De la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu

„Catedralele fac parte atât de intim din spaţiul nostru mental, încât ele au sfârşit prin a se topi în oraş, aşa cum templele aztece au dispărut, înghiţite de pădurea tropicală. Înainte de a fi redescoperite de arheologi. Între ele şi noi se întinde o lungă istorie… În curând 1.000 de ani… Dar nu ele s-au schimbat, sau oricum prea puţin. Bogatele policromii au fost şterse de timp, vitraliile înnegrite de poluare; în rest, ele au fost ferite în mod miraculos de ravagiile secolelor, ale revoluţiilor şi ale războaielor. Privirea noastră este diferită. Nu le mai vedem, aşa cum le priveau strămoşii noştri. Poate că nu mai ştim să le vedem?”, scrie Claude Weill.

În Evul Mediu, catedralele erau locul pivilegiat de întâlnire între Biserică, societate şi Stat.

În jurul anului 1000, Occidentul creştin şi mai ales Franţa au fost cuprinse de o adevărată febră arhitecturală. Atunci au început să se înalţe în centrul oraşelor catedralele romanice, care vor fi însă distruse după relativ puţin timp pentru a fi înlocuite cu minunile gotice. Era epoca în care religia şi politica, luptele pentru influenţă şi dezbaterile liturgice mergeau cel mai adesea, mână în mână. Era vremea în care Abaţia Cluny juca rol de partid politic gata să preia puterea în Franţa. Fiecare episcop visa să construiască propria catedrală care să depăşească toate celelalte edificii religioase prin îndrăzneală şi prin bogăţie.

Celebrarea Adormirii Maicii Domnului la catedrala din Puy-en-Velay

Din 1140 până în 1260, în nordul Franţei, apoi în întreaga Europă, se ridică spre cer gigantice nave de piatră. Este timpul catedralelor care coincide cu epoca de aur a civilizaţiei medievale. Catedralele devin monumentele cele mai importante ale oraşelor, pe care le domină cu turnurile şi săgeţile lor.

Cele mai multe se găsesc în vechile abaţii romanice, foarte numeroase mai ales în Italia şi în Provence. În Vaucluse, de exemplu, se aflau sediile episcopale de la Apt, Avignon, Carpentras, Cavaillon şi Vaison.

În nordul Franţei, episcopiile erau mai puţin numeroase, în consecinţă mai întinse şi mai bogate. Aici se ridică marile catedrale gotice: Amiens, Chartres, Laon, Paris, Reims…

Plasate de obicei pe o înălţime, construcţiile impresionante domină cetatea, la Sienna în Italia, la Gerone, în Spania, la Albi sau Viviers în Franţa. Atunci când sunt construite pe teren plat, turnurile lor se înalţă deasupra tuturor celorlalte clădiri: 161 de metri la Ulm, 142 de metri la Strasbourg, 106 şi 115 la Chartres…

Catedrala din Noyon

În 2013, Catedrala „Notre-Dame” din Paris va împlini 850 de ani. Sărbătorirea acestei aniversări se poate considera că a început în septembrie anul acesta prin apariţia unei cărţi magistrale despre aventura construirii ei şi despre bogata sa istorie. O carte care îi reuneşte pe cei mai buni specialişti din domeniu sub conducerea cardinalului André Vingt-Trois.

Construcţia catedralelor gotice a fost întotdeauna sinonimă cu demonstraţia de putere. Nicăieri mai mult decât la Paris, unde puterii episcopilor li s-a alăturat aceea a regilor capetieni. Această dinastie s-a afirmat puţin până în 1160, când Maurice de Sully, ales episcop al Parisului, a decis să construiască un edificiu gotic în locul modestei catedralei romanice Saint-Etienne. Cu piatra de temelie aşezată în 1182 şi cu lucrări care au continuat un secol, Notre-Dame din Paris surclasează cu uşurinţă prin dimensiuni catedralele din Noyon, Laon şi Sens, singurele edificii gotice ridicate înaintea ei. Ea a devenit cea mai emblematică dintre catedralele gotice din întreaga lume. Maurice de Sully figurează printre sculpturile timpanului portalului Sainte-Anne, alături de contemporanul său, regele Ludovic al VII-lea.

