Degenerare și fiscalitate

Sărăcia face casă cu românul de cînd se ştie. Nu am de gând să generalizez un fapt istoric, însă reperele istoriografice vorbesc de foarte puţine perioade de linişte prin ținuturile moldo-valahe. În Evul Mediu satele cu ţărani clăcaşi, numiţi „vecini” în Moldova şi „rumîni” în Valahia, se goleau adeseori prin fuga în pribegie a locuitorilor, care doreau să-şi schimbe destinul. Fuga trebuia bine ticluită căci pedepsele erau aspre de la bătaia la falangă la tragere în ţeapă (nu Ţepeş a folosit primul ideia), pentru a fi şi altora exemplu.

Silniciile de tot felul, de la numărul mare al zilelor de muncă pe moşia boierească sau zilele de muncă forţată şi gratuită în funcţie de necesităţile latifundiarului, la traumele cotidiene ale stăpînului, care putea face cam ce-i trecea prin cap cu supuşii săi, erau motive pentru rarele caractere tari să găsească o soluţie de evadare. Pare a fi o exagerere, însă, raporturile dintre stăpîn şi „rumîn” în evul mediu au supravieţuit în raporturile de mai tîrziu, dureros de tîrziu, dintre activistul de partid, şef al biroului politic existent în orice instituţie şi „oamenii muncii”. Aroganţă, zeflemea, infatuare, umilire, erau trăsăturile unor astfel de relaţii, care nu pot alimenta decît nemunca, imoralitatea şi anularea alternativelor de evadare.

Aceia care reuşeau să scape trebuiau să părăsească nu numai ţinutul cît mai ales şi ţara. Numiţi „bejenari”, majoritatea găseau un refugiu în cetele de mercenari sau îşi încercau rostul prin alte localităţi, la mare distanţă de locul natal, cu precădere în oraşe. Oraşele erau spuse autorităţii domneşti iar în mulţimea de neamuri, care se perinda acolo, te puteai pierde cu uşurinţă. Nu întîmplător se spunea că „aerul oraşului te face liber”. Satele româneşti erau şi sunt destul de restrictive cu „veneticii”, străinii nu neapărat de neam şi limbă ci străinul de comunitate. Această distanţă socială şi sufletească vine din interdicţia impusă de stăpîn, care la rîndul său trebuia să acorde sprijin confraţilor săi în prinderea „bejenarilor”.

Golirea satelor se accelerează în veacul al XVIII-lea, căpătînd o mobilitate colectivă de invidiat; puteau schimba topografii pe suprafeţe uriaşe. Administraţia austriacă în Oltenia nu a reuşit între 1718-1739 să realizeze o hartă o noii provincii, pentru a şti pe cîţi plătitori de taxe poate conta. Cartografierea din toamnă nu mai corespundea cu aceea din primăvară întrucît satele dispăreau, mutîndu-se peste dealuri şi văi. Oamenii mai fugeau şi din alte motive în afara plăţilor legate de taxe. Satele fugeau din preajma drumurilor, pe unde nu veneau numai caravanele negustoreşti ci mai ales jafurile arnăuţeşti sau ale osmanlîilor de peste Dunăre. Furau tot şi adesea siluiau femeile, iar ultimii mai colectau şi robi. Se naşte treptat nepăsarea faţă de ziua de mîine. Supravieţuieşti mai uşor dacă nu ai nimic. La 1850 încă se mai trăia aşa în Valahia şi Moldova pe arii întinse iar revoltele ţărăneşti din 1888 şi 1907 au dovedit că ruptura dintre cei mulţi şi cei puţini, care conduc, era încă majoră, adesea de neconciliat. Faptul că voluntarii veniţi din Europa sau America muncesc cu osîrdie la construirea caselor din zonele sinistrate, în timp ce românii ale căror case sunt în şantier îşi petrec ziua la cîrciumă nepăsători şi nesimţitori, este o realitate a secolului al XVIII-lea. Atunci, pentru a convinge nişte ţărani sa ajute o diligenţă să iasă din noroiul drumului – căci ei se holbau la ea ca la spectacol – nu au fost de folos napoleonii de aur ai călătorilor ci biciul suruguiilor! Chiar prin acelaşi locuri din sudul Moldovei! Acest tip de lene şi nepăsare abulică şi neantizată a fost, din păcate, foarte bine calapodată pe structura mentală a lumii socialiste, unde statul trebuia sa-ţi facă casa, să-ţi măture prin cameră, să-ţi dea micul dejun etc.

