De la Verdi la Wagner, de la Mozart la Rossini, grandiosul meniu este servit

Celebrul Festival de Operă de la Salzburg, unul dintre cele mai cunoscute din lume, va avea la această ediţie un record de 280 de reprezentaţii şi, ca oaspete de onoare, reţeaua muzicală venezueleană “Sistema”, în favoarea copiilor cu dizabilităţi.

Alături de Bayreuth, din Germania, consacrat lui Richard Wagner, Aix-en-Provence din Franţa, Glyndebourne din Marea Britanie, Salzburg va atrage până pe 1 septembrie iubitorii muzicii de operă, de muzică clasică şi de teatru din lumea întreagă. În acest an, ca un omagiu, discursul pentru deschiderea oficială, din 24 iulie, a fost ţinut de compozitorul venezuelean Jose Antonio Abreu, în vârstă de 74 de ani, laureat al Premiului Nobel, fondator în 1975, la Caracas, al mişcării muzicale “Sistema”, în favoarea copiilor cu probleme, care a strâns deja 230 de Conservatoare, cu peste 4.000 de profesori şi jumătate de milion de tineri.

Să nu uităm nici de Orchestra de Tineret “Simon Bolivar” şi de carismaticul dirijor Gustavo Dudamel, de 32 de ani, care a entuziasmat spectatorii sălilor de concerte şi festivalurilor lumii. La această ediţie, Salzburgul va primi peste 1.300 de copii din “Sistema”, printre care şi corul surdomuţilor „White Hands Choir”, care va da 14 concerte.

Directorul Festivalului, austriaculAlexander Pereira, care va prelua din 2015 conducerea “Scalei” din Milano, a dedicat prima serată unei uverturi “spirituale”, cu o lucrare religioasă, “Creaţia”, a compozitorului austriac Joseph Haydn.

Salzburg este un festival pluridisciplinar, care nu se desfăşoară într-un singur loc, ci în cinci săli. Cuprinde, pe lângă operă, şi concerte simfonice, muzică de cameră, recitaluri şi teatru. El reprezintă o întâlnire a elitei intelectuale, dar şi a noilor îmbogăţiţi, preţurile fiind deosebit de ridicate. Smokingurile şi rochiile de seară sunt mai frecvente decât la Bayreuth, şampania şi somonul fumé înlocuiesc berea şi cârnaţii.

Ediţia 2013 se anunţă strălucitoare, cu 7 opere în versiune scenică şi patru în concert, avându-i, printre alţii, pe electrizanţii Jonas Kaufmann şi Anja Harteros în “Don Carlo” de Verdi, pe Cecilia Bartoli în “Norma”. Să nu uităm nici integrala simfoniilor lui Mahler, cu monştri sacri ai muzicii, ca Simon Rattle, Mariss Jansons et Riccardo Chailly. Dar şi un ciclu de muzică contemporană, o integrală a cvartetelor lui Beethoven, susţinută de “Quatuor Hagen”, şi o serie de muzică sacră.

Michael Volle în Maeştrii cântăreţi din Nurnberg

Dar coloana vertebrală a Festivalului este, evident, Filarmonica din Viena, cu programe simfonice.

În centrul Festivalului figurează operele compozitorului german Richard Wagner şi ale italianului Giuseppe Verdi, celebrând 200 de ani de la naşterea lor. Sunt programate două opere de Wagner, “Maeştrii cântăreţi din Nürnberg” şi “Rienzi”, şi nu mai puţin de patru opere de Verdi: “Don Carlo”, “Falstaff”, “Jeanne d’Arc” şi “Nabucco”. Toate, în interpretarea unei pleiade de staruri: cântăreţele Anna Netrebko, Edita Gruberova, Cecilia Bartoli, Elina Garança, cât şi soliştii Placido Domingo (deocamdată sub semnul întrebării, din cauza unei convalescenţe după o embolie pulmonară), Jonas Kaufmann, Thomas Hampson, muzicienii Grigory Sokolov şi Maurizio Pollini, “Quatuor Hagen”, dirijorii Nikolaus Harnoncourt, Zubin Mehta, Christian Thielemann, Riccardo Muti, Lorin Maazel, Daniel Barenboim, Mariss Jansons, Sir Simon Rattle, Riccardo Chailly…

