De la dandy şi la femme fatale la investiţia în dragoste, de la exil la sfinţi, eroi şi martiri

„Decadenţă şi decadentism”

„Prins în jocul dintre atracţie şi repulsie, decadentismul este deopotrivă elitist şi periferic, aşa cum decadenţa asociază grandoarea marilor imperii care se destramă cu dezastrul delectabil al sfârşitului: fin de siècle, fin du monde, fin de race. Periferiile lui l-au făcut atractiv, minor, scandalos şi consumerist, oferind publicului amestecul de luxură, boemă, erotism deviant, unde dandy-ul şi la femme fatale devin personaje emblematice. La antipod se află însă estetismul radical, experienţele limită care dizolvă frontiera dintre viaţă şi artă, intoxicările culturale şi atracţia pentru categoriile negative postulate estetic. Niciun alt curent artistic nu a exploatat atât de mult “partea blestemată” a modernităţii precum decadentismul. În miezul oricărei modernităţii, decadentismul reglează metabolismul, fabrică anticorpii, devine pharmakon, şi remediu şi otravă. Modernitatea românească îşi are propriul decadentism ignorat până acum, cu scriitori şi opere, eclatând pasager sau traversând vămile atâtor vremuri.”

Volumul „Decadenţă şi decadentism” porneşte de la teza de doctorat a autorului, Angelo Mitchievici, intitulată „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene (sfârşitul secolului al XIX-lea, prima jumătate a secolului XX)”, susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Teza a fost coordonată de profesorul universitar Sorin Alexandrescu şi a primit distincţia Summa cum laude.

„Autor cu o certă înzestrare în câmpuri ştiinţifice convergente (istorie literară, istoria artelor, teoria literaturii, istoria culturii, comparatism literar şi cultural), Angelo Mitchievici oferă o cartografie detaliată a unui fenomen nu foarte mult frecventat de cercetările academice de la noi: decadentismul manifestat în contextul modernităţii româneşti”, scria Adriana Babeţi.

Urmând un duplex literatură-pictură, autorul relevă una dintre constantele culturale ale sensibilităţii decadente, nostalgia faţă de secolul al XVIII-lea, cu amoralitatea sa constitutivă, care reprezintă un fel de vârstă de aur a decadenţei, când arta devenise scena aventurilor galante, reflectând hedonismul propriu epocii. Ultimul topos decadent luat în considerare este chiar Bucureştiul, fie acel fin de siècle, fie cel interbelic, decadenţa fiind atributul tare al oricărei culturi metropolitane, metropola fiind prin definiţie o sinteză de decadenţă şi progres, loc geometric al modernităţii. Un subcapitol este dedicat cinematografiei timpului, completat cu diferite referinţe acolo unde cea de a şaptea artă devine un punct de reper pentru personaje. La rândul lui, teatrul oferă serioase repere cu privire la influenţa teatrului simbolist, atât prin traducerea aproape integrală a pieselor lui Maeterlinck, cât şi prin voga pe care o are punerea în scenă a piesei “Salome” a lui Oscar Wilde de către compania Marioarei Voiculescu, dar şi succesul pieselor lui Hugo von Hofmannstahl, “Electra” şi “Oedip rege”, trecute prin filtrul sensibilităţii decadente. Scriitorul încadrează analiza despre roman într-un “mozaic” decadent alcătuit din proza scurtă care nu a cunoscut voga romanului, fără a fi mai puţin reprezentativă, incluzându-i pe C. Constantin Nottara, Alexandru Macedonski, Theodor Cornel, Nicolae Davidescu, dar şi pe Adrian Maniu, Ion Vinea sau Mateiu Caragiale.

Decadenţă, decadentism, iată doi dintre termenii cei mai încărcaţi peiorativ din istoria culturii.

