţie? Şi mă refer la momentul zero. Ce spaime ai când începi un nou spectacol?

Repetiţiile sunt un proces foarte viu, niciuna nu seamănă cu cealaltă, uneori îţi propui ceva şi ajungi la un rezultat neaşteptat.Recunosc, am întotdeauna emoţii când încep un nou spectacol, mi-e chiar frică. E normal să ai un anumit stres, o stare de febrilitate, de aşteptare, e ca la începutul unei aventuri în necunoscut. Cine spune că nu are aceste senzaţii, minte. Din păcate, sau poate din fericire, nu trec odată cu experienţa acumulată. Te afli în faţa unei echipe pe care o vei conduce, pentru o perioadă de timp, într-un univers paralel, cel al piesei, dar şi cel al propriilor fantezii. E o experienţă umană delicată, iar în construirea încrederii, o atmosferă de dialog real, profund este absolut necesară.De multe ori, studenţii mei de la regie mă întreabă cum să înceapă repetiţiile, cum să creeze un climat cât mai „artistic”. Adevărul e că nu există reţete. Am văzut mari regizori lucrând în feluri foarte diferite. În timp, îţi poţi dezvolta un oarecare „sistem” propriu, personal, dar, pentru mine cel puţin, el este într-o permanentă transformare, în funcţie de echipa pe care o am în faţă, de un anumit tip de abordare a unei scene, a unui personaj.Cred însă în repetiţiile făcute „la cald”, cu implicare maximă. Numai în aceste condiţii speciale, intime, cu „sufletul pe tavă”, lucruri neaşteptate, speciale, subtile, pot ieşi la iveală.Se spune, pe bună dreptate, că perioada cea mai frumoasă din crearea unui spectacol sunt repetiţiile.Pe mine repetiţiile mă consumă extrem de mult, pentru că detest să repet „la rece”, neimplicat emoţional. Un regizor transmite energia lui echipei şi atunci când actorii simt, ca nişte animale sensibile, vulnerabilităţile, lucrurile se pot complica.Am mizat întotdeauna pe instinct în relaţia cu actorii. Instinctul e un lucru care nu se poate învăţa. Te naşti cu el, dar poate fi dezvoltat în timp, rafinat.

Marius Manole în Visul unei nopţi de vară

Coborârea pe scenă este ca o coborâre în infern sau în paradis?

Şi una, şi cealaltă. (râde) Adevărul e că uneori regia poate fi o meserie foarte chinuitoare. Atunci când ai senzaţia că ai greşit, dar nu ştii cum să rezolvi situaţia, când ai momente lipste de inspiraţie, sau dimpotrivă, când eşti convins că ideea ta e bună, dar actorul nu reuşeşte în niciun fel să o transpună scenic. Există şi astfel de momente. Uneori le depăşeşti, alteori nu. Nesiguranţa acestei profesii, gradul ei cel mai mare de vulnerabilitate, de fragilitate, sunt, paradoxal, şi lucrurile cele mai excitante, mai spectaculoase. Uneori, într-o singură repetiţie poţi trece de la depresie la un moment de fericire sau invers. Acest imprevizibil mie îmi place. E un imprevizibil artistic, creativ. Din păcate, în ultimul timp a început să apară în teatru un imprevizibil ce ţine de seriozitate, de organizare. Acesta e distrugăor şi a început să devină un duşman al calităţii spectacolelor. În Bucureşti mai ales, a devenit o problemă reală, dacă repeţi cu o echipă mai numeroasă, să strângi actorii la repetiţii. E ridicol, dar e adevărat ce spun. Am început să-l înţeleg pe Purcărete, care se fereşte efectiv să mai lucreze în Bucureşti. La Teatrul Maghiar din Cluj, de exemplu, am avut o experienţă extraordinară cu „Domnişoara Iulia”. Toţi erau de o seriozitate şi de o rigoare profesională incredibile. Şi actorii, şi tehnicul. E meritul lui Gabor Tompa. Aşa ceva e o raritate, din păcate, în Bucureşti. Lumea a devenit mai grăbită, mai puţin dispusă să-şi consume viaţa pentru un proiect, iar această lipsă de pasiune, a început, după părerea mea, să se simtă. De asta eu ţin imens la actori ca Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ sau alţii pentru care cuvântul „compromis” aproape că nu există. O astfel de atitudine îmi dă curaj să continui să cred că merită să faci teatru. Altfel, cred că trăim vremuri în care „superficialitatea” e o boală extrem de răspândită şi de contagioasă. Mulţi se îmbolnăvesc de asta… grav.