Să mai adăugăm “Trubadurul” cu Placido Domingo în rolul Contelui de Luna, “Don Carlo” de Verdi, cu Jonas Kaufmann, “Nabucco”, în versiune concertantă, “Cosi fan tutte” de Mozart, “Cenuşăreasa” lui Rossini, pentru prima dată la Festivalul de la Salzburg.

În 20 iulie, a fost seara deschiderii teatrale, în Piaţa Catedralei, cu o nouă montare a piesei scriitorului austriac Hugo von Hofmannsthal, „Jedermann”, deja un clasic al Festivalului de la Salzburg, de această dată avându-i ca regizori pe britanicul Julian Crouch şi americanul Brian Mertes. “Jedermann”, montat de austro-americanul Max Reinhardt (1873-1943), a marcat primul Festival de la Salzburg din 1920.

Contribuţia din acest an la Festivalul de la Salzburg, oraşul natal al lui Mozart, este opera contemporană „Gawain” a britanicului Sir Harrison Birtwistle.

“Maeştrii cântăreţi” de Wagner a încântat publicul

Maeştrii cântăreţi din Nurnberg

Opera lui Richard Wagner, care nu a mai fost pe scena de la Salzburg de mai mult de trei sferturi de secol, cu o punere în scenă inspirată din basme, a fost călduros aplaudată. Regizorul Stefan Herheim, din Oslo, autor al remarcabilului “Parsifal” la Bayreuth, şi-a găsit inspiraţia în “Visul unei nopţi de vară”, de Shakespeare, întrucât Wagner era un mare admirator al acestei piese. “Maeştrii cântăreţi” s-a derulat, la fel ca şi opera lui Shakespeare, în noaptea solstiţiului de vară, propice viselor.

Istoria este povestită prin vocea cizmarului şi poetului Hans Sachs. Un decor ingenios măreşte şi micşorează, după dorinţă, mobilele din casa cizmarului. Cântăreţii devin minuscule personaje într-un decor al Casei de păpuşi.

Costumele fac mai curând referinţă la secolul lui Wagner, în timp ce sărbătorile, cu imense marionete, amintesc de cele din nordul Europei, de Evul Mediu în care Wagner şi-a plasat opera.

“Maeştrii cântăreţi” nu a fost jucat la Salzburg din 1938. Şi atunci a fost declarată de partidul nazist ca un simbol al artei germane şi cântată la cererea lui Hitler la fiecare congres de la Nürnberg. O deturnare politică ce şi-a găsit sursa în finalul operei: istoria aduce în scenă un concurs al maeştrilor cântăreţi. Laureatul o va avea ca premiu pe fiica Meşterului Pogner, Eva. Ea se îndrăgosteşte de un tânăr cavaler, străin în oraş, Walter, care încearcă să concureze, dispreţuind regulile confreriei. Wagner orchestrează un conflict între vechi şi modern pentru a-şi impune propria artă, în ruptură totală cu tradiţiile.

Figura centrală este Hans Sachs, interpretat admirabil de baritonul german Michael Volle, aplaudat la scenă deschisă, realizând o conciliere între tradiţie şi modernitate.

Stefan Herheim a ţinut să izoleze tirada patriotică plonjând scena în întuneric, rămânând într-un fascicul luminos doar Hans Sachs. Totul este acompaniat exemplar de Orchestra Filarmonicii din Viena, sub bagheta dirijorului italian Daniele Gatti.

Această nouă producţie va fi prezentată la Opera din Paris şi apoi la “Scala” din Milano.