Desigur, statul este prost administrat, căci sărăcia este doar întîmplător întîlnită într-o ţară guvernată coerent. Suntem un popor tînăr – o afirmă mulţi – certat însă cu munca şi iubitor de şmechereală şi lene. Potenţialii „bejenari” de ieri trăiesc astăzi într-o tensiune continuă a zilei de mîine şi a soluţiilor de supravieţuire onorabilă, care lipsesc. Ei au fost redenumiţi în funcţie de variatatea destinaţiilor: ciupercari, căpşunari etc. Interesant că aceşti oameni se pot adapta unui mod de viaţă structurat diferit şi unui ritm de lucru aflat pe o altă grilă temporală. De fapt, aceste repere nu le întîlnesc în ţara lor deoarece aceasta, încă se află ancorată într-un neant istoric şi social, unde stăpînii pot păcăli uşor prostimea cu şcoală puţină şi indiferentă faţă de ziua de mîine. Similar cu secolul al XIX-lea sau cu secolul al XVIII-lea. Ce s-ar face un baron feudal cu două-trei sate cu oameni care gîndesc, care-şi cer drepturile şi ştiu a le construi, oameni care vor şi altceva? Astfel, baronului îi este pusă sub semnul întrebării chiar propria-i stăpînire. Deocamdată împlinirile se întîlnesc pe alte meleaguri, care au renunţat de sute de ani la baroni de tip feudal. Nu de alta, dar alte revoluţii s-au lăsat şi cu ghilotinări! În timp ce sărăcia locurilor noastre respiră prin aroganţa şi indiferenţa înalţilor funcţionari. Dacă ar şti de ghilotină…

Fiecare popor a avut bejenarii lui în circumstanţe istorice complexe, de grea încercare cum au fost epidemiile, cruciadele, sau războaiele feudale. Dar rănile s-au vindecat chiar şi într-un timp de 50 sau 100 de ani. De pildă chipul unui italian din 1945 nu se deosebea prea mult de chipul unui român din acelaşi timp. Chipurile celor două popoare au astăzi trăsături diferite: unul şi-a căpătat zîmbetul renascentist iar celălalt păstrează ridurile unor timpuri perpetuu neaşezate, morometice şi congenitale întru sărăcie.

Foarte puține la număr au fost intervențiile publice referitoare la posibile măsuri de ameliorare a sărăciei endemice. Una dintre aceste interventii, nepublicată până în momentul de față este conferința susținută de profesorul Francisc Rainer în anul 1932. Textul conferintei „Degenerare și fiscalitate” a ajuns la noi datorita stenogramei ziaristului M.Sevastos de la cotidianul «Adeverul». Iată mai jos textul acestei conferințe prezentată în plină criză economică și soluțiile propuse de profesorul Rainer[1] pentru reducerea fiscalității și atenuarea degenerării:

”În orice om se găsesc elemente care pot crea un exemplar de elită. Totu-i ca ele să se întâlnească cu elementele corespunzătoare fiecărui individ.

Cu cât oamenii sunt dotați cu mai multe calități, cu atât există mai multe posibilități de întâlnire a elementelor superioare.

Dar și la noi și aiurea oamenii cei mai insuficienți dotați de natură și cu cele mai reduse mijloace de existență au copii mai mulți. Un nou copil este un braț de muncă în plus – și atât! Ascensiunea socială este urmată de restrângerea numărului copiilor. Familiile cele mai bine înzestrate se micșorează diminuînd totodatăînsuși tezaurul de calitate a nației.