Deosebit de incitant este capitolul “Craii de Bucureşti – dandy-ul degradat şi bohema”. Boema strânsă în jurul cafenelelor literare constituia, în opinia lui Emil Manu, unul dintre mediile formative pentru simbolismul românesc, o şcoală aparte cu liderii ei la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolulului XX. Cafeneaua Kubler, Terasa Oteteleşanu, Café de la Paix, Capşa devin locurile predilecte ale boemei literare. Emil Manu afirma tranşant că “scena simbolistă nu este nimic altceva decât cafeneaua devenită literară”. Dandy-ismul suportă o serie de metamorfoze, în funcţie de epocă, dandy-ismul primei jumătaţi a secolului al XIX-lea, încheiat cu Baudelaire, este diferit de dandy-ismul fin de siècle, la rândul său diferit de cel al futurismului marinettist sau cel al anilor nebuni, anii ’20-’30, mergând până la metrosexualii şi übersexualii secolului XXI, fiecare epocă având nuanţele ei. Ion Vinea, Tudor Arghezi nu sunt mai puţin caustici cu dandy-ul din Bucureşti. Însă cel care conferă un sens august, esoteric “crailor” este Mateiu Caragiale. Femeia fatală este o floare a răului înflorind în mijlocul societăţii moderne, o expresie a modernităţii încarnate. Pentru celebrul pictor Gustave Moreau, specia Salomeei apare într-o dimensiune monstruoasă, lipsită de afecţiune sau intelect, prizonieră a sexualităţii ei.

Le revine criticilor dintr-o perioadă care va veni să culeagă şi alte date în privinţa decadenţei şi decadentismului care nu se sfârşesc în perioada interbelică, ci constituie o dimensiune perenă a unei culturi moderne sau chiar postmoderne.

Angelo Mitchievici este lector universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius“, din Constanţa, unde ţine cursuri de literatură comparată. A primit numeroase premii, printre care cel pentru debut al revistei “Observator cultural” pe anul 2007 cu „Mateiu I. Caragiale — fizionomii decadente”. Este membru al USR şi UCIN din 2010, membru RAAS (Romanian Association for American Studies), cronicar de film şi redactor-asociat al revistei “România literară”, redactor al revistei “Ex Ponto” şi director al departamentului „Ideologie şi cultură“ din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). A colaborat la importante reviste culturale. Este autor şi co-autor a peste 15 volume, dintre care amintim: „Mateiu I. Caragiale — fizionomii decadente” (ICR, 2007), „Cinema” (povestiri; Polirom, 2009), „Anatomia resentimentului” (Curtea Veche Publishing, 2010).

„Şi cerul s-a umplut de sfinţi…”

“Prototipul martirului creştin este însuşi Isus. Isus răstignit devine martor al Împărăţiei cerurilor. Catapeteasma se rupe în două, iar cerurile se deschid refăcând legătura Fiului cu Tatăl. Iar prin această legătură pe cea a comunităţii credincioşilor cu Tatăl prin Fiul. Jertfa se împlineşte în Înviere. Între Cristos şi martirii săi există o legătură fundamentală, astfel încât se poate spune că Arta Martyrum reprezintă continuarea revelaţiei evanghelice”.

Volumul „Şi cerul s-a umplut de sfinţi…” cuprinde studiile Colocviului Internaţional „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX: teme, dezbateri, personaje“, organizat la Memorialul Victimelor Comunismului şi ale Rezistenţei de la Sighet în perioada 2-5 iunie 2011.

Studiile cuprinse în volumul editat de Cristian Bădiliţă şi Emanuel Conţac analizează cauzele, caracteristicile, modelele precreştine şi interpretările date martiriului creştin în Antichitate şi în timpurile moderne. Publicarea lor este pe deplin îndreptăţită întrucât martiriul este un fenomen ce nu cunoaşte nici limite confesionale, nici temporale, însoţind creştinismul pe tot parcursul istoriei sale.

