De câteva zile sunt în stare de şoc! Mai ceva decât un artist la debut. Mai ceva decât prim-ministrul Mihai Răzvan Ungureanu printre pereţii încărcaţi de poze de familie ai lucrătorilor guvernamentali. Uşa micului spaţiu al revistei de literatură şi arte „Contrapunct” a fost spartă, la ordinul şi sub supravegherea directă a reprezentantului, în exerciţiu, al României la UNESCO. Pe deasupra, şi preşedinte retribuit al scriitorilor.
Operaţiunea a fost făcută ca la carte, de un profesionalism demn de perfecţiunea iniţiatorului. Numai securitatea reuşea, din câte am citit accidental, asemenea performanţe. N-au lăsat nicio urmă. Au înhăţat cărţi, manuscrise, obiecte, telefoane şi ce-au mai găsit şi au dispărut inventariind probabil totul. Muncă sisifică de adevăraţi tehnicieni ai României zilelor noastre. Uşa mea de acasă să fi fost şi nu aş fi gândit o asemenea operaţiune, chiar dacă aş fi dormit o noapte în gară.
Operă de artă, în toată regula. Un colaj fotografic al prietenului meu, maestrul Ion Cucu, făcut la faţa locului, ar putea fi emblematic pentru o carte semnată de această echipă, ar fi tocmai potrivită pentru educaţia estetică a publicului ţintă.
Mi s-a confirmat, în sfârşit, că 50 de ani de literatură au avut drept motivaţie „pumnul şi palma”, cum se intitula un roman al epocii, bine primit de critică.
Ani în şir, mi-au spus unii confraţi, că aceşti corifei ai administrării locurilor fruntaşe pe şantierele creaţiei au teribile probleme de caracter. Am refuzat să cred aşa ceva, deşi zâmbetul neîntrerupt al unora mi se părea că seamănă cu alte zâmbete retuşate din realitatea româno-coreeană.
Ştim că fără caracter nu se poate face nimic. Ştim că tot ce s-a întâmplat cu vizibilitate în comunism a fost făcut, în mare parte, de oameni fără caracter. Ei înşişi se întreabă astăzi dacă mai au suflet. Sigur, foarte sigur, nu mai au. Şi l-au distrus singuri, fericiţi că li s-a oferit acea şansă. De fapt, aceasta era marea şansă în comunism.
Când scriu aceste rânduri sunt la câteva mii de kilometri de Bucureşti. Uşa spartă de funcţionarii unui foarte cunoscut critic literar, plătiţi din banii Uniunii Scriitorilor, mi se pare apogeul a tot ce poate caracteriza România de azi.
M-au văzut singuratic şi absent de la asaltul lor asupra breslei şi mi-au pus gând rău. Spărgând uşa, au creat adevărata poartă spre propria lor istorie literară, să-i vadă lumea în toată plinătatea. După aşa ceva, nu se mai poate spune nimic în unicul spaţiu editorial care contează: cel al conştiinţei.
Am făcut, evident, plângere la poliţie. Însăşi instituţia în cauză era excedată de faptul că tot mai mulţi scriitori cereau protecţie. Poliţia era mai marcată decât mine. Hoţii din Piaţa Amzei, se pare, erau pe planul doi ca fenomen social. Am înţeles ceea ce, poate, am refuzat să accept multă vreme. Trăim într-o lume a violenţei maxime, ai cărei instigatori sunt acolo unde nu te aştepţi: la vârf! Dar e de-a dreptul odios ca de această violenţă să se ocupe chiar moraliştii, zeii de carton ai „eternităţii locale”, ca să folosesc un excelent titlu de carte de publicistică a lui Dorin Tudoran şi Eugen Seceleanu.
Povestea asta, plină de înţelesuri pentru mine, mă face să percep cu mai multă luciditate cenzura, mizeriile făcute scriitorilor pe tot felul de căi. Trebuia să trăiesc eu însumi o situaţie de-a dreptul de coşmar, pentru a înţelege că atunci când nu ai suflet cărţile chiar sunt făcute din cărţi, fiind, cred, pură tautologie. Trăim într-o lume anchilozată în care prea mulţi proprietari de comitete şi prezidii vor să aibă în jur doar camarila personală, înarmată cu instrumente de tortură.
Acesta a fost de fapt alt capitol al regimului comunist, oamenii lui. Nişte potenţiali agresori. De aceea mai bântuie comunismul în mod aparent inexplicabil, ca o necesitate istorică .
Instituţie de interes public, interesat nereformată, Uniunea Scriitorilor a ajuns pe mâna unora care se cred deasupra scriitorilor. Cu un preşedinte de nivelul maniilor lui Dumitru Popescu – Dumnezeu, îi văd deja pe confraţii mei fluturându-şi mâinile când acesta apare între două vacanţe europene, în limuzine de lux cu tot alaiul de eseişti.
Mihail Sadoveanu dacă ar vedea starea actuală de la Uniunea Scriitorilor, ar prefera Ambasada Sovietică pentru un rendez-vous.
Şi la Paris se sparg uşi. Artizanii acestor spargeri sunt deseori români. Acum îmi dau seama că diplomaţia română nu este chiar nevinovată de ceea ce se întâmplă. Că nu sunt mână în mână cu spărgătorii e clar. Mentalitatea însă le este la fel, indiferent că unii citesc „Le Magazin litteraire”, şi alţii, cardurile bancare subtilizate cu multă ştiinţă cibernetică, dacă nu cumva fac la ordin contrabandă cu Istoria literaturii.
Acesta e adevăratul motiv pentru care nu s-au mai întors în ţară nici Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Cioran, şi nu alte chestiuni de dosar, cum au lăsat unii să se înţeleagă interesat.
Sper ca justiţia să clarifice această situaţie de-a dreptul delirantă, fiind singur, foarte singur, alături de alţi scriitori români ameninţaţi la drumul mare de gorilele plătite din cotizaţiile noastre.