Muncitorul nediferențiat are cei mai mulți copii, apoi lucrătorul calificat pe unele profesii libere atc. De la țară vin la oraș elementele cele mai bune și cele mai rele. Cei înzestrați cu spirit de inițiativă, cu energie și cu curaj, cutează să-și taie o altă cale. Dar tocmai aceștia împuținându-și din generație în generație copiii, sting o parte din înzestrările nației.

Originea degenerării

Elementele cele mai instruite ale popoarelor sunt lovite cu regularitate. Aceasta-i originea degenerării statelor vechi. Grecia este o pildă. Oriunde se schița o mișcare de independență – deci de superioritate – intrau mai curând sau mai târziu, biruitoare forțele statului organizat și bărbații erau uciși până la unul. Grecia a practicat cu fermitate sistemul stârpirii valorilor. Din timpurile vechi și până acum, războaiele au distrus elementele cele mai valoroase ale națiunilor. Ceea ce e mai viguros cere jertfă. Iar popoarele degenerează generație cu generație.

După o statistică din anul 1925, germanii aveau 380 000 alienați,85 000 epileptici, plus 100 000 debili mintali gravi.

Statele Unite au 280 000 de alienați internați în ospiciu, după o statistică recentă. Din 5 milioane de tineri chemați la recrutare, 22% au fost găsiți inapți pentru serviciul militar. În Anglia, la 2 milioane de tineri prezentați în 1918, în fața comisiilor de recrutare, 59% au fost declarați apți, 10% absolut inapți, restul fiind trecuți în serviciile sedentare.

Fără teama de dezmințtire, se poate afirma că, în țările culturale mari, o treime este non-valoare. Noi nu avem statistică. O judecată elementară ne așează și mai jos.

Cum se combate degenerarea

Trecând la partea a doua a conferinței profesorul Rainer s-a ocupat de mijloacele fiscale prin care s-ar putea combate degenerarea. Fiscul trebuie să intervină pentru sprjinirea tuturor celor nevoiași, din toate straturile populare. Este nevoie de sprijinit elita, oriunde ar fi ea. La noi nu se face nimic pentru menajarea elitelor cu copii din ce în ce mai puțini. Și prilejuri au fost destule.

ÎmproprietărireaLegea circulației bunurilor rurale care urmărea crearea unei pături rezistente de agricultori prin selecționarea calităților.Colonizările. Statul și-ar putea arenda perpetuu terenurile, cu chirie mică, cu condiția unuia – ca arendașul să aibă un număr de copii. În aceste trei cazuri, spune profesorul Rainer, criteriul s-ar fi cuvenit să fie numărul copiilor. El a fost neglijat.Birurile pe moșteniri. Un copil nu ar trebui să moștenească decât o treime. Această măsură ar încuraja o garanție de trei copii.Scutiri de biruri în raport cu numărul copiilor. Pretutindeni legile fiscale avantajează familiile cu mulți membrii. Pentru familiile cu mulți membrii în Italia venitul minimum impozabil este fixat la 100 000 lire deci 900 000 lei. În Germania salariații cu un venit anual de 1200 mărci aur (48 000 lei) nu plătesc nici un fel de impozit. Până la 9200 mărci(370 000 lei) se plătesc numai birurile elementare; și numai de la această cifră încep impozitele pe venit. În Germania, o familie cu patru copii, nu dă nici un bir. Până la acest număr familia are un scăzământ de 20% de fiecare membru al său.

Care-i situația la noi?

Două persoane izolate, amândouă cu un venit global de 100 000 lei plătesc 7200 lei un impozit pe venit(câte 3600 lei fiecare). Dacă aceste persoane se căsătoresc, ele plătesc 100 000 lei, deci, o… amenndă de 3600 lei anual pentru menaj!