De altfel, sculpturile de aici denotă o înţelegere a corpurilor şi a mişcării, şi chiar dacă figurile au o expresie rece, unele dintre ele au imprimată o viacitate neîntâlnită până atunci.

Un sanctuar pentru Esmeralda şi o casă pentru Quasimodo

Interiorul Catedralei Noyon

La începutul capitolului trei al faimosului său roman „Notre Dame de Paris” din 1831, Victor Hugo întrerupe povestea pentru a deplânge starea catedralei la începutul secolului al XIX-lea, înainte de restaurarea lui Violet-le-Duc şi Latsus. Viziunea lui Hugo, chiar fantastă, este justă atunci când prezintă catedrala drept inima oraşului, un spaţiu viu, pe deplin integrat, cu o mulţime fremătătoare în care preoţii stau alături de copiii de cor, de studenţi sau de marginali, un sanctuar pentru Esmeralda şi casă pentru clopotarul Quasimodo.

Aici, mai târziu, Ludovic al XIV-lea va decora bolţile cu drapelele luate duşmanului său, Mareşalul de Luxembourg. Şi tot aici se presupune că este locul în care s-a născut Michel de Nôtre-Dame, cunoscut ca Nostradamus, doctor alchimist şi cel mai în vogă prezicător al tuturor timpurilor, ale cărui catrene sunt şi astăzi punctul de plecare al unei literaturi esoterice şi de divinaţie. Probabil, poemele cu cea mai bogată exegeză cunoscută până astăzi.

Faimoşii „gargouilles” din decoraţiunile exterioare au devenit modele pentru măştile din filmele horror şi pentru decoraţiile din bogata industrie de gen a Haloween-ului.

Rozeta Catedralei Notre Dame din Paris, datând din secolul al XIII-lea

Multe motive pentru care Notre-Dame din Paris e văzută anual de peste 13 milioane de vizitatori.

Când, în 1239, regele Ludovic al XI-lea şi fratele lui, Robert d’Artois, au adus în procesiune un relicvar conţinând coroana de spini a Mântuitorului, obţinută de la împăratul din Constantinopol, arhiepiscopul de Sens a exclamat: „Aşa cum Domnul nostru Iisus Christos a ales Ţara Făgăduinţei pentru a dezvălui misterul Învierii Sale, tot astfel, credem că a ales Galia noastră ca să venereze triumful Patimilor Sale”. Din aceste reflecţii şi la dorinţa regelui, pe locul fostei capele regale a fost ridicată biserica Sainte-Chapelle, sfinţită în 1248, unul dintre puţinele edificii care nu se supun întru totul canoanelor goticului.

Unuldintre primele edificii gotice din istorie, Catedrala din Noyon, în Oise, aparţine goticului „primitiv”. Aici au fost aplicate pentru prima oară în construcţia unei catedrale principiile arhitecturale revoluţionare. Exteriorul este lipsit de podoabe. În interior, chiar dacă decorarea este modestă, pe capitelurile coloanelor sunt sculptate flori. Dar ceea ce frapează este elansarea pe verticală, cu cele patru etaje suprapuse şi o vastă tribună cu coloane îngemănate. Catedrala posedă o colecţie unică astăzi de mobile datând din perioada 1160-1350. Între ele, renumitul dulap cu balamale, în formă de relicvariu, menit să adăpostească relicvele personajelor sfinte ale tezaurului, Sfântul Eloi, Sfânta Godeberthe, Sfântul Ioan Botezătorul. Acest dulap a devenit în Europa neogotică a secolului al XIX-lea un fel de arhetip al mobilierului medieval. Din păcate, Catedrala a rămas în umbră şi nu a beneficiat de restaurările din secolul al XIX-lea.