Lucrările prezentate în cadrul colocviului pot fi încadrate în două planuri: „Unul doct, impresionând prin subtilitatea erudiţiei, aparţinând preponderent teologilor care au vorbit despre persecuţiile din primele veacuri creştine, şi altul, referitor la persecuţiile din secolul XX, prezentate mai curând de istorici care, în pofida folosirii documentelor concrete, a datelor exacte şi a analizelor obiective, n-au putut împiedica emoţia să fie o componentă esenţială a prezentării unor răni încă neînchise şi a unor suferinţe încă nepierdute în istorie”, aprecia Ana Blandiana.

Interesant eseul despre “Credinţă, mistică şi misionarism, Gulagul românesc”, semnat de Ruxandra Cesereanu. Pentru a rezista înăuntrul Gulagului, deţinutul politic descoperă şi creează o filosofie a detenţiei, aptă să înlocuiască universul din afară pierdut pentru multă vreme. Există diferite nuanţe ale suferinţei în Gulag. Nicolae Steinhardt, în “Jurnalul fericirii”, le şi clasifică aparte, căutându-le echivalent în registrul cristic: “Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de altă parte, cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus, durerea şi batjocura”. Creştinarea de care are parte Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa, dimpotrivă, îi aduce o seninătate nerăzbunătoare de astfel el împarte locuitorii detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori şi îndrăzneţi ai binelui pe de o parte şi “miorlăiţii înfrângerii şi trădării, năpârci şi târâtoare”. Sfătos, delicat, Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale ca despre o şcoală a creştinismului.

O prelegere la fel de interesantă este cea despre “Martiriu şi mărturie: Vladimir Ghika la Jilava”.

“Rugăciunea era şi colectivă. În fiecare zi Monseniorul Ghika spunea rozariul cu un grup de deţinuţi. La fiecare decadă făcea o scurtă dedicaţie. În anumite zile făcea Calea Crucii. Atunci îşi exprima toată tandreţea, toată afecţiunea pentru Omul Durerii. Acolo a încercat să încurajeze pe cei care sufereau, îndemnându-i să suporte totul din iubire pentru Isus”. Toţi îl ascultau cu o reculegere sfântă.

Invitatul de onoare al colocviului, teologul Didier Rance, fost director al organizaţiei internaţionale “Aide à l’Église en Détresse”, încheie parcursul martirologic amintind în studiul său că şi astăzi martiriul este prezent în întreaga lume, milioane de creştini fiind în continuare persecutaţi.

Cristian Bădiliţă (n. 1968) este istoric al creştinismului timpuriu, eseist şi poet. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu teza “Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise” (Paris, Beauchesne, 2005 şi coordonator al traducerii “Septuagintei”, în cadrul NewEuropeCollege, Bucureşti (vol. 1-8, 2003-2011). Conduce revista de informaţie şi analiză cultural-religioasă “Oglindanet”.

Emanuel Conţac (n. 1981) este absolvent al Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti (2004), unde lucrează în prezent ca lector la catedra de Noul Testament şi ca secretar general de redacţie al jurnalului teologic “Plērōma”.

Poveştile unei inimi

Love and the City, o discuţie între prietene despre viaţă şi iubire şi, totodată, o lecţie de viaţă pentru fetele single.