Cât privește copii, la 1-2 copii nu se face nici un scăzământ. La 3-4 copii se face o reducere de 5%, ceea ce revine la un venit de 100 000 lei, un scăzământ de 3600 lei. Iar minimum neimpozabil pentru salariați nu există. Dar dacă familiile cu copii sunt avantajate de unde se despăgubește fiscul? Din impozitul pe celibatari, pe alcool, pe tutun etc. În Germania statul ia de la celibatari un plus de 10% din impozitul pe venit, Franța 35%, Italia 50%, în Statele Unite, dacă venitul depășește 160 000 lei, se percep 4% peste ceea ce întrece acest venit.

În privința impozitului pe tutun, pe alcool etc. este destul să cităm cazul Germaniei care consumă aceste articole în valoare de 320 miliarde lei anual. Din această sumă statul ia un impozit de 44 miliarde lei. Numai vinul spumos produce 480 milioane lei iar berea 2 miliarde și jumătate lei.

Dacă poporul german și-ar reduce consumul de tutun și băuturi cu o optime, diferența câștigată anual de 40 miliarde lei ar fi suficientă să asigure creșterea a unui milion de copii(fiind necesar 40 000 lei pentru creșterea unui copil pe an).

Prin urmare soluții există. Pe această cale să pășească statul, mergând chiar la socializarea cheltuielilor pentru creșterea copiilor, nu declarându-se ostil familiei ca statul nostru care recurge la cele mai apăsătoare impozite: pe chirii, zahăr etc. Acesta-i cursul științei. Va fi cel luat în seamă de guvernanți?! Dar opinia publică însă îl înțelege. Evidența proclamată de dl.prof.Rainer la Galați într-o conferință bogată în documentări, rostită cu un remarcabil talent, va ajuta poate ca ideile acestea să se întoarcă prin ricoșeu din opinia publică în clasa diriguitoare. Căci de altfel degenerarea popoarelor e o chestie care privește pe toți. (Francisc Rainer).”

Care-i situația de azi?

România are toate condițiile prielnice să fie un stat al degenerării depline. Bogățiile tării, resursele financiare și economice, orice formă de capitalizare consistentă se află în mâinile unui numar redus de decidenți ale căror investiții se rezumă la binele personal și al sistemului d ecastă, onedient prin excelență. Nivelul cultural al acestei camarile poltice și de familie este un dezastru pentru întreaga societate, iar moralitatea și altruismul sunt nocive pentru acești paraziți.

România rurală se află în secolul al XVIII-lea, cu peste o sută de ani înaintea legii lui Spiru Haret privind învățământul și la aceeași distanță de preocupările dr. Iacob Felix privind igiena socială și însănătășirea populației țării prin măsuri economice, fiscale și cultutale, apoi de îngrjire a sănătății. Orașele sunt în mare măsură ruralizate uman iar polticile fiscale sunt în defavoarea dezvoltării sociale.

Înlocuirea valorilor culturale și profesionale, a realilor performeiri, cu inadaptați, cu obedienți sau reprezentanți submediocri ai familiilor potentaților, în funcțiile decidente ale statului și ale societății în general reprezintă factorul degenerativ cel mai putenric, determinând sărăcie, prăbușire demografică prin emigrare și mortalitate crescuta mai ales în zonele vulnerabile ale societății: copiii și bătrânii. Pe fondul politicii de degenerare deliberată a României, iată că, Ungaria capătă curaj să ceara revizuirea frontierelor de stat foarte curând. Cine să se i se opună? Un popor slăbit deliberat de proprii guvernanți și un regim familial-arbitrar, de castă, exclusivist, de clan «Monaco», cu ierarhii mafiote, pentru care România este o simplă afacere?

[1] Profesorul Francis Iosif Rainer a fost colaboratorul savantului Dimitrie Gusti în toate campaniile de cercetare sociologică organizate de acesta din urmă la Nereju Mare(1927), Fundul Moldovei(1928) și Drăguș(1932). Asocierea științifică a celor două personalități se baza pe dorința înțelegerii ființei umane în complexitatea sa bio-culturală. Legătura dintre aceste două laturi umane gândite și analizate deobicei separat, constituia preocuparea comună a anatomisutlui și antropologului Francisc Rainer și a creatorului de școală sociologică Dimitrie Gusti.