Mucegaiul general a contaminat şi lumea teatrală

Dan Puric în O noapte furtunoasă

Se spune despre tine că eşti un regizor dictatorial, dar eu ştiu la fel de bine ca mulţi alţii că eşti deosebit de exigent, autoritar, neliniştit, febril, tensionat, pentru că urmăreşti întotdeauna perfecţiunea. Şi ai o pasiune fanatică pentru teatru. Faci parte din categoria regizorilor care au curaj, care riscă. Reînnoirea teatrului depinde şi de transformarea şi regândirea repetiţiilor. Este teatrul în opinia ta un organism viu?

Cei care spun că sunt „dictatorial” confundă seriozitatea, perfecţionismul şi refuzul compromisului cu duritatea. Da, recunosc, uneori pot fi deosebit de intransingent, atunci când sunt pus în faţa neseriozităţii, lipsei de pasiune, neprofesionalismului. Dar am să vă spun ceva: acum, la Teatrul Maghiar din Cluj am repetat 5 săptămâni fără să ridic măcar o singură dată vocea, lucru care, mărturisesc, nu mi se întâmplase de foarte multă vreme. Chiar glumeam cu Bogdan Zsolt, un actor extraordinar, spunându-i că la ei la Cluj am reînceput să mă simt „normal” tocmai pentru că nu aveam motive să devin „dictator”. Toate departamentele funcţionau bine, exact, profesionist. A fost o uşurare să constat că nu eu am probleme când ridic tonul, ci sistemul atunci când funcţionează prost (râde). Mă deranjează teribil că mulţi oameni din domeniul teatrului acceptă lucruri de neacceptat dintr-o perspectivă profesionistă. Acceptul lor tacit a înrăutăţit în asemeanea măsură lucrurile încât anormalitatea a devenit regula. Am împlinit de curând 21 de ani de când am făcut primul meu spectacol profesionist, ca spectacol de diplomă, la TNB. Constat că într-un fel, în toţi aceşti ani, pasiunea a scăzut mult în teatru. Evident, şi condiţiile materiale contează, statutul artiştilor s-a degradat, dar parcă tot nu pot înţelege lipsa pasiunii. Atunci de ce mai lucrează unii în teatru? Doar sunt atâtea alte meserii… Da, teatrul este un organism viu, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră. Acest lucru, însă, are părţi bune, dar şi foarte periculoase, cum ar fi faptul că teatrul ca instituţie, ca mentalitate, preia atmosfera generală a societăţii româneşti, care nu este într-un moment bun. Mucegaiul general a contaminat şi lumea teatrală. Partea bună este că acest organism se poate şi regenera, deocamdată în mici insule izolate, de oameni ce luptă cu atmosfera generală, dar există speranţă.

Irina Movilă şi Marius Bodochi în Visul unei nopţi de vară

Ce te mai nelinişteşte în lumea teatrală de azi?

Am crezut întotdeauna că o echipă care lucrează la un spectacol trebuie să se izoleze într-un fel de cantonament artistic. Asta e soluţia artistică. Cea birocratică, socială, guvernamentală, ar fi să se schimbe sistemul. Cei talentaţi, care joacă mult, să fie plătiţi cu totul altfel decât ceilalţi, să fie o diferenţă firească între actori. Acum am senzaţia că e un fel de comunism prost înţeles care a rămas la nivelul organizării teatrale. Şi, din păcate, generaţia tânără are puţine şanse în acest sistem. E ridicol să constaţi că actorii angajaţi, cei mai tineri din teatrele bucureştene au peste 30 de ani, iar numai de la UNATC ies anual peste 50 de tineri actori, de care teoretic nimeni nu are nevoie. E absurd, trist şi deprimant. Şi de asta am încercat în ultimii ani să debutez măcar un tânăr actor pe an. Şansa pe care eu am avut-o la început, în 1991, trebuie întoarsă. Mi se pare un gest firesc.

