Declinul Europei

”Unul dintre indicatorii declinului este situația în care alții folosesc mult mai bine ceva ce tu ai inventat. Europenii au inventat diplomația și i-au avut pe Talleyrand și Metternich, însă acum alții sunt mult mai buni în ale diplomației. Diplomația înseamnă să trimiți pe cineva la dracul și să-l faci să-și dorească teribil lucrul acesta. Europenii nu mai știu să facă asta, însă alții știu”, scrie Wolfgang Munchau.

”Astăzi, singurul lucru asupra căruia cad de acord atât SUA cât și Iranul este că europenii nu au vreun rol de jucat în diplomația din Orientul Mijlociu. Un ziar german observa recent că nimeni nu-i mai informează pe europeni despre ce se întâmplă în Orientul Mijlociu. Când ziarele încep să publice asemenea titluri, avem de-a face cu un semn al declinului.

Ce ar gândi un Talleyrand modern despre China sau Donald Trump? Trăim niște vremuri croite parcă pentru Talleyerand. Pentru el, dificultatea ar fi să unească cele 27 de tari UE, plus Marea Britanie și Norvegia în jurul unei poziții comune – asta în loc să le facă să se dușmănească, ceva ce Talleyrand a făcut cu englezii, prusacii și austriecii, în beneficiul Franței.

Este mult mai greu să unești decât să dezbini. Când SUA au amenințat Europa cu noi tarife, Talleyrand i-ar fi sfătuit pe europeni să emită o declarație prin care să arate că lumea a intrat în era relațiilor economice tranzacționiste, iar apoi să ia niște măsuri care l-ar fi înfuriat pe Trump.

Europa a pierdut niște ocazii bune. Președintele Joe Biden a interzis vânzarea de cipuri performante în China și s-a bazat pe guvernul olandez pentru asta. Compania ASML din Olanda, un monopol global în proiectarea cipurilor, este pentru Europa ceea ce minereurile rare sunt pentru China. Președintele Xi Jinping s-a folosit de monopolul asupra mineralelor rare atunci când Trump a impus tarife mari Chinei. Europenii ar fi putut face la fel cu ASML – să interzică acestei companii să mai exporte. Însă pentru asta le-ar fi trebuit spiritul lui Talleyrand sau Metternich.

Când îl privim pe o perioadă mai lunga, declinul Europei este dramatic, însă lucrurile s-au agravat mult în ultimul deceniu. În urmă cu zece ani, diplomații europeni erau în fruntea negocierilor cu Iranul, când Teheranul a fost de acord  să-și reducă cu două treimi centrifugele pentru îmbogățirea uraniului. Acest acord a venit însoțit și de măsuri fără precedent de supraveghere.

Trump s-a retras din acordul nuclear cu Iranul în 2018, iar acesta a fost sfârșitul acordului. Acum, europenii nu mai au un rol independent în diplomația din Orientul Mijlociu. După ce Trump a bombardat Iranul, europenii au cerut Teheranului să revină la masa negocierilor, părând să uite că masa negocierilor este chiar acordul pe care europenii l-au negociat, iar Donald Trump a răsturnat această masă.

Metternich sau Talleyrand nu le-ar fi spus niciodată europenilor să închidă canalele de comunicare cu Vladimir Putin. Ar fi fost de partea Ucrainei, însă nu le-ar fi spus niciodată liderilor europeni să promită ajutor pe termen nelimitat Ucrainei. Ar fi fost pentru ambiguitate strategică și nu ar fi trasat niște linii roșii. Când liderii nu au o strategie, recurg la linii roșii. Talleyrand și Mettrenich ar fi fost pentru o încetare a războiului fără vreun învingător clar. Ar fi fost mai aproape de poziția actuală a lui Donald Trump decât a liderilor europeni. Când Trump este un diplomat mai bun decât tine, înseamnă că ai mari probleme.

Ca și Trump, Xi și Putin au înțeles importanța resurselor în secolul 21. Europenii au puține resurse cu excepția celor pe care le-au interzis – cărbune și energie nucleara – sau au refuzat să le dezvolte – gazele de șist sau extragerea offshore a petrolului de la mari adâncimi. Xi și Putin gândesc strategic, pentru că au o viziune economică pe termen mai lung decât propria lor existență. Îi poți critica pentru aceste politici economice, însă asta nu anulează faptul că Europa nu are o strategie economica, în vreme ce Rusia și China au asemenea strategii.

