De la FNT la Peter Brook. Călătoriile unui spectator: George Banu

Încă o dată, la actuala ediție a Festivalului Național de Teatru, ai reușit să integrezi cărțile tale cu fenomenul teatral, cu cel al imaginilor, iar dialogurile avute la TNB și HUB au fost extrem de incitante. Cărțile tale, cărți-spectacole, sunt citite cu mare pasiune, iar întâlnirile au fost punctate de numeroase ropote de aplauze ale publicului. Luminile rampei s-au stins, însă ecourile sunt puternice încă… Cum ți s-a părut ediția din acest an a FNT, unde ai fost printre protagoniști, mai ales că, mai mult ca oricând, cultura își are ca rost vindecarea rănilor sufletului.

Mi s-a părut și am certitudinea că, grație Marinei Constantinescu, care a imaginat-o, a fost o ediție complexă, generațional și estetic multiplă. Dacă cineva ar fi putut vedea totul, ar fi dispus de o viziune geologică a teatrului românesc actual: toate straturile, toate formele și expresiile au fost reunite. Aceasta a suscitat un sentiment de plenitudine… iar, pentru mine, trăind la Paris, și de satisfacție a descoperirii.

Ai putea reveni, în particular, asupra unor spectacole care te-au impresionat?

Pentru mine, o revelație a fost Pădurea spânzuraților în regia lui Radu Afrim. O viziune epică într-un spațiu imens, care pulsa ca bătăile unei inimi gigantice în raport cu istoria și drama lui Bologa. În ciuda „formatului mare”, spectacolul nu are nimic retoric sau abuziv patetic. Scenografia și prezența imaginilor video alternează superb registrele și nu îngreunează platoul cu un concret excesiv, materialist.

Totul respiră… și apoi prezența lui Marius Manole, de o concentrare intensă, procură sentimentul straniu al unei relații neliniştitoare a „dublului” între real și fantastic, relație fundamentală pentru spectacol. Apoi aș cita Class de Iseult Golden și David Horan, în regia lui Felix Alexa, spectacol opus, ce propune o privire clinică, intransigentă şi lucidă asupra unor destine umane modeste, rătăcite în lume, între adevăr și neadevăr.

Un spectacol ce evocă anumite filme de Lars von Trier. Un spectacol fără nici o complezență ce ne confruntă cu un fragment de viață refractar oricărui „procedeu” scenic cunoscut. Și cum să uiți lumina aceea egală și rece, sub stăpânirea căreia se desfășoară drama din Class? Nu pot să nu adaug Cui îi e frică de Virginia Woolf în regia lui Andrei și Andreea Grosu!

Recent văzută la Paris, textul părea datat, chiar ușor învechit, în timp ce aici spațiul gol, organizarea plastică, opțiunile de plasare a actorilor dădeau piesei lui Albee puterea deflagratorie a ființelor pe care a avut-o la origine, la creație. O piesă modernă de azi, o sfâşiere ritmată ca o tensionată muzică de cameră. Opusă e Republica Melania de Irina Nechit, având-o pe Rodica Mandache ca protagonist, care, într-un decor splendid de Adrian Damian, oniric și fantomatic, revizitează un destin de om rănit care nu și-a pierdut poezia, care nu a eșuat în cinism și dezinteres, care și-a păstrat inocența ironică și … supraviețuieşte. Un moment rar! M-a uimit și sedus spectacolul semnat de Cristi Juncu cu Legături primejdioase.

Aici societatea prețioasă a Versailles-ului nu e restituită „arheologic”, ci reinventată într-un stil imaginar și ironic, stil ludic ce se asociază cu o deosebită rigoare de joc, precis, inteligent, evitând constant orice manifestare derizorie sau comportament grotesc. Și, apoi, ce distribuție… Nu pot încheia fără a evoca dialogul excepțional între cele două variante ale lui Richard al III-lea reunite de Andrei Șerban: două versiuni, similare și cât de diferite!

Dacă o admirasem pe cea română de la premieră, acum am descoperit-o pe cea maghiară având un mare actor în rolul principal! De asemenea, mie îmi place mult spectacolul lui Gabor Tompa cu Neguțătorul din Veneția pe care l-am văzut la Cluj…

Neguțătorul din Veneția – Teatrul Maghiar de Stat Cluj 2

Nu pot însă încheia fără a mărturisi emoția resimțită la vernisajul expoziţiei unde se prezenta opera acestui „arhitect poet”, mare scenograf, care a fost Paul Bortnovski. Cât l-am iubit! Și Irina Tapalagă împreună cu Vlad Bortnovski au semnat o admirabilă prezentare a lucrărilor. Mi-a făcut mare plăcere să o regăsesc pe Pușa, personaj luminos care l-a însoțit o viață pe Paul… Teatrul e făcut și din întâlniri, uneori neplăcute, dar cel mai adesea plăcute. Din străinătate, am descoperit, ca într-un muzeu viu, capodopera lui Maguy Marin – May B, pe care nu am văzut-o la Paris. O relicvă vie a spiritului unei epoci marcate de Beckett, Kantor, de dansul bhutô. O vizită retrospectivă într-o lume uitată azi, pentru o seară, poetic reînviată la București.

Ești tot timpul pe drumuri. Te-ai întors de la Londra, unde a avut loc un colocviu de elogiere a lui Peter Brook. Iar tu, ca un vechi prieten, ai vorbit despre activitatea sa teatrală.

A fost un moment excepțional și de aceea am părăsit FNT-ul înainte de sfârșit. Se serbau 5O de ani de la premiera celebrului său spectacol, cu Visul unei nopți de vară, care a marcat separarea lui Brook de Londra și venirea la Paris. O ruptură esențială pentru acest om care, la 95 de ani, în fața noastră vorbea, surâdea, avea lacrimi în ochi. Un om împlinit, înconjurat de mari prieteni din generații diferite, care îl salutau aici. Două cuvinte i-au dominat luările de cuvânt: „onestitate și libertate”. Eu am văzut Visul la Opera din Bucureșți și apoi l-am intâlnit la Teatrul Bouffes du Nord, acum 45 de ani, pentru Timon din Atena! Un fragment decisiv de autobiografie!

Călătoria, pentru tine, oferă adesea șansa de a vedea un spectacol în leagănul său de origine. O asemenea convingere îți motivează nenumăratele călătorii. De la Londra pleci la Sankt Petersburg…

Da, cu ocazia manifestărilor numite „Olimpiade teatrale” organizate la celebrul teatru Alexandrinski, la care e invitat spectacolul lui Andrei Șerban, Carusel, și unde a fost prezentat deja Rosmersholm de Ibsen de la Teatrul maghiar din Cluj în regia lui Andriy Zholdak. Eu voi vorbi despre „impuritatea” actuală, proprie spectacolului modern, unde Estul și Vestul se întrepătrund, unde actorii și actrițele joacă fără distincția de sex a personajelor, unde rasele, albă, neagră, galbenā, dialoghează organic. E ceea ce Brook și Mnouchkine au realizat, primii, la Paris!

Ne apropiem de sfârșitul anului și te-aș ruga să enumeri câteva spectacole, văzute în întreaga lume, care te-au impresionat mult.

Prefer să mă rezum la unul singur: Gioia de Pippo Delbono văzut la Sibiu. Spectacol de doliu și totodată spectacol de iubire a marelui om de teatru pentru actorul său fetiș, Bobo, care a murit la început de an. Acest spectacol e mai mult decât un spectacol… e un cântec de jale și bucurie. Cum să reziști…. cum să nu te scufunzi în lacrimi și să revii la viață? Spectacol despre doliu și nevoia de a-l transcende!