Relaţia cu actorii este pentru mine esenţială

Ana Ciontea în Livada de vişini

Cum se desfăşoară repetiţiile, cu reflectoarele asupra actorilor, cu costume de scenă atunci când transformiscena într-un laborator? Cum creezi scheletul pe care pui apoi carnea?

Sunt diferite faze ale repetiţiilor, diferite ca şi complexitate tehnică. La început, totul poate fi improvizat, nu ai nevoie de proiectoare, costume, decor. Apoi, când totul începe să capete contur, viaţa scenică, toate elementele noi, decor, costume, lumini, nu fac decât să completeze spectacolul, să-i dea forma finală, să creeze atmosfera dorită. E un proces lent, cu multe necunoscute, dar şi cu surprize plăcute. Uneori o lumină, un costum, poate schimba decisiv o scenă deja lucrată. Detaliile sunt cele mai importante în teatru. Ele dau senzaţia complexităţii unui personaj, unei scene, unui spectacol. Eu cred în construcţia minuţioasă a unui spectacol, în acumularea de senzaţii şi detalii, perfect coordonate de către regizor. Să nu înţelegeţi prin asta că totul este dinainte ştiut. Nu! De multe ori eu schimb total o scenă pe care iniţial am gândit-o altfel. Relaţia cu actorii este pentru mine esenţială. Nu-mi plac deloc regizorii care folosesc actorii doar ca pe nişte executanţi ai ideilor regizorale. Pentru mine un spectacol este un dialog intens şi subtil, de multe ori polemic, între intenţiile regizorale şi impulsurile actorilor. Numai aşa totul devine posibil, iar repetiţia este un proces creator.

Am fost invitat de curând la „Conservatorul” din Paris să ţin un Atelier de excelenţă pentru actori, bazat pe scene din „Pescăruşul” de Cehov. Timp de o săptămână am repetat cu nişte studenţi extraordinari, concentrându-mă asupra acţiunilor fizice şi a detaliilor de comportament ale diferitelor personaje din „Pescăruşul”. În numai câteva ore, din improvizaţii, acţiuni clare, definitorii, şi detalii, se creionau în faţa mea adevărate scene dintr-un posibil spectacol. E fascinant pentru un regizor să vadă cum poate crea, chiar într-un timp scurt, o anumită calitate şi concentrare a jocului actoricesc. Dar pentru asta trebuie mai întâi creată o atmosferă de încredere şi siguranţă. E una dintre lecţiile importante pe care le-am învăţat lucrând cu un mare regizor ca Peter Brook.

Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, unii dintre actorii săi preferaţi

Ce faci după ce aventura s-a terminat? Te-am observat că eşti mereu în sală la fiecare spectacol, nu rezişti tentaţiei de a te reîntâlni mereu şi mereu cu spectacolele create de tine. Apoi veghezi ca ele să nu se degradeze în timp.

Da, vin des la spectacolele pe care le-am făcut, chiar la mult timp de la premieră. Toate spectacolele, indiferent cât de bine construite au fost, se degradează oarecum în timp. E bine ca regizorul să-şi supravegheze spectacolele, să fie atent la ritmurile, detaliile, energia spectacolului. Una din suferinţele mele, foarte dureroasă, este atunci când văd că o scenă, un spectacol în întregime, e departe de ceea ce am construit iniţial. Se mai întâmplă… Lucian Pintilie scrie în cartea lui „Bricabrac” că singurul vinovat pentru degradarea unui specatol este regizorul, pentru că nu-l supraveghează cu tenacitate. Are dreptate. Spectacolul, ca orice organism viu, creşte, se dezvoltă, apoi se poate degrada. Eu unul încerc, cât se poate, să evit acest proces, venind la aproapte toate spectacolele pe care le-am montat în Bucureşti. Evident, menţinearea unui spectacol în formă bună depinde şi de calitatea actorilor care joacă. Din păcate, am observat că în ultima vreme, actori talentaţi, care fac foarte multă televiziune, emisiuni de umor şi divertisment, cam tembele, confundă, probabil involuntar, scena teatrelor cu platourile acelor emisiuni inepte. Asta mă deranjează foarte rău şi uneori am luat măsuri dure împotriva unor asemenea deraieri. Poate şi de asta mă consideră unii mai „dictator”, dar sincer, nu aş ceda niciodată în faţa unei asemenea invazii de actorie superficială pe scena teatrelor. Ăsta e principalul motiv pentru care vin uneori neanunţat la spectacole. Alt motiv ar fi că îmi face plăcere să văd cum reacţionează publicul la spectacol. Recunosc, sunt prea emotiv să stau în sală, în public, aşa că mă ascund cumva în spate, în lateral, sau uneori la lumini, sus, în cabină, pentru a urmări spectacolul. Ciudat, am de fiecare dată emoţii când îmi văd, chiar la o reprezentaţie obişnuită, spectacole mai vechi. Şi trăiesc intens, uneori, frustrarea de a nu putea opri spectacolul şi a relua o scenă pentru a o repeta, pentru a da o indicaţie unui actor. Eu unul i-aş obliga, ca eventual director, pe toţi regizorii să-şi supravegheze din când în când propriile spectacole. Pot avea surprize…