“Lucrurile pe care le lăsăm în urmă nu le lăsăm, de fapt, în grija nimănui. Le lăsăm cel mult, unul în grija celuilalt şi, poate, în seama celui căruia-i pasă măcar cu o secundă mai mult. În cea mai mare parte a timpului însă, nu e nimeni acolo să aerisească încăperile în care nu mai stăm, să ude florile pe care nu le mai privim şi să se îngrijească de iubirile cărora le-am dat cu piciorul. Viaţa ne ia câteodată metaforele ad litteram. Nu întâmplător, călătoria mea printre propriile întrebări şi răspunsuri a început la Voet Licht, un magazin de lămpi Tiffany din Leiden, oraşul olandez în care mi-am trăit o parte din studenţie. Pe atunci, aveam o inimă frântă, iar lumea mea se dezisese de primăvara de afară, preferând un decor alb-negru unde până şi albul dădea mai mult în gri. În universul meu cenuşiu, magazinul de lămpi a apărut ca un mic miracol. Cu siguranţă, aţi văzut măcar odată o lampă Tiffany. E un obiect minunat, cu abajurul făcut din bucăţi mici de sticlă de toate culorile dispuse sub forma unui mozaic ce pare să prindă viaţă când se aprinde lumina. Magazinul de corpuri de iluminat din Leiden avea cel puţin o sută de astfel de lămpi atârnate de tavan sau aşezate ciorchine în cele două vitrine… Lumea mea era toată în alb-negru, iar de cealalată parte a vitrinei locuiau lumina şi toate nuanţele curcubeului. Şi pentru prima oară după multă vreme, mi-am dorit să mă mut şi eu în partea colorată a fotografiei… Acela a fost locul în care am reuşit să-mi privesc experienţele de speranţă şi de dragoste în chip lucid, detaşat şi senin. Destinatarul poveştilor mele se regăseşte în fiecare dintre cei care au simţit măcar odată în viaţă că dragostea e un mecanism dificil şi ermetic, care adesea dă rateuri la întâmplare şi care poate scoate pepite de aur, dar şi bucăţi de tinichea, în funcţie de norocul sau de ghinionul celui care aşteaptă, nerăbdător, la capătul liniei. Iubesc lămpile Tiffany pentru că arta lor este, de fapt, o joacă a culorilor şi a luminii care ascunde o certitudine: apăsând pe un buton, ştim sigur că abajurul din bucăţele de sticlă ne va colora încăperea. Magia lor e mai puţin evidentă şi ostentativă decât a lămpilor, iar dacă le abandonezi într-un colţ, poţi ajunge să crezi că nu au nicio frumuseţe, că sunt doar o sticlă banală cu pretenţia că este preţioasă. Dacă le pui însă în calea unei singure raze de lumină, poţi admira în ele întreg curcubeul”.

O întrebare care răzbate des este aceea: noi, femeile din ziua de azi, dovedim un curaj nebun. Ne propunem să avem familie, carieră, fericire, linişte şi tinereţe veşnică. Dar cum să facem să putem să le avem pe toate? Cert este că dacă lumea financiară s-a prăbuşit din temelii, cea mai nesigură şi volatilă “investiţie” rămâne totuşi cea… în dragoste. Asta dacă nu înveţi din greşelile perdanţilor.

Găsirea şi păstrarea dragostei într-un oraş mare şi agitat pot fi uneori dificilă. Curtea Veche Publishing vă invită să descoperiţi care sunt obstacolele care marchează drumul în dragoste şi cum trebuie ele învinse. Autoarea cărţii deschide, parcă, din condei, un fel de „cutie a Pandorei“, personală şi nicidecum plină cu rele, ci cu tabuuri, gânduri dintre cele mai surprinzătoare şi mai delicate, mărturii pe alocuri riscante, pe alocuri intrigante, visuri abandonate sau îndelung hrănite şi colţuri de lume rememorate prin filtrul unor curiozităţi personale. Amintirile-poveste din această carte descriu un drum confesional la capătul căruia şi autoarea, şi cititoarele îşi vor descoperi viaţa mai limpede, mai senină.

În paginile cărţii veţi găsi ilustraţii originale realizate de Agnes Keszeg, iar volumul are şi un book trailer inspirat din experienţele trăite de autoare.

„Oamenii se deschid către tine exact atunci când refuzi să te mai iei atât de mult în serios. Când te dezvălui lumii fără mască şi plasă de siguranţă, ajungi să înţelegi un lucru absolut minunat: pentru a fi iubită şi fericită… tot ceea ce eşti acum este mai mult decât de-ajuns!”, mărturiseşte autoarea Diana-Florina Cosmin.

“Cum se potrivesc poveştile? Experienţele din această carte seamănă cu un oracol completat cu sinceritate şi cu migală de către o prietenă bună care caută acelaşi lucru ca tine: dragostea… Iată câteva dintre întrebările oracolului: ce se întâmplă când afli că iubirea vieţii tale te iubeşte pentru că semenei… cu marea iubire a vieţii lui? Care sunt tacticile de supravieţuire în dragostea de gherilă? Unde se contabilizează secretele şi cum arată muzeul iubirilor tale trecute? De ce «mi-e dor de tine» este noul te iubesc? Şi, mai ales, cât este de greu să înveţi să fii fericită după ce toată viaţa te-ai străduit să fii puternciă?”