Marii diplomați europeni din secolul 19 au acționat de pe poziții slabe. Ei nu l-ar fi criticat pe Mark Rutte pentru că l-a flatat exagerat pe Donald Trump. Face parte din uneltele diplomației. Talleyrand i-a flatat pe englezi, Metternich i-a flatat pe ruși. Scopul a fost de a ajunge la un echilibru politic stabil în Europa. În cele din urmă, cu câteva întreruperi notabile, echilibrul a durat o sută de ani. Atitudinea lui Rutte a urmărit să-l țină pe Trump în Europa pentru încă puțin, însă fără a aborda problema importantă a dependenței Europei de securitatea oferită de SUA. Aceasta este marea diferență dintre ce a fost și ce este în Europa – orizontul politicii de azi rareori se extinde dincolo de ce va scrie ziarul de mâine.

Talleyrand si Metternich erau diplomați de modă veche. Metternich era un reacționar, ura democrația. Talleyrand a fost la început un susținător al Revoluției Franceze, însă apoi a devenit sceptic. Cred că acum, amândoi ar fi fost niște eurosceptici și ar fi susținut niște instituții care pot servi intereselor UE, precum Organizația Mondială a Comerțului și Curtea Penala Internațională. Amândoi ar fi remarcat rolul important a puterii soft în diplomația modernă și ar fi profitat de ocazia oferită de Trump atunci când a redus drastic bugetul SUA pentru ajutor extern. Însă liderii europeni de azi nu au profitat de această ocazie. Nu cred în soft power și nici în romantismul care caracrizeaza discursul despre integrarea europeana. Insa cred ca este lipsa de viziune strategic atunci cand decizi sa inchizi posture de radio internationale, cand desfiintezi programele in limbi straine, bursele sau cand limitezi accesul studentilor straini in universitatile occidentale.

Unii economiști au sugerat că UE ar trebui să riposteze dur la măsurile americane – este un sfat prost și, din fericire, liderii UE l-au ignorat. Însă, aceiași lideri, au ajuns în extrema cealaltă. Săptămâna trecută, cancelarul panicat al Germaniei, Friedrich Merz, a spus că Europa ar trebui să semneze orice acord comercial va propune America. A spus că Europa nu ar trebui să negocieze un acord perfect atât timp cât ceea ce propune America nu este neapărat rău. Este un alt fel de a spune că Europa nu are de ales, că industria germană sângerează, că tarifele SUA ar prelungi recesiunea germană care are deja doi ani. Lecția este că, atunci când nu ai o strategie, vei pierde în fața celor care au o strategie.

Dacă europenii ar fi fost isteți ar fi putu exploata asaltul lui Trump asupra universităților din SUA. Trump nu este neapărat un dușman al acestor universități, însă a decis să reducă finanțarea pentru cercetare. Un motiv major pentru care cercetătorii preferă SUA sunt aceste finanțări. De ce să nu ofere UE niște plăți atractive pentru cercetătorii nemulțumiți de situația din SUA?

Mă opresc aici cu sugestiile despre ceea ce Europa ar fi putut întreprinde sau ar fi trebuit să facă în ultimele câteva luni. Să nu mai vorbim despre lucruri mult mai mari, precum uniunea fiscală, uniunea piețelor de capital sau un program pentru îndepărtarea barierelor comerciale din interiorul pieței unice europene, care ne costă mai mult decât toate tarifele majorate ale lui Donald Trump. Realitatea este că, atunci când Trump acționează, Europa reacționează. Și acesta este un indicator al declinului. Când renunți să mai fii primul, avem de-a face cu declinul. Europenii nu mai vor să fie primii în tehnologie și au ajuns să se bucure când Google construiește un mare centru de date într-o țară europeană iar Tesla deschide o fabrică într-o altă țară.

Europenii au inventat automobilul, însă automobilul electric va fi o poveste americană și chinezească. Industria auto este poate cel mai limpede semn al declinului industrial al Europei. Însă asta se întâmplă și în alte domenii – baterii, panouri solare, trenuri de mare viteză și echipament de telecomunicații. Industriile europene cad ca piesele de domino și vor continua să cadă, dacă nu vor fi protejate. Însă protecția prin subsidii și tarife este și ea un semn al declinului.

Avem de-a face cu un declin structural pe termen lung. Teoretic, acest declin ar putea fi stopat, însă ar necesita o voință politică care nu exista nici măcar într-o singură țară europeană pe care să o cunosc. Nu cunosc niciun politician sau partid din vreo țară UE care să fie preocupat de aceste probleme. Se gândesc la altceva. Dar crede oare cineva că mai puțină imigrație este o rezolvare a problemelor? Sau cheltuielile bugetare mai mari? Sau cheltuielile pe datorie pentru apărare? Sau orice mai discută oamenii din Europa acum? Refuzul de accepta realitatea și iluziile sunt și ele niște măsuri ale declinului.