“Falstaff”, o comedie “à l’italienne”

Stephanie Houtzeel, Ambrogio Maestri şi Fiorenza Cedolins în Falstaff

Verdi a fost anul acesta vedeta Festivalului, în defavoarea lui Mozart, cu cele patru opere jucate, printre care un “Falstaff”, foarte elevat, plasat în decorul unei case de bătrâni.

Veselul şi grasul Falstaff, un hoţ ce se crede mare seducător pentru a jefui mai bine nevestele din Windsor, a devenit în această montare un bătrân nedemn, înclinat către băutură, trăind în mijlocul unor artişti bătrâni ca şi el.

“Nevestele vesele din Windsor”, a lui Shakespeare, după care este inspirată opera, cedează locul oraşului Milano din zilele noastre. Regizorul italian Damiano Michieletto s-a inspirat din casa de odihnă deschisă de Verdi la Milano pentru bătrânii artişti săraci, “Casa Verdi Milano”, care există încă şi unde compozitorul a dorit să fie înmormântat. Au dispărut Windsor, costumele elisabetane şi pălăriile cu pene. Artiştii evoluează în cadrul uşor desuet al unei pensiuni în stil italian, cu pereţii verzi murdari, cu friza şi lustra rococo.

Eliberat de greoaia punere în scenă de epocă, acest “Falstaff” debordează de maliţiozitate. Regizorul a evidenţiat caracterul special al ultimei opere a lui Verdi: o comedie, după ce compusese timp de 50 de ani tragedii, o operă aproape fără arii, dar cu multe numere de ansamblu, cu o muzică scânteietoare, de mare diversitate.

Personajele rămân în scenă de la început până la sfârşit, ceea ce are drept rezultat o acţiune vivace, în care replicile se întretaie, iar obiectele zboară în toate direcţiile, pe scurt, o comedie „à l’italienne”.

Falstaff

Verdi, care a compus “Falstaff” după sobrul său “Otello”, se apăra de faptul că a compus această operă bufă şi spunea că mai curând a dorit să facă portretul personajului Falstaff, paiaţă umflată de propria importanţă, dar un mare copil naiv, trist atunci când cade în ridicol.

Baritonul italian Ambrogio Maestri, care cântă Falstaff din 2001, a încarnat adorabil aceste două feţe ale personajului. Se simte aici complicitatea regizorului, în răsfoirea unui album de fotografii ale rolurilor sale, pe canapeaua casei de odihnă…

Finalul, când burghezii din Windsor îl ridiculizează pe Falstaff, este figurat ca o pedeapsă de la Dumnezeu, preoţii şi credincioşii trişti defilând şi risipind cenuşă pe corpul unui Falstaff nu tocmai catolic. O ironie a regizorului italian la adresa bisericii, înaintea scenei finale cu “Întreaga lume e o farsă şi omul s-a născut bufon”.

Totul este admirabil, sub bagheta lui Zubin Mehta care dirijează orchestra Filarmonicii din Viena, distingându-se senzuala soprană Fiorenza Cedolins în rolul lui Alice, cât şi vocea catifelată a tenorului mexican Javier Camarena, în Fanton.

Salzburg celebrează cel de al şaselea centenar Ioana d’Arc

Soprana Juliane Banse în rolul Ioanei d’Arc

Cu ceva întârziere, Salzburg celebrează cel de al şaselea centenar al lui Jeanne D’Arc. “Giovanna d’Arco”, de Verdi, este aşteptată în 17 august cu un trio regal: Anna Netrebko, Marinella Meli, Placido Domingo. Pusă în scenă de hamburghezul Michael Thalheimer.

Contemporane cu “misterul liric” al lui Claudel şi Honegger, “Scene din viaţa Sfintei Ioana”, este ultima operă a lui Walter Braunfels, compozitor cunoscut mai ales pentru magnifica compoziţie “Păsările” după Aristofan, decât pentru această operă frământată şi solemnă, scrisă între 1938 şi 1942, când muzicianul fusese interzis de Reich, şi care a fost pusă în scenă la Stockholm, în 2001, la o jumătate de secol de la moartea sa. Uimitoare tragedie, plină de lumină, de culori, de speranţă, al cărei personaj central nu este altul decât Gilles de Rais, tovarăş de arme pe care Jeanne îl numea afectuos “Barbe-Bleue”.

