Democrația se apără democratic

Cine stăpânește noțiunile știe că democrația este puterea cetățenilor.  Nu a câtorva, nu a unora, ci a cetățenilor unui stat în integralitate, încât vocile lor contează deopotrivă.

Acela observă însă că în zilele noastre câștigă teren o meteahnă funestă.  În loc să fie fructificat avantajul opiniilor diverse și al cooperării argumentative dintre cetățeni, se retrogradează în sectarisme ale anilor cincizeci, dacă nu chiar treizeci. Doar că, acum, unii se pretind „democrați” și se îndreaptă contra altora, pe care vor să-i descalifice ca „extremiști”. Ori se proclamă „proeuropeni”, opuși „euroscepticilor”, „proatlantici”, adversari ai „Răsăritului”. Sau invocă „interferențe externe” pentru a eluda ceea ce au votat cetățenii. În fapt, inși nimeriți la decizii și cu pieptul bombat de suficiență nu se privesc în oglindă, provoacă bunul simț cu falsuri și împiedică normalitatea vieții.

Iar cine examinează onest situația își dă seama că promotorii acestor categorisiri nu au de a face cu „prodemocrația”, „proeuropenismul”, „proatlatismul”, pe care, de altminteri, le reduc repede la o  demagogie.  Categorisirile amintite nu se suprapun cu distincții serioase dintre cetățeni după calibrul profesional, capacitate creativă și devoțiune față de interesul public al țării lor și al alianțelor ei. Unde se face caz de ele, țările intră pe mâna impostorilor și, astfel, în crize.

Aceste categorisiri nu iau în seamă tocmai punctul de plecare al democrației – excluderea discriminării cetățenilor. În definitiv, nu ai dreptul să-l discriminezi pe cel care își asumă libertățile și drepturile ca cetățean, recunoaște și celorlalți cetățeni aceleași drepturi și libertăți și respectă constituția democratică și regulile cooperării internaționale. Da fapt, una dintre realizările de după 1990 a fost tocmai conștiința drepturilor și libertăților cetățenești și recunoașterea nevoii de cooperare a oamenilor inevitabil diverși ca ascendență și opțiuni.

Ignorând însă modernitatea, noii activiști ai urii, vădit incapabili de altceva,  recurg la discriminări și la interdicții, în fapt antidemocratice. Exemplele s-au înmulțit.

Cele mai notorii exemple ne vin în ultimii ani din democrații de referință, care nu s-au putut feri de maladii. Donald Trump a reclamat urmărirea sa cu procese în justiție de către administrația Joe Biden – ceea ce era evident: nu se încheia un proces intentat candidatului republican, că se iniția altul, adesea pe fapte din trecutul îndepărtat, inventate sau găsite cu lumânarea. În Franța, guvernările de la Francois Hollande încoace au fost dominate de preocuparea împiedicării cu orice mijloc a intrării la guvernare a frontului național sau al stângii, fie și în forma lor schimbată din ultimii ani. În Germania, unii caută în zilele noastre căi pentru a împiedica cooperarea cu anumite partide parlamentare sau chiar pentru interzicerea lor. În unele țări din Europa Răsăriteană, decidenții nu au capacitatea de a elabora politici de dezvoltare, dar vor să limiteze drepturile și libertățile unor concetățeni. Unele regimuri din această regiune sunt mai preocupate de supraviețuire, chiar încălcând prevederi constituționale, și de înarmare, decât de soarta cetățenilor. Politici păguboase prin incompetență și proastă orientare trimit la calende rezolvarea dosarelor care conflictualizează oamenii.

România nu face excepție. Aici s-a și bătut recent recordul de desfigurare a democrației, în cel puțin cinci privințe.

S-a bătut recordul prin anularea ilegală a alegerilor prezidențiale din 2024 de către Curtea Constituțională. Candidații ajunși în finală nu conveneau unor decidenți care, în nepriceperea lor, au împins țara în crize fără precedent, încât s-a recurs la o anulare ca la nimeni.

S-a bătut recordul cu un profitor al ilegalității, un „președinte” depășit în toate privințele, care, după ce a dus țara la indicatorii cei mai dramatici ai istoriei, nu pleacă. Iar instituțiile nu găsesc deocamdată calea de a restabili legalitatea.

S-a bătut recordul recurgând la „legitimare prin informări ale serviciilor secrete”. Sunt numeroase legitimări ce se practică în criza democrației. Multe nu sunt democratice (detaliat în A. Marga, Statul actual, 2021), dar abia sub acești decidenți s-a apelat, ca  nicăieri în lumea civilizată, la asemenea legitimare.

S-a bătut recordul prin comasări de alegeri. După ce instituțiile internaționale au specificat că nicio comasare de alegeri nu este compatibilă cu democrația, în 2024 s-a mers până la „guvernare pe zece ani” începând cu comasări de locale și europarlamentare. Decidenții confundă democrația cu un pachet de șmecherii ale propriei perpetuări.

S-a bătut recordul prin „candidatul comun” al unor partide cu optici diferite până la respingere reciprocă. Știm prea bine că oricine se poate alia cu oricine, că diferite partide se pot contopi. Dar se știe și că, dincolo de promisiuni, cu un candidat peste partide fundamental rivale democrația poate dispare în încercări de confiscare a statului. Or, nimeni nu are voie să desființeze alternative și să închidă orizonturile.

Acum, cu încă un pas pe ruta recordurilor în ilegalități, tot felul de „democrați” de mucava cer interzicerea de candidați care promit relansarea țării. O parte a mass media s-a și umplut cu trunchieri de declarații, ce se dau drept citate din acești candidați, și cu falsuri continue. Unii „specialiști” propun abordarea clinică a concurenților lor, în pofida adevărului că toți cetățenii sunt cetățeni!

Discuția este acum nu