Vitraliu cu Madona cu Pruncul, în Catedrala Notre Dame din Paris

Cu totul altă soartă a avut „Notre-Dame” din Reims, numită şi „catedrala-martir”, restaurată începând din 1211, după un incendiu care a distrus construcţia romanică anterioară şi o mare parte din centrul oraşului. Din 1027, în amintirea botezului lui Clovis, proabil în 498, catedrala a devenit lăcaşul sacru al regilor Franţei. În 1226, când Regele Ludovic al IX-lea, viitorul Ludovic cel Sfânt, a fost încoronat aici, catedrala era încă în restaurare, care a fost terminată abia în 1285. Pentru că era aproape de front, în timpul Primului Răboi Mondial, a devenit ţinta obuzelor germane. Distrugerea ei parţială şi mai ales a sculpturilor, printre care celebrul „Înger care surâde”, decapitat în timpul bombardamentelor, a şocat opinia publică mondială. Catedrala fost restaurată din nou, din 1919, graţie mai ales donaţiilor unor mecena americani, precum Rockefeller. Bucăţi din capul îngerului au fost conservate şi, după restaurarea din 1926, sculptura a devenit simbolul renaşterii edificiului.

„Notre-Dame de l’Annonciation”, de la Puy-en-Velay , care a devenit încă din Evul Mediu loc de pelerinaj, este cunoscută mai ales pentru „Madona Neagră”. Statuia din lemn originală, adusă în 1254 din Cruciada sa egipteană de Ludovic cel Sfânt, a fost arsă în timpul revoluţiei şi înlocuită în 1856 cu o sculptură din secolul al XVII-lea reprezentând o Madonă cu figura sumbră. Dincolo de povestea acestei statui care tronează pe altarul principal, Catedrala din Puy-en-Velay este fără îndoială una dintre cele mai frumoase manifestări ale artei romanice. Construcţia ei a început la sfârşitul secolului al XI-lea şi s-a încheiat în cel de al XIII-lea, în momentul în care, puţin mai la nord, triumfa goticul. Pe faţada sa policromă, realizată din pietre vulcanice cu nuanţe variate, care o fac să semene unui imens mozaic, mai mulţi istorici de artă au descifrat o interpretare a stilului mozarab, acela al edificiilor creştine din Andaluzia, arcele sale negre şi albe evocâmd Moscheea din Cordoba.

Îngerul care zâmbeşte de la Reims

Supranumită şi „Parthenonul francez”, de către restauratorul ei, Viollet-le-Duc, „Notre-Dame din Amiens” a început să fie construită în 1220. Ambiţia primului comanditar, care a deschis şantierul, a fost una fără limită. Când catedrala romanică din Amiens a fost lovită de trăsnet, dispărând în flăcări, episcopul Evrard de Fouilloy a decis să construiască o catedrală gotică care să depăşească toate rivalele prin dimensiuni şi măreţie. Terminat în 1279, interiorul este la înălţimea speranţelor sale. Volumele vertiginoase o fac cea mai vastă catedrală a Franţei. Un cadru monumental demn să primeacă craniul Sfântului Ioan Botezătorul, care, adus în 1206 la Amiens de un cavaler picard, participant la Asediul Constantinopolului în timpul celei de a patra Cruciade, suscită la sfârşitul Evului Mediu un pelerinaj de o amploare considerabilă. Dar, dacă şi astăzi catedrala continuă să atragă mulţimile, este mai ales pentru fascinaţia pe care o exercită faţada sa principală, remarcabilă prin unitatea arhitecturală şi puritatea liniilor. Şi, mai ales, prin bogăţia statuilor sale care decorează abundent portalul Saint-Firmin, la nord, şi pe acela al Sfintei Fecioare la sud. Un catehism în imagini, menit să dezvăluie oamenilor religia, o veritabilă carte de piatră care l-a făcut pe istoricul de artă englez din secolul al XIX-lea John Ruskin să o celebreze într-o operă „îndrăgostită”, intitulată „Biblia de la Amiens”.