Diana-Florina Cosmin este redactor-şef al revistei “Forbes Life”, din cadrul “Forbes România”. Din 2009, semnează şi o rubrică lunară în ediţia românească a revistei “Cosmopolitan” (Sex & the single girl), tratând cu umor şi sinceritate problemele pe care le întâmpină fetele singure, aflate în căutarea marii iubiri. Înainte de a decide să se dedice în totalitate scrisului, a studiat Diplomaţie şi Relaţii Internaţionale în Statele Unite ale Americii, efectuând stagii profesionale în cadrul celor mai importante organizaţii internaţionale din Marea Britanie, Elveţia, Austria şi Olanda. Din 2007, este membră a Institutului Regal de Afaceri Internaţionale (Chatham House) din Londra.

Bărbaţii care urăsc femeile şi femeile care-i iubesc

Este un bestseller semnat de Dr. Susan Forward şi Joan Torres, vândut în peste două milioane de exemplare. O lectură pentru femeile ai căror parteneri îşi ies deseori din fire şi încearcă, în general, să le intimideze şi să le ţină din scurt. “O carte ce trebuie neapărat citită de femeile implicate în relaţii problematice”. Dr. Susan Forward este un terapeut de renume. Prin activităţile, cărţile şi emisiunea ei radiofonică, ea le-a deschis atât femeilor, cât şi bărbaţilor ochii către o lume clădită pe încredere, forţă spirituală şi independenţă în plan emoţional. Orice femeie care a trecut printr-o relaţie de lungă durată cu un misogin a renunţat la o parte din fiinţa ei cu scopul de a păstra liniştea în cămin. Poate că a trebuit să renunţe la o carieră promiţătoare, la educaţie sau la alte activităţi şi interese care o pasionau şi pe care partenerul nu le-a aprobat. Poate că a trebuit să abandoneze oameni importanţi pentru ea fiindcă partenerul se simţea gelos sau ameninţat de ei. “Poate şi tu ai făcut la fel. Însă te vei simţi foarte bine când îţi vei da seama că nimic nu te poate împiedica să aduci înapoi în viaţa ta toate lucrurile acestea minunate. O relaţie toxică poate consuma nespus de multă energie. Nu există nimic mai istovitor decât tensiunea şi conflictul şi nimic mai eliberator şi mai energizant decât legământul de a fi bună cu propria persoană şi de a-ţi păstra caracteristicile. Este important să nu îţi dispreţuieşti activităţile şi interesele care-ţi fac plăcere. Dacă sunt importante pentru tine sunt o parte din persoana ta. Ţineţi minte că vechile comportamente ale unui bărbat nu dispar peste noapte. Schimbările implică întotdeauna doi paşi înainte şi un pas înapoi. Şi că nu toţi bărbaţii sunt misogini. Aminteşte-ţi, un misogin este un bărbat care are nevoie să controleze femeile. Faptul că vezi un misogin în orice bărbat este la fel de dăunător ca şi faptul că treci cu vederea abuzul”.

Autoarea le ajută pe femei să înţeleagă din diferite povestiri de viaţă adevărate cum se manifestă comportamentul viciat al partenerului de viaţă, oferind soluţii privind ieşirea din acest cerc vicios, vindecarea suferinţei şi redobândirea respectului de sine. Povestiri care vorbesc despre sfârşitul lunii de miere, triste, dar care nu sunt lipsite întotdeauna de umor.

