De la criza americană la romanul fantasy şi arta suspansului, de la Vechiul Testament la misterioşii alchimişti şi la lumea ca teatru

Trilogia SUA. Marile afaceri

Dacă aţi fost vreodată intrigaţi de puterea „visului american”, de prosperitatea surprinzătoare a acestei ţări şi de cum s-a transformat peste noapte, odată cu venirea Marii Depresiuni, în focarul crizei economice, John Dos Passos vă va duce „în spatele cortinei” în această nouă apariţie editorială, „Trilogia SUA: Marile afaceri”.

„Fiu de 19 ani al veterinarului din Castellaneta, orăşel din sudul Italiei, fu expediat în America, aşa, ca mulţi alţi tineri italieni fără căpătâi, atunci când părinţii lui renunţară la ideea de a-l mai domestici, să se înece sau să înoate şi poate să trimită câteva lire acasă printr-un mandat poştal internaţional. Familia o terminase cu el. Dar Rodolfo Gugliemi voia să reuşească. Se învârtea prin preajma cabaretelor, făcând tot felul de munci, măturând podelele în locul chelnerilor, spălând maşinile. Era leneş, frumos, bine făcut, suplu, vesel şi vanitos. Era un dansator de tango înnăscut. Femeile însetate de dragoste îl găseau adorabil. Începu să capete angajamente ca să danseze tango în sălile de dans şi cabarete; într-un turneu de music hall avu ca parteneră pe Jan Acker şi-şi luă numele de Rudolph Valentino. Eşuat pe coastă, se duse la Hollywood, lucră multă vreme ca figurant cu 5 dolari pe zi, regizorii începură să observe că e fotogenic. Şansa îi surâse în «Cei patru cavaleri» şi devine gigoloul visat de toate femeile. Întotdeauna cobora dintr-o limuzină sau urca într-o limunzină ori mângâia coama unor cai splendizi. Oriunde mergea, sirenele urlând ale motocicletelor îl precedau, străzile erau pline de feţe isterice, mâini care flutură, ochi înnebuniţi; îi tăiau pulpanele fracului admirabil croit, îi furau pălăria şi îi smulgeau cravata; valeţii scoteau de sub patul lui tinere frumoase; prin baruri şi prin cabarete, actriţe care voiau să se culce cu o stea îi făceau toată noaptea ochi dulci pe sub genele lor rimelate. Voia să ajungă departe, în strălucirea reflectoarelor de milioane de dolari ale El Doradoului; «Şeicul», Fiul Şeicului, el însuşi în persoană”… Astfel este prezentat Dansatorul de Tango.

Cititorul se întoarce împreună cu personajele înfăţişate de prozator, autorul unuia dintre cele mai ambiţioase proiecte realizate de un romancier american, într-o ţară în care fiecare îşi urmează visul. De la New York la Hollywood, John Dos Passos surprinde lumea afacerilor, fieful iluziilor pierdute şi, deopotrivă, al marilor victorii. În acest roman, America, nici tărâm al făgăduinţei, nici ţară blestemată, se priveşte în oglindă, neştiind că o aşteaptă Marea Depresiune.

În romanele care compun „Trilogia SUA” – „Paralela 42″, „1919″ şi „Marile afaceri” -, Dos Passos creionează unul dintre cele mai semnificative portrete colective ale Americii, pictate cu umorul sarcastic al modernismului american şi cu un ascuţit simţ al observaţiei sociale. Destinul personajelor, întreţesut cu evenimentele vremii şi naraţiuna plină de vervă, construită cu o tehnică originală, extrem de bine susţinută, fac din „Trilogia SUA” una dintre cele mai tentante lecturi ale clasicilor modernităţii. Realizare unică în literatura de peste Ocean, „Trilogia SUA”, de John Dos Passos, se încheie cu volumul „Marile afaceri”, o radiografie a unei societăţi abia ieşite din război în care îşi ia avânt industria.

Jocurile foamei

Volumele lui Suzanne Collins „creează dependenţă asemenea jocurilor video în care trebuie să ucizi duşmanul”, scria Stephen King. „O eroină de neuitat şi o carte remarcabilă, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un roman în care rămâi prins ca într-o capcană”, aprecia cronicarul de la „The Times”.