Împărţit între tradiţia postromantică, expresionismul lui Richard Strauss şi noua obiectivitate a lui Hindemith, vizibilă în aversiunea compozitorului pentru “lacrimi”, ca şi în fidelitatea lui pentru datele istorice, Braunfels a făcut din inumanul Gilles personajul său uman. O provocare pentru interpret, pe care Johan Reuter a trecut-o onorabil.

20 de roluri, imposibil de detaliat în câteva cuvinte fiecare. În ceea ce priveşte tenorii, Pavol Breslik în câteva scene ale regelui Charles, şi Bryan Hymel, în rolul şi mai scurt al Sfântului Mihail, menţin calitatea partiturii. În ceea ce priveşte doamnele, Juliane Banse, în rolul titular, este prea distantă pentru a putea convinge, nereuşind să transmită emoţia, prea directă în alură ca şi în declamare.

Vocea puternică a mezzosopranei Wiebke Lehmkuhl însufleţeşte personajul Lison, iar tânăra soprană australiană Siobhan Stagg este adorabilă în rolul Sfintei Caterina.

Dar spectacolul există mai ales prin cor. Când grave sau grandioase, stricte sau libere, imnice sau dialogate, paginile corale sunt ca un ocean pe care îl înfruntă un adevărat căpitan. Chiar şi numai pentru rugăciunea “Gepriesen sei der allmächt’ge Gott” (Glorie Atotputernicului Dumnezeu), această Jeanne d’Arc merită un loc special în Festivalul de la Salzburg.

Bas-baritonul german Alfred Muff şi soprana americană Laura Aikin în Soldaţii

“Soldaţii” lui Bernd Alois Zimmermann, după o operă polemică de Jakob Michael Reinhold Lenz, celebrul poet german de la “Sturm und Drang”, sunt şi ei aşteptaţi la Salzburg. Ca întotdeauna, punerea în scenă a “Soldaţilor” e ca un coşmar, din cauza Orchestrei supradimensionate şi a nenumăraţilor interpreţi, aşa încât premiera este întotdeauna foarte aşteptată. Regia este semnată de Alvis Hermanis şi Ingo Metzmacher.

Festivalul de la Salzburg atrage în fiecare vară în jur de 240 de mii de vizitatori şi, la această ediţie, un loc particular îl oferă diversitatea.

După cei 30 de ani în care Karajan a domnit aici, Salzburgul a devenit după 1992, odată cu belgianul Gerard Mortier, un loc al deschiderii şi al modernităţii.

Actualul director, Alexander Pereira, aflat la cea de a doua ediţie, îi va urma lui Stéphane Lissner la “Scala” din Milano. Directorii trec, singura care rămâne este puternica preşedintă Helga Rabl-Stadler, coloana vertebrală a Festivalului. Lui Pereira i s-au reproşat mai ales exigenţele bugetare, 63 de milioane de euro pentru 2014, şi faptul că nu a ştiut să-şi atragă sponsori, a mizat pe cantitate, şi nu pe mari nume. Această cadenţă l-a făcut pe Mortier să spună: “Festivalul este acum prêt-à-porter, nu haute couture”.

Cine îi va urma lui Pereira şi va încerca să redea o identitate puternică acestui festival? Se vorbeşte despre Markus Hinterhäuser, care cunoaşte bine Salzburgul şi care este o persoană foarte competentă.

Pentru această ediţie, Festivalul a dispus de un buget de 62,6 milioane de euro şi speră să vândă 260.000 de bilete, preţul unui bilet variind de la 5 la 400 de euro. Un loc pentru un dineu la Gală costă o bagatelă de 12.000 de euro.