Răzvan Vasilescu şi Oana Pellea în Scaunele. Foto Mihaela Marin

Multe din spectacolele create de tine la Teatrul Naţional au fost în Sala Amfiteatru, care îţi permitea o relaţie privilegiată cu spectatorul, sală care din păcate azi nu mai există. Cât contează pentru un regizor spaţiul pentru care îşi gândeşte creaţia?

Regret enorm dispariţia Sălii Amfiteatru. Era o sală care se potrivea foarte bine esteticii mele teatrale, lucrului subtil cu actorul, unui anumit tip de intensitate şi concentrare actoricească. Personal, cred că a fost o mare greşeală distrugerea acestui spaţiu. Da, aveţi dreptate, spaţiul poate influenţa decisiv un spectacol. Am învăţat asta la propriu, lucrând cu Peter Brook şi fiind responsabil de acel spectacol, „Impresiile lui Pelleas”, după Debussy, într-un lung turneu european în care schimbam continuu spaţiul de joc. De altfel, şi acum am mari emoţii cu „Livada de vişini” de la TNB, spectacol pe care trebuie să-l mut la Sala Mare, după distrugerea Sălii Amfiteatru. Chiar discutam cu Marius Manole cum putem adapta stilul de joc la un spaţiu enorm faţă de cel iniţial. Asta poate influenţa negativ un spectacol creat pentru o relaţie intimă cu spectatorul. Spaţiul face parte integrantă din spectacol, iar gândirea şi dezvoltarea spaţiului, din ceea ce se numeşte viziunea regizorului. Eu unul am încercat totdeauna să creez spaţii care au dublu sens, pornesc de la realitate şi se dezvoltă într-o zonă poetică care transcende această realitate. Spaţiul şi sonorităţile sale, pentru că există şi o muzică a spaţiului, sunt elemente importante în spectacolele mele.

Secvenţă din Domnişoara Iulia. Foto Mihaela Marin

Încă din copilărie ai respirat teatru. Provii dintr-o familie de intelectuali, tatăl tău fiind cunoscutul regizor Visarion Alexa. Cum ai deprins gustul pentru această profesie? Când ai realizat că acesta este drumul tău? Care ţi-au fost maeştrii?