Declarată bestseller de „New York Times”, „USA Today” şi „Wall Street Journal”, cartea lui Suzanne Collins este considerată unul dintre cele mai bun romane fantasy din ultimii ani şi a câştigat nenumărate premii, printre care, „Best Book of the Year” şi „Kirkus Best Book”.

O lume descrisă superb, conturată într-un ritm excelent, cu evoluţie a personajelor şi intrigă veridică, dar deosebit de surprinzătoare.

Trilogia cuprinde „Jocurile foamei”, „Sfidarea” şi „Revolta”.

Autoarea şi-a început cariera în 1991 ca scenarist de televiziune, realizând printre altele „The Mystery Files of Shelby Woo” şi „Clarissa Explains it All”, nominalizate la Premiile Emmy. A scris mai multe episoade ale programelor pentru preşcolari, ce au obţinut, de asemenea, Premii Emmy. A debutat cu romanul „Gregor the Overlander”, primul volum al seriei de mare succes „Underland Chronicles”, răsplătită cu mai multe distincţii atât în Statele Unite, cât şi în Anglia.

„Jocurile foamei”, primul volum din trilogia cu acelaşi nume, s-a bucurat de un succes enorm atât din partea publicului, cât şi din partea criticii. A fost tipărit în nu mai puţin de 32 de ţări în doar şase luni de la lansare, devenind rapid un bestseller, fiind recomandat de toate revistele de profil ca una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2008. Drepturile de adaptare pentru marele ecran au fost achiziţionate de Casa de Producţie „Lionsgate”. În martie 2012, în America va avea loc premiera ecranizării „Jocurile foamei”, după un scenariu semnat de Suzanne Collins, Billy Ray şi Garry Ross, în regia acestuia din urmă.

Inclus de prestigioasa revistă „Times” în topul „10 cele mai bune cărţi” din 2009, al doilea volum al trilogiei „Jocurile foamei” este „Sfidarea”. O lectură poate chiar mai pasionantă decât primul volum, pentru că deja cititorul s-a ataşat de personajele alături de care a suferit, de intriga sa incredibilă. Îi regăsim pe Katniss şi pe Peeta într-o situaţie de viaţă şi de moarte. În aceeaşi lume post-apocaliptică, lupta continuă. „Dacă ai deschis cartea, n-o să mai poţi să dormi. Sfatul meu este s-o începi dimineaţa şi să renunţi la orice ai avea de făcut peste zi”, specifica Stephenie Meyer, iar „New York Times” comenta: „Autoarea a reuşit o performanţă rară. A scris o continuare chiar mai bună decât primul volum al seriei”.

Stăpână pe arta suspansului, Suzanne Collins dă o lovitură de maestru şi cu „Revolta”. Al treila volum este o meditaţie uimitoare despre preţul războiului. „O carte de forţă, care te epuizezază din punct de vedere emoţional”. Răzmeriţa ameninţă să cuprindă întregul Panem, iar destinul îi rezervă lui Katniss rolul de simbol al revoltei. Întâmplările se petrec într-un ritm ameţitor, iar Katniss înţelege că este doar o jucărie în mâna unei alte puteri de neoprit. Şi acesta este un bestseller internaţional care se bucură de aprecierea a milioane de cititori.

„Arenele au fost rase de pe faţa pământului, s-au construit monumente comemorative, Jocurile foamei nu mai există. Dar copiii învaţă despre ele la şcoală şi fata ştie că noi am avut un rol în toate astea. Cum aş putea să le povestesc despre lumea aceea fără să-i sperii de moarte? Pe copiii mei care nu ştiu că se joacă într-un cimitir… Îi putem face să înţeleagă într-un mod care le va spori curajul. Dar, într-o zi, va trebui să le ofer o explicaţie a coşmarurilor mele. De ce nu voi scăpa cu adevărat de ele niciodată. O să le spun cum supravieţuiesc. O să le spun că în dimineţile rele mi se pare imposibil să mă bucur de ceva, fiindcă mă tem că-mi va fi luat. Atunci fac în gând o listă a tuturor lucrurile bune pe care le-am văzut vreodată săvârşite de cineva. E ca un joc. Repetitiv. Chiar puţin plictisitor după 20 de ani. Însă există jocuri cu mult mai rele”. Astfel se încheie trilogia lui Suzanne Collins.

