Barul se numea Stonewall Inn. Pentru comunitatea gay, lesbiană și transgender din acei ani, era unul dintre puținele locuri unde puteau fi ei înșiși. În afara lui îi așteptau însă discriminarea, batjocura, pierderea locului de muncă și, adesea, violența. Raidurile poliției erau frecvente, iar oamenii erau umiliți public doar pentru că iubeau diferit.
În noaptea de 28 iunie 1969, ceva s-a schimbat iar când poliția a intrat din nou în local, cei aflați acolo au refuzat să mai accepte umilința. Protestul spontan care a urmat a durat mai multe zile și a intrat în istorie sub numele de Revoltele de la Stonewall. Pentru mulți istorici, acesta este momentul în care s-a născut mișcarea modernă pentru drepturile persoanelor LGBTQ+.
Un an mai târziu, pe străzile New Yorkului, câteva sute de oameni au mers împreună într-un marș al memoriei și al speranței. Nu știau că organizează prima paradă Pride din lume. Nu știau că peste decenii milioane de oameni vor face același lucru în sute de orașe de pe toate continentele.
Știau doar că nu mai vor să trăiască ascunși.
De atunci, paradele Pride au devenit mai mult decât niște evenimente anuale. Pentru unii sunt o sărbătoare. Pentru alții, o declarație de existență. Pentru mulți tineri care încă se tem să vorbească despre cine sunt, reprezintă dovada că nu sunt singuri.
Și România are propria ei poveste.
În urmă cu două decenii, ideea unei parade Pride în București părea aproape imposibilă. Participanții se confruntau cu ostilitate, insulte și amenințări. Cu toate acestea, an după an, au continuat să iasă în stradă, iar astăzi, Bucharest Pride a devenit unul dintre cele mai importante evenimente civice dedicate drepturilor omului. Și e foarte frumos că în paradă sunt tineri atât din comunitatea LGBTQ+, cât și colegi de școală care nu sunt din comunitate, iar unii vin cu părinții. Mai e mult până la acceptarea totală, dar sunt niște pași importanți care trebuie salutați și pentru care e bine să fim recunoscători. Nu e despre orientatea sexuală, e despre înșelepciunea de a accepta diversitatea și a celebra orice persoană care se simte bine în propria viață.
Parada Pride din București are loc astăzi, 13 iunie. Pentru participanți nu este doar o plimbare prin oraș, este un gest simbolic prin care spun că fiecare persoană merită respect, siguranță și libertatea de a iubi fără teamă.
De-a lungul anilor, lupta pentru acceptare nu s-a purtat doar în stradă. S-a purtat și în cărți, și pe marile ecrane.
Ani la rând, personajele gay au lipsit aproape complet din filme sau au fost prezentate prin stereotipuri dureroase. Apoi au apărut povești care au schimbat modul în care lumea privește iubirea și identitatea.
„Brokeback Mountain” a emoționat milioane de spectatori prin povestea a doi bărbați care își ascund sentimentele într-o societate care nu îi poate accepta. „Milk” a adus în prim-plan viața activistului Harvey Milk, unul dintre pionierii luptei pentru drepturi civile. „Moonlight”, recompensat cu Oscar, a oferit o perspectivă profundă asupra identității și vulnerabilității, iar „Call Me by Your Name” a transformat prima iubire într-o experiență universală, indiferent de orientarea sexuală.
La fel de importante sunt și cărțile. Romanul „Strigă-mă pe numele tău” al lui André Aciman, tradus și în România (Ed Polirom), a devenit una dintre cele mai iubite povești de dragoste contemporane. „Cântul lui Ahile” de Madeline Miller (Ed Paladin) a redat mitologia greacă printr-o poveste de iubire delicată și tragică. „Maurice” de E.M. Forster (Ed Polirom), scris într-o epocă în care homosexualitatea era incriminată, vorbește despre curajul de a fi sincer cu tine însuți. Iar „Camera lui Giovanni” de James Baldwin (Ed Black Botton Books) rămâne unul dintre cele mai puternice romane despre iubire, singurătate și excludere.
Toate aceste povești au ceva în comun: refuzul de a lăsa tăcerea să câștige.
Poate că acesta este și sensul profund al Pride-ului. Nu este despre a fi diferit. Este despre dreptul fiecăruia de a fi văzut. Despre oameni care, timp de generații, au fost obligați să se ascundă și care au ales, în cele din urmă, să iasă la lumină.
De la câțiva protestatari în fața unui bar din New York la zecile de mii de oameni care vor mărșălui astăzi pe străzile Bucureștiului, istoria Pride este, în esență, o istorie despre curaj.
Curajul de a spune cine ești. Curajul de a iubi. Curajul de a spera că lumea poate deveni un loc mai bun pentru toți.
Și nu trebuie să fie niciun motiv de teamă. Niciunul.
cu poza afisata aratati cat de jalnici sunteti
Pana in anii 70 in cartile medicale americane ,erau trecuti la ‘ tulburari psihice’ cand politicienii au inteles va sunt votanti valorosi si s-a trecut la mersurile pride
Homosexualitatea NU e o „orientare” sexuala asa cum e numita de catre ideologii stangismului (neomarxismului) modern, ci o problema sexuala, o anomalie. Ea exista insa intr-o mica proportie si la oameni si chiar la animale. Dar faptul ca exista nu presupune ca e si ceva normal. In fond exista tot felul de „defectiuni” ale naturii. Se nasc gemeni siamezi, de exemplu, sau copii cu tot felul de alte malformatii trupesti. Ci siguranta defectiunile naturale exista si in zona sentimentelor si instinctelor, dupa cum se vede de catre toata lumea. Chiar despre asta vorbim acum. Homosexualitatea, transgenderismul etc etc sunt exemple de „defectiuni” naturale. Dar aceste defectiuni sunt de mai multe feluri decat se promoveaza oficial. Exista pe lume si pedofili, zoofili, necrofili, exhibitionisti, sado-masochisti etc Pe ei de ce ii ocoleste propaganda progresista? Numai homosexualitatea si transgenderismul sunt „corecte politic”? De ce nu militeaza nimeni pentru dreptul de casatorie al zoofililor cu animale? Sau al necrofililor cu vreo „corpse bride”? Desigur, eu NU sunt pentru asa ceva. Am spus aceste lucruri doar din motive retorice, pentru a scoate la lumina nebunia la care a ajuns astazi societatea progresista / neomarxista. Si a vedea cum „mai binele” a ajuns astazi dusmanul binelui….
Ce pozǎ odioasǎ ilustreazǎ „articolul”! Nu vǎ e rușine?