Da, am avut noroc să mă formez într-o atmosferă artistică, să am contact, încă din copilărie, cu oameni foarte interesanţi, cu personalităţi distincte. Sunt sigur că asta m-a ajutat. Dar, în acelaşi timp, nu eram pasionat de lumea teatrului, nu ţineam deloc să devin regizor. Iniţial am vrut să dau examen la Arhitectură sau la Litere. Dar, până la urmă, se pare că moştenirea genetică a fost mai puternică… am intrat la Regie de Teatru şi în facultate a început pentru mine adevărata pasiune pentru teatru, lucrând cu colegii mei actori (Florin Piersic Jr., Irina Movilă, Marius Stănescu). Pe mine teatrul m-a ajutat să-mi înving şi o timiditate şi o sensibilitate foarte puternică. Eram, şi în mare parte am rămas, un om emotiv. Recunosc, am avut noroc ca, după facultate, în anii de formare, să întâlnesc nişte mari personaltăţi ca Peter Brook, George Banu, care m-au marcat şi format. Cu George Banu, în timp, am devenit şi foarte bun prieten, lucru care mă onorează. E important să întâlneşti la timpul potrivit oamenii potriviţi, pentru a te dezvolta uman şi artistic. Eu unul detest „prieteniile” pe Facebook (de altfel m-am încăpăţânat să nu-mi fac cont), care alterează însăşi ideea de prietenie, o face superficială. Prieten nu e cineva care-ţi dă click pe un buton şi nici nu e posibil să ai 500-1.000 de „prieteni”. În ziua de azi multe cuvinte importante şi-au pierdut sensul profund, adevărat. Asta e trist. Ca să mă întorc la familia mea, vreau să-l amintesc şi pe fratele meu, Cristian Alexa, care a făcut studii de sculptură la Bucureşti şi care acum lucrează la o galerie de artă din New York, într-un post de conducere. Părinţii mei erau foarte tineri când ne-au făcut, 20 şi 19 ani, şi erau puţin inconştienţi, cred, dar iată că până la urmă, acum după 45 de ani, constat că familia a rămas, în ciuda problemelor inerente, unită. Deşi, într-un fel, când eram copil eram gelos pe meseria tatălui meu, pentru că mi-l răpea din rolul de tată, şi nu mă gândeam deloc să devin regizor, acum mărturisesc că nu cred că m-aş fi regăsit în altă postură. Cu toate momentele grele, de insatisfacţie, chiar depresie, absolut normale, acum, la 45 de ani, pot spune că sunt fericit că mi-am ales durmul acesta în viaţă.

Adela Mărculescu, Ileana Olteanu şi Dan Puric în Sinucigaşul

Odată îmi mărturiseai că, după terminarea facultăţii, nu-ţi făcea plăcere să ţi se spună că eşti fiul lui Alexa Visarion. Era un duel al orgoliilor?

Da, când eram în facultate şi mă pregăteam să devin regizor, începuse să mă irite că toţii oamenii din lumea teatrală mă considerau „băiatul lui Alexa”. Era şi orgoliu în reacţia mea, dar şi frica de a nu rămâne doar atât. Multă lume consideră că e un mare avantaj să ai un tată cunoscut în aceeaşi profesie, dar pot să vă spun că e foarte greu, există o presiune enormă să demonstrezi că eşti pe propriile tale picioare, că eşti o voce distinctă în aceeaşi profesie. De mult nu mai am această problemă, dimpotrivă cineva glumea odată cu taică-meu: „Uite-l pe tatăl lui Felix!” (râde). Am avut o relaţie complicată cu taică-meu, ne certam des pe probleme artistice, am fost întotdeauna un rebel în familie, dar cu cât trece timpul îmi dau seama că suntem mai apropiaţi decât credeam eu. Mă bucur că poate fi mândru de mine şi că nu l-am dezamăgit. De fapt, cel mai frică mi-a fost, încă din studenţie, de ratarea în meseria asta. Ar fi fost cu atât mai gravă cu un tată regizor cunoscut. Din fericire, pare că nu e aşa. (râde)

Mircea Rusu, Mihai Călin şi Irina Movilă în O noapte furtunoasă

Cum te împaci cu critica de specialitate? Ştiu că eşti prieten cu George Banu şi părerile lui contează pentru tine.

Sunt critici pe care îi respect mult şi aşa-zişi critici care sunt de-a dreptul cretini. Îmi asum această afirmaţie şi pot să o probez oricând cu extrase din ceea ce scriu. Ori sunt la un nivel cultural submediocru, ori scriu atât de alambicat ca să-şi probeze erudiţia încât nu înţelegi nimic. De fapt, oamenii ăştia nici n-ar trebui să fie numiţi critici, jignesc acest termen de specialitate. Sunt din ce în ce mai surprins şi de oameni care, inteligenţi fiind, nu au fler şi talent pentru a descoperi ceea ce un regizor creează într-un spectacol. Am auzit de multe ori spunându-se despre spectacolele mele că sunt foarte „bune”, „curate”, cu performanţe actoriceşti. De parcă toate nuanţele actoriceşti n-ar fi construite minuţios de regizor. După o muncă enormă la un spectacol, la nuanţă, constaţi că vin nişte critici care au senzaţia că regia înseamnă numai să ai idei trăznite. Îi sfătuiesc să vină şi la repetiţie. Nu ale mele, evident. Dar ar constata că procesul creării unui spectacol e puţin mai complicat decât minţile lor. E frustrant când ai de a face cu astfel de oameni care nu înţeleg subtilităţi şi diferitele niveluri ale unui spectacol. Din fericire, există şi minţi luminate, profunde şi subtile cum e George Banu, care, chiar atunci când are o observaţie de făcut, e din perspectiva unei înţelegeri profunde şi globale a spectacolului. Prietenia lui e un lucru important în viaţa mea, mă emoţionează şi mă onorează.