Notre-Dame de Chartres, perfecta

Portalurile acoperite de sculpturi ale Catedralei Notre-Dame din Reims

Deschiderea şantierului acestei caterale, ale cărei turnuri inegale sunt vizibile de la kilometri întregi de pe câmpiile din Beauce, s-a petrecut în 1195. Construcţia va dura „numai” 30 de ani, un record de rapiditate pentru o catedrală medievală, ceea ce explică, de altfel, şi coerenţa edificiului, considerat unul dintre exemplele cele mai reuşite ale stilului gotic clasic. Planul ei a devenit unul de referinţă, propunând o elevaţie simplificată a navei principale, flancată de nave laterale. Chartres se impune şi prin decoraţie, realizată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cu o statuară în care pentru prima dată se întâlnesc realismul şi fantezia, mai ales în sculptarea figurilor şi veşmintelor. Prestigiul îi este însă dat de vitraliile sale în număr de 176, acoperind o suprafaţă totală de 2.600 de metri pătraţi, a căror frumuseţe este inegalabilă. Cele mai importante sunt cele dedicate Fecioarei, figura centrală a Catedralei, dar vitraliile profane din absidă şi deambultoriu, ce figurează draperii, portrete de orfevri, de marochineri şi de membri ai tuturor celorlalte corporaţii care au susţinut financiar şantierul sunt o veritabilă mină de aur pentru istorici, prin informaţiile lor.

Simboluri ale luminii, culorii şi transparenţei, vitraliile tuturor catedralelor gotice fascinează, dar realizarea lor şi citirea lor rămân pentru mulţi dintre privitorii actuali un mister. Aceste ferestre translucide, făcute din sticlă şi plumb, constituie un element esenţial. Iconografia lor se înscrie într-un program care regrupează sculpturile şi picturile, după canon.

Se remarcă eleganţa personajelor, preţiozitatea ornamentaţiei şi, în ciuda distrugerii lor masive, multe au fost conservate mai ales în catedralele din Poitiers, Mans, Chartres şi Châlon-en-Champagne. Cele mai importante teme erau istoria vieţii pământene a lui Iisus, din copilărie până la Patimi (1155), „Madona cu pruncul” (1170), „Parabola Bunului Samaritean”, la Chartres, portrete ale profeţilor, evangheliştilor, la Bourges (1225), arborele genealogic, zis „Arborele lui Ieseu”, cu referire la viziunea profetului Isaia, Învierea şi Înălţarea la cer, de la Mans (1140)…

Vitralii dominate de culoarea albastră, la Reims

Un elogiu al vitraliilor ca explozie de culoare şi mai ales al culorii albastre, cea în care era înveşmântată Fecioara, apare şi în romanul de debut al lui Tracy Chevalier „Albastru pur”.

Chartres a devenit un punct de atracţie pentru turişti şi după ce catedrala a apărut în romanul „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown, ca un posibil punct pe itinerariul descoperirii descendenţilor lui Iisus şi ai Mariei Magdalena, genealogia numită „les serpents rouges”, dar şi ca posibil loc în care ar fi fost depozitată comoara catarilor, echivalentă cu Graalul, într-un alt roman, „Labirintul” lui Kate Mosse.

După incendiul în care a ars biserica „Notre-Dame-de-la- Basse-Oeuvre”, de la Beauvais, construită în secolul al X-lea, în 1225 a început şantierul unei catedrale menite s-o înlocuiască. Un şantier dominat de lipa de măsură, gândit să doboare toate recordurile de înălţime de până atunci, ajungând la 68 de metri. Un vis aproape atins în 1272, data sfinţirii corului. Dar, după 12 ani, o mare parte a plafonului s-a dărâmat, structura fiind prea fragilă. Reconstrucţia a început imediat, consolidarea sacrificând o parte din strălucirea exterioară a edificiului. După o lungă întrerupere a lucrărilor, mai ales în timpul Războului de 100 de ani, reconstrucţia a fost reluată abia la 1500. Arhitectul Jean Vaast, sfidând lecţiile trecutului, s-a hotărât să construiască cel mai înalt turn al creştinătăţii, ajungând la 153 de metri, care s-a năruit şi el la numai patru ani de la terminare, antrenând în cădere şi clopotniţa. Catedrala a rămas pentru totdeauna neterminată.

Doctor în pietre

Notre Dame din Amiens

În secolul al XIII-lea, un „Maestru” al unei construcţii era în acelaşi timp un antreprenor, care alegea materialele, un inginer capabil să realizeze maşinăriile care le ridicau şi un arhitect. Era arhitect prin cunoştinţele sale de geometrie, prin ştiinţa de a desena planurile, de a stabili dimensiunea pietrelor componente, de a organiza mersul raţional al lucrărilor. Erau apreciaţi, aşa cum se poate constata văzând la Reims piatra tombală a lui Hugues Libergier, mort în 1263, sau citind epitaful contemporanului lui parizian, Pierre de Montreuil, calificat drept „doctor latomorum”, ceea ce s-ar putea traduce prin „doctor în pietre”.