(Ne)lămuriri din Vechiul Testament

„Lucrarea de faţă este întâi de toate una de popularizare, deschisă cât mai multor profiluri de cititori. Sunt preferaţi însă intelectualii curioşi, fie ei şi teologi, care au rămas la vârsta lui «da’, de ce». În mediul teologic se vorbeşte uneori prea crispat despre teme de altfel importante şi serioase. Ceea ce aş dori eu să propun e un stil mai dezinvolt, mai cu mâinile în buzunar, atunci când discutăm despre subiecte biblice. Un zâmbet, un chicotit, alternate cu sorbirea din cafea şi sublinierea cu creionul, pot reprezenta o variantă valabilă – nădăjduiesc eu – dar în niciun caz exclusivă, pentru studiul sobru al textului sacru. Lectura ultimă a acestor texte mari pe care micile mele comentarii doar le ating la exterior, rămâne, evident, cea pe genunchi şi cea eclezială publică, în biserică”, scria autorul Alexandru Mihăilă, doctor în teologie la Universitatea din Iaşi. A studiat cu o bursă de cercetare la Universitatea de Teologie Evanghelică la Erlangen, în Germania, iar în 2010 a participat ca voluntar la săpăturile arheologice din Tel Meghiddo, Israel. În prezent este lector de Vechiul Testament şi Limba Ebraică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi redactor al revistei „Studii Teologice”.

Titluri precum „Poate Dumnezeu iubi nebuneşte?”, „Solomon, sfânt şi păcătos”, „Varlaam, vrăjitor sau profet?”, „Există profeţii neîmplinite”, „Ura şi Scriptura”, „Profetul şi OZN-urile”, „Grădina încuiată”, „Fecioara, Regina şi Ierusalimul”, „Unde este Turnul Babel?”, „Rituri şi ritualuri”, „Corabia” şi Paradisul” nu fac altceva decât să stimuleze cititul „Bibliei”, cu convingerea că ne apropiem de un text sacru. Autorul avertizează că nu se pot obţine răspunsuri inteligente decât prin întrebări inteligente, citind şi recitind textul.

Tainele alchimiei

Cel de al doilea volum al lui Fulcanelli, alături de cunoscutul său studiu „Misterul catedralelor”, invită cititorul într-o călătorie incitantă în lumea nevăzută a legendelor şi a misterioşilor alchimişti care au trudit de-a lungul secolelor pentru a împlini Marea Operă.

Fulcanelli este unul dintre alchimiştii care au trăit în Franţa la începutul secolului al XX-lea, întreaga lui biografie fiind învăluită în mister. Există două ipoteze răspândite cu privire la identitatea sa: una susţine că el ar fi fost membru al vechii familii regale Valois, iar alta afirmă că alchimistul ar fi fost un medic parizian. Cert este că francezul care şi-a luat acest pseudonim, ce derivă din Vulcan (numele zeului focului în mitologia romană) şi El (apelativ pentru Dumnezeu), a practicat alchimia şi a aşternut pe hârtie două opere fundamentale pentru ştiinţele oculte: „Misterul catedralelor” şi „Tainele alchimiei”. Considerată multă vreme o himeră, alchimia se bucură astăzi de un interes tot mai mare în lumea ştiinţifică. „Cărţile noastre nu sunt scrise pentru toţi, repetă vechii maeştri, deşi toţi sunt îndemnaţi să le citească”. Se înşală amarnic cel care speră să înţeleagă doctrina secretă după o simplă lectură.

În Antichitate şi mai ales în Egipt, această supunere primordială regulilor filosofice, care impunea iniţiaţilor respectarea unui secret inviolabil, se aplica la toate ramurile ştiinţelor şi ale ramurilor meşteşugăreşti. Ceramiştii, smălţuitorii, orfevrii topitori, sticlarii lucrau în interiorul templelor. Personalul muncitor al atelierelor şi laboratoarelor făcea parte din casta sacerdotală ce ţinea direct de preoţi. Din epoca medievală şi până în secolul al XIX-lea, istoria ne oferă numeroase exemple de organizare asemănătoare în ordinele cavalereşti şi monastice, în francmasonerie, corporaţii, bresle etc. Aceste multiple asociaţii păstrau cu înverşunare secretele ştiinţei sau pe cele ale meseriilor. Se ştie de câtă consideraţie se bucurau gentilomii sticlari pe lângă monarhi şi prinţi şi câtă grijă aveau aceşti artişti să nu dezvăluie secretele specifice nobilei industrii a sticlei.