„Convorbiri cu Petru Dumitriu”

“M-a interesat şi continuă să mă intereseze destinul acestui scriitor care a părăsit o literatură şi îşi găseşte greu locul în alta, pe măsura talentului său. Continuă să fie obsedat de împărăţia frigului şi, iată, împărăţia îl marginalizează…” „Pe ce lume sunt?”, se întreabă el. “Într-o lume în care toate, oricum, se amestecă şi se complică. Petru Dumitriu l-a aflat în exil pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a salvat de câteva ori. Îl va salva oare până la sfârşit? Este întrebarea pe care şi-o punea în mai multe rânduri scriitorul şi la care, în cele din urmă, tot el va trebui să răspundă. Nu şi-a pierdut credinţa în literatură. Continuă să scrie, are proiecte, scrisul rămâne pentru el un mod de existenţă. Mă întreb dacă există, în fapt, o altă cale pentru un scriitor adevărat”, nota autorul.

Petru Dumitriu (1924–2002) a fost un mare prozator şi eseist ce a cunoscut o consacrare rapidă în timpul regimului comunist, fiind numit în fruntea revistei „Viaţa românească“ şi a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. În 1960 se decide să nu-şi sacrifice cariera de intelectual şi scriitor şi, aflat într-o călătorie în străinătate, reuşeşte să treacă în Berlinul de Vest. De aici înainte, traversând mai multe crize de identitate, se va considera exilat şi îşi va construi o identitate nouă, de scriitor european, cu opere precum romanul „Les amours singuliers” sau eseurile „Au Dieu inconnu” şi „Je n’ai d’autre bonheur que toi”. Din 1991 încearcă să-şi reconstruiască personalitatea de prozator român în ţară cu „Euridice. 8 proze” şi cu „Proprietatea şi posesiunea”.

Volumul „Convorbiri cu Petru Dumitriu” reprezintă transcrierea conversaţiilor pe care criticul Eugen Simion le-a purtat cu autorul romanului „Cronică de familie” în două împrejurări. Prima întâlnire a avut loc la sfârşitul lunii martie a anului 1993 la Metz, unde Petru Dumitriu îşi petrecuse o mare parte din exil. Cea de-a doua întâlnire a avut loc în 1996 la Strasbourg.

Cartea cuprinde, de asemenea, corespondenţa dintre cei doi scriitori. Printre subiectele abordate se numără viaţa şi activitatea scriitorului în timpul regimului comunist, căsătoria cu Henriette Yvone Stahl, relaţia cu divinitatea, România după revoluţia din 1989 şi multe altele.

Un subiect important, căruia cei doi i-au acordat mai multe pagini, este exilul care l-a marcat profund pe Petru Dumitriu. De altfel, însuşi Eugen Simion susţine că volumul cuprinde „Convorbirile mele cu acest mare prozator incomod, care în februarie 1960 cere azil politic în Occident şi trăieşte, timp de patruzeci de ani, într-un dublu exil: un exil în interiorul exilului românesc (care nu-l acceptă) şi un exil în raport cu ţara sa de origine, care nici ea nu-l iartă”.

Întrebându-l cu “ce fel de ură iubeşte” poporul român, aşa cum Cioran îl iubea cu o “ură grea”, acesta i-a răspuns: “Nu urăsc nici măcar pe barbarii de la Răsărit. Românilor le vreau binele: înflorire, avuţie, libertate, înţelepciune, respingerea ţicniţilor, pătimaşilor, escrocilor, şmecherilor şi fanaticilor. Adică sunt un căutător de potcoave de cai morţi, un visător de vise deşarte”.

Eugen Simion este critic şi istoric literar, eseist. Alături de o bogată carieră universitară, se dedică în paralel activităţilor de comentator al fenomenului literar românesc şi de editor al operelor lui Mihai Eminescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Marin Preda ş.a. A fost premiat cu Premiul Academiei Române şi, de mai multe ori, cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1991 este primit membru corespondent al Academiei Române, membru titular un an mai târziu, vicepreşedinte al înaltului for ştiinţific între 1994 şi 1998, preşedinte între 1998 şi 2006. Ca preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonează seria „Opere fundamentale“ ale scriitorilor români, iar ca director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, “Dicţionarul general al literaturii române”.