În jurul catedralelor exista în Evul Mediu un cartier special, limitat de un zid asemănător celui al mânăstirilor, în care, în plin centru al oraşelor, activităţile profane şi locuinţele laicilor erau interzise. Aici se găseau, în afara catedralei şi palatului episcopului, clădirile comune şi casele canonicilor. În Franţa s-a păstrat un singur asemenea cartier, cel de la Viciers, în Ardeche.

Vitraliu din Catedrala Notre Dame din Paris

Arhivele şantierelor medievale marchează imaginaţia prin costul ridicat al lucrărilor, dar şi prin enumerarea tuturor tipurilor de muncitori antrenaţi în şantier, aşa cum se poate citi în volumul „Les Oeuvriers des Cathedrales” de Francois Icher. Atmosfera unei asemenea întreprinderi, specială şi plină de mistere pentru profani, a fost imaginată şi în romanul istoric al lui Ken Follett „Stâlpii pământului”, aflat acum şi în librăriile noastre, ecranizat pentru televiziune şi povestind construcţia unei catedrale în Anglia secolului al XII-lea.

Îmbrăcând în culoare monumentele, constructorii medievali le învăluiau de fapt în lumină, transportând credincioşii într-o lume spirituală. Din secolul al XIX-lea s-a ajuns la concluzia că bisericile Evului Mediu erau pictate la interior. Urme de policromie s-au descoperit şi pe unele portaluri sculptate. Astfel, la Catedrala din Noyon, ca şi la cele din Soissons, Laon, Amiens şi Strasbourg, s-au descoperit cel puţin cinci straturi de culoare datând din secolele XII-XIX. De altfel, imaginea lui Christ este asimilată, în „Apocalipsa”, pietrelor preţioase colorate. În arcadele oarbe de astăzi, la Chartres şi probabil şi în alte catedrale, erau pictaţi îngeri şi sfinţi formând o coroană celestă.

Credinţă şi raţionalitate

Vitraliu de la Chartres

Catedrale s-au construit şi în secolele XVI-XVIII, într-un stil posibil de integrat în tradiţie. În imaginarul colectiv, catedralele sunt gotice, deci construite în Evul Mediu. Dar multe au fost ridicate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, multe pentru că fuseseră distruse de războaie religioase, ca în sudul Franţei, sau chiar în Loire, ca în cazul celei de la Orleans. Aceasta este emblematică. Ridicarea ei a durat din 1600 până în 1829, şi s-a datorat unor arhitecţi celebri, cum ar fi Etienne Martellange, care a proiectat transpetul, apoi primul arhitect al regelui, Robert de Cotte, înainte ca arhitecţii lui Ludovic al XIV-lea, Jacques V Gabriel şi Loriot să termine faţada, în stil gotic, la dorinţa regelui. Ea rămâne un unicat în peisajul arhitectural al secolelor XVII şi XVIII.

Catedrala este unul dintre cele mai importante contribuţii ale Evului Mediu la civilizaţia modernă, realizând, prin intermediul goticului, uniunea între credinţă şi raţionalitate. Modernitatea contemporană n-a dărâmat catedralele. Ea le-a dat numai, în anumite oraşe, concurenţi în înălţime, zgârie-norii, e drept, în afara spiritualităţii. Dar naşterea catedralelor gotice a depins, dincolo de nevoile spirituale, de date materiale. Ele au costat foarte scump şi istoricul american Henry Kraus afirma că aurul a fost mortarul acestor construcţii. Un aur venit din partea Bisericii, ceva mai modest de la regi, cu mai mare greutate de la burghezi.

Construite ca o cale de la om la Dumnezeu şi de la Dumnezeu la om, aceste „Doamne de fier”, cum au mai fost numite, s-au transformat în lumea contemporană din obiect al veneraţiei în obiect al admiraţiei, iar rugăciunile în piatră au devenit pentru mulţi dintre admiratorii lor obiecte de patrimoniu.