Alchimia evocă un întreg cortegiu de istorii îndepărtate, de poveşti mirifice, de mărturii surprinzătoare. Alchimistul? Era ca un moşneag visător, cu frunte gravă şi încoronată de păr alb, cu figura palidă şi răvăşită, personaj original al unei umanităţi dispărute şi al unei lumi uitate. Aşa arată filosoful pe care imaginaţia noastră şi penelul artistului ni l-au reprezentat. În laboratorul lui, într-o linişte profundă, se înfăptuia încet-încet minunea. Laboratorul era ca o grămadă haotică de instrumente arhaice, de materiale bizare, de ustensile învechite, talmeş-balmeş din toate ştiinţele, adunătură de jivine impresionante.

Adevărata poveste a Sfântului Genest

În colecţia „Yorick” veţi întâlni cele mai importante şi mai frumoase lucrări de când primul actor a păşit pe scenă şi până astăzi. Arta spectacolului a evoluat, s-a schimbat, s-a transformat şi noi odată cu ea, şi ea odată cu noi… păstrându-şi însă, mereu şi mereu, vorba lui Shakespeare, scopul dintru începuturi: „Să se păstreze ca oglinda firii, să arate virtuţii adevăratele ei trăsături, păcatului, icoana lui şi tuturor vremurilor şi vârstelor tiparul lor”. De la Diderot la Stanislavski şi de la tratatele secrete ale dramaturgului japonez Zeami la Peter Brook şi George Banu, „lumea e un teatru”.

Un volum de teatru care se înscrie pe linia cunoscută a „Editurii Nemira”, alături de alte volume publicate: „Shakespeare. Lumea e un teatru”, de George Banu, care reuneşte pentru prima oară metafore, comparaţii, aforisme shakespeariene despre teatrul în viaţă, despre disimulare şi rol, despre improvizaţie şi reprezentaţie. O lecţie de complexitate şi de simplitate. O întâlnire cu teatrul şi cele o mie de chipuri ale sale. O altă întâlnire este cea cu Denis Diderot în „Paradox despre actor. Dialogul despre fiul natural”. Actorul, mereu actorul! Ce joacă, cum evoluează şi îşi integrează el în rol propria prezenţă sau cum unii gândesc azi chiar parcursul biografic. Întrebări decisive…

Despre Jean Rotrou, dramaturg din secolul al XVII-lea, ce s-a bucurat de aprecierea confraţilor şi a publicului încă din timpul vieţii, s-au păstrat puţine informaţii viabile. Ştim că în 1634 era unul dintre membrii prestigiosului grup numit al celor „Cinci autori”, alături de Pierre Corneille, instituţie fondată de Richelieu cu scopul de a scrie piese de teatru, de multe ori la indicaţiile sale. După această dată, Rotrou va mai scrie peste 20 de piese dintre care cele mai cunoscute sunt „Adevărata poveste a Sfântului Genest” (1645), „Venceslas” (1647) şi „Cosroes” (1648).

Tragedia sa creştină în care Genest încarnează valenţele duble ale unui actor convertit la creştinism face parte dintr-o serie destul de lungă de puneri în scenă ale unui asemenea tip. Genest este actor, dar un actor încreştinat, paradigma pe care o întruchipează fiind cea a acceptării senine a martiriului în favoarea credinţei şi, de ce nu, a statutului de creator. Autorul face parte dintr-o mişcare de forţe creatoare pe scena de teatru franceză din prima jumătate a secolului al XVII-lea, tentaţia barocă a compoziţiilor sale fiind unul dintre punctele de atracţie nu numai pentru contemporanii săi. Subiectul tragediei lui Rotrou este de inspiraţie creştină, Genest fiind unul dintre sfinţii sărbătoriţi în calendarul Bisericii Catolice la 25 august. El era considerat patronul actorilor, sfânt şi actor în acelaşi timp, ambele atribute fiind puse în scenă de Jean Rotrou. „Analogia dintre Genest şi Iisus poate continua şi într-o altă cheie, cea a identităţii. Christos se întrupează, iar în acest mod divinul capătă identitate, devine Mesia cel aşteptat şi profeţit în persoana lui Iisus Christos. Apologie a teatrului, dar şi a credinţei creştine, adevărata poveste a Sfântului Genest nu este numai una dintre tragediile cele mai reuşite ale lui Rotrou, ci şi un model de tragedie creştină”, afirmă, în prefaţa volumului, Eduard Florin Tudor.