Mă deranjează mitocănia şi superficialitatea aduse la rangul de valori naţionale

Dan Puric în Sinucigaşul

Cum ţi se pare lumea politică românească? Cum vezi viitorul, din perspectivă teatrală?

Despre politiceni e greu să vorbeşti, toată lumea îi înjură. Din păcate, oameni inteligenţi, cu viziune, sunt foarte puţini. Ce mă deranjează pe mine e această masă sinistră de politicieni mitocani, agramaţi, needucaţi, un fel de manelişti ce discută despre viitorul nostru. Pot înţelege că nu sunt cu toţii prea cultivaţi, dar de aici până la mitocănie agresivă e un drum lung. De fapt, asta mă deranjează cel mai mult în România actuală, mitocănia şi superficialitatea aduse la rang de valori naţionale. Nu sărăcia e problema principală, ci lipsa totală de respect pentru valori de bază. Dacă am fi la fel de adânciţi în criză economică, dar mai politicoşi, civilizaţi, morali, lumea în care trăim ar fi altfel. Viaţa teatrală? Din păcate o văd în cenuşiu, în criză din punct de vedere instituţional. Există clar o criză a instituţiei teatrale şi ea se va adânci în anii ce urmează dacă cineva nu va lua măsuri dure. Acestea pot fi dureroase, de aceea majoritatea celor din teatru nu le doresc şi le-au amânat atât, dar există o limită a absurdului şi a suportabilităţii. În meseriile artistice nu sunt toţi egali, nu trebuie să existe o democraţie prost înţeleasă. Iar cei care stau degeaba şi sunt plătiţi la fel cu cei care muncesc continuu, trebuie să se retragă. Doar nu pregătim sute de tineri actori în fiecare an pentru ca niciunul dintre ei să nu poată fi angajat pentru că locurile sunt ocupate în teatre de neaveniţi cu vechime în muncă. E grav ce se întâmplă.

Ştiaţi că un director de teatru, dacă vrea să dea afară pe cineva, pe bună dreptate, nu poate să o facă? Directorii au mâinile legate într-un fel de o legislaţie proastă şi trebuie să „înghită” tot felul de mediocri pentru că nu-i pot da afară, dar nici nu pot angaja tineri talentaţi. E absurd. Dar să nu disperăm, atât timp cât există artişti pasionaţi, care creează în jurul lor oaze de energie şi efervescenţă creatoare, nu-i totul pierdut. Şi cunosc mulţi colegi în stare de aşa ceva…

Senzaţia de iubire e ca un drog

Secvenţă din Spitalul comunal

Dacă ai avea posibilităţi financiare, ce ai face?

Aş călători mult mai mult, n-aş mai fi îngrijorat că o să ajung în curând la cincizeci de ani şi nu o să mă pot muta din micul meu apartament de 2 camere şi aş vrea să îmi pot cumpăra bilete la teatru şi operă în orice colţ al lumii. Nu cred că m-aş distra mult mai mult, ci m-ar ajuta şi mai mult profesional.

Te consideri un om fericit? Ţi se mai întâmplă să te îndrăgosteşti?

În mare parte, da. Evident că am şi eu ca orice om angoasele şi frustrările mele. Regret că n-am un copil, regret că am greşit de multe ori faţă de cei apropiaţi, dar sunt fericit că nu mi-am ratat drumul profesional în viaţă. Referitor la dragoste, e un lucru foarte important pentru mine, nu pot trăi fără asta. Poate şi de asta nu m-am căsătorit până acum. Când, după ani de zile de relaţie, ceva a început să moară, să se distrugă, nu am mai putut continua. Aşa că m-am îndrăgostit din nou ca să am iar senzaţia asta care pentru mine e ca un drog.

La ce visezi pentru anul care vine?

Să fiu sănătos, lucru care văd că devine din ce în ce mai important, să-mi iasă bine proiectele teatrale şi să rămân îndrăgostit.