De ce România a avut interzis să joace finala

O delegare de arbitri unicat la un campionat mondial. Cum ne-au „făcut” arbitri în primele 60 de minute. De ce nu s-a apelat la nemţi?

Oficialii români au acuzat arbitrajul

România a pierdut, după prelungiri, semifinala cu Norvegia, la sfârşitul timpului regulamentar scorul fiind 27-27. După meci oficialii naţionalei României au acuzat arbitrajul. „În mod normal eu nu mă agit pe margine, dar chiar m-am enervat la deciziile arbitrilor. Au fost câteva foarte proaste, împotriva noastră. Eliminările dictate au fost circ curat. Au influențat prea mult meciul, iar în unele momente jucătoarele au fost penalizate pentru că stăteau în drumul adversarelor” – Tomas Ryde, antrenor principal.

„Am tras un semnal de alarmă când am văzut cine ne va arbitra. Fetele mi-au zis că puteam juca până mâine şi tot nu cîştigam. Am jucat de la egal la egal cu ele. Mergem înainte, mai avem un meci foarte important. Când am eliminat Danemarca, era clar că o să se întîmple ceva. Nu putea să se joace o finală cu sala trei sferturi goală” – Constantin Buceschi, antrenor secund (declaraţii preluate de pe GSP:ro)

Arbitraj cu dedicaţie

Înainte ca amândoi antrenorii naţionalei să se pronunţe, în cronica „la cald” a meciului am arătat că arbitri au defavorizat România în timpul regulamentar de joc, şi că atunci când un meci se termină la egalitate, şi două sau trei erori pot influenţa rezultatul. Este adevărat, pot exista şi opinii contrare, care să arate că România a jucat slab faza de apărare aproape tot meciul, că la scorul de 27-27 noi am avut 3 atacuri cu aruncări irosite, în timp ce Norvegia a pierdut 3 atacuri fiind sancţionată cu „paşi” şi „forţări în atac”. Aşa au stat lucrurile pe final. Dar într-o partidă în care miza este imensă, atacurile cu mingi irosite, erorile tehnice etc, fac parte din joc. Ar rezulta din „descrierea” ultimelor faze din timpul regulamentar de joc, că arbitri au fost corecţi. Nu. Lucrurile nu au stat deloc aşa. Dacă arbitri ar fi fost corecţi nu se ajungea la 27-27. După analiza video a partidei, am găsit următoarele: o fază de atac a României a fost întoarsă, fiind sancţionată eronat cu forţare în atac, pe contratac, nordicele au înscris; în 3 faze de atac ale României, norvegiencele s-au apărat în semicerc (normal România trebuia să primească 7m), arbitrii au acordat banale aruncări de la 9m; în 5 faze de atac în care Norvegia a făcut forţare în atac, în loc ca arbitrii să le ia atacul, au acordat un 7m pentru „apărare în semicerc” şi 4 aruncări de la 9; din cele 5 faze, Norvegia a marcat 2 goluri;

un fault al Elizei Buceschi de „9m” a fost „transformat” în 7m şi eliminare, Monk a marcat de la 7m. În fine, la scorul de 23-22 pentru România, în minutul 50:19, Neagu aruncă de la 9m, mingea loveşte transversala şi cade dincolo de linia porţii, arbitrul care era „de poartă” la faza respectivă nu acordă gol, nordicele pleacă pe contraatac, Neagu este eliminată, Norvegia egalează. În loc de 24-22, scorul a devenit 23-23. Toate aceste erori dacă nu ar fi existat, în minutul 60 am fi avut în cel mai rău caz, un gol sau două avans.

Delegare cu dedicaţie

Înainte de meci, secundul Buceschi nu era deloc încântat de faptul că meciul România-Norvegia din semifinale urma să fie arbitrat de cuplul sloven, Bojan Lah/David Sok. Foarte ciudat – dar perfect explicabil după meci – Lah/Sok au fost delegaţi să conducă pentru a 5 oară un meci în care juca Norvegia. O delegare unicat. Lah/Sok au mai condus:

Norvegia – Kazahstan 40-19, Norvegia – România 26-22, Norvegia – Spania 29-26 – toate în grupa D, plus Norvegia – Muntenegru 26-25, în sferturile de finală şi din nou Norvegia-România, în semifinale. Această delegare a stabilit 3 situaţii unicat: o echipă a fost arbitrată în 5 meciuri (din 8 jucate) de către acelaşi cuplu de arbitri; de asemenea, un cuplu a condus amândouă meciurile dintre două echipe în cadrul unui turneu final; în sfârşit, acelaşi cuplu a condus în două partide consecutive (sferturi şi semifinale) o echipă. Şi pentru că nu vrem să facem acuzaţii gratuite, vă prezentăm delegările la meciurile din faza eliminatorie:

Optimi de finală

13.12. Norvegia – Germania: Horwath/Marton (Ungaria)

13.12. România – Brazilia: Garcia/Marin (Spania)

13.12. Danemarca – Suedia: Arntsen, Røen (Norvegia)

13.12. Olanda – Serbia: Bonaventura/Bonaventura (Franţa)

14.12. Franţa – Spania: Schulze/Tönnies (Germania)

14.12. Polonia – Ungaria: Lah/Sok (Slovenia)

14.12. Rusia – Koreea de Sud: Lenci/Grillo (Argentina)

14.12. Muntenegru – Angola: Koo/Lee (Koreea de Sud)

Sferturi de finală

16.12. Olanda – Franţa: Horwath/Marton (Ungaria)

16.12. Polonia – Rusia: Arntsen, Røen (Norvegia)

16.12. Norvegia – Muntenegru: Lah/Sok (Slovenia)

16.12. România – Danemarca: Bonaventura/Bonaventura (Franţa)

Semifinale 5-8 şi 1-4

18.12. Rusia – Franţa: Koo/Lee (Koreea de Sud)

18.12. Danemarca – Muntenegru: Horwath/Marton (Ungaria)

18.12. Olanda – Polonia: Antić/Jakovljević (Serbia)

18.12. Norvegia – România: Lah/Sok (Slovenia)

După cum se poate observa, în sferturile de finală au oficiat cupluri care au arbitrat şi în optimi. Nu este nimic de obiectat aici. În semifinale, Lah şi Sok (Slovenia), Horwath şi Marton (Ungaria), s-au aflat la al treilea meci din faza eliminatorie, Koo/Lee din Koreea de Sud la al doilea meci din faza eliminatorie, iar sârbii Antić/Jakovljević la primul meci în faza eliminatorie. Se impune o întrebare: de ce slovenii şi maghiarii au oficiat în toate etapele eliminatorii, iar alţii au prins două sau chiar o singură delegare în cele 3 faze eliminatorii. Dacă perechea maghiară a arbitrat al 3-lea meci în turneul de „consilare”, în schimb Lah şi Sok au arbitrat al treilea meci consecutiv în semifinală. Existau două cupluri, Schulze/Tönnies (Germania) şi Garcia/Marin (Spania), care nu au oficiat în sferturi şi care ar fi putut arbitra semifinala Norvegia-România. Îi scoatem afară pe spanioli, pentru că ar fi existat suspiciuni că trag pentru Norvegia (se ştie, dacă Norvegia iese campioană mondială, Spania este calificată direct la olimpiadă), dar de ce nu s-a apelat la nemţii, mai ales că Germania nu se mai află în competiţie?. Oficialii FRH ar trebui să pună această întrebare omologilor lor de la IHF.

De ce nu aveam ce căuta în finală

Toate cele de mai sus, ne arată că s-a făcut tot posibilul (şi s-a reuşit) ca România să nu ajungă în finală. Ce ar fi însemnat o finală România-Olanda?. 200 de români, 1.000 de olandezi şi 1000 de danezi într-o arenă de 13.000 de locuri. Ce înseamnă o finală Norvegia-Olanda? 1.000 de olandezi, 5 sau 6.000 de norvegieni, 1.000 de danezi în tribune. Un salt de la 200 la 6.000 de spectatori în plus, reprezintă totuşi ceva pentru un campionat mondial care nu a stat deloc pe roze în ceea ce priveşte reţeta financiară. O medie de 3.225 de spectatori de meci, a reprezentat un eşec pentru organizatori, mai ales dacă ţinem cont că 28 de meciuri s-au jucat într-o sală cu 13.000 de locuri, 24 într-o sală cu 5.000 de locuri, 16 într-o sală cu 3.500 de locuri şi 16 într-o sală cu 2.800 de locuri. Să nu uităm, că din cauza unei „defecţiuni majore” (gazdele nu se aşteptau să se claseze pe locul 3 în grupă) s-au inversat zilele de desfăşurare ale unor meciuri din optimi, pentru ca Danemarca să joace primul meci din faza eliminatorie la Herning, în faţa a 12.500 de suporteri. De asemenea, în optimi, meciul Norvegia-Germania a fost mutat de la Kolding la Frederikshavn, pentru că respectiva localitate era mai aproape de graniţa cu Norvegia şi se miza pe cca 1.500 de suporteri norvegieni. Un alt motiv pentru care România nu a fost dorită în finală o reprezintă şi ceea ce se poate numi, „solidaritatea nordică”. România ar fi avut prima şansă să câştige titlul şi drept consecinţă s-ar fi calificat direct la Jocurile Olimpice. Prin „piedica” pusă României, titlul va rămâne probabil în „nord”, Norvegia fiind favorită, iar Danemarca are şansa de a prinde un turneu preolimpic ceva mai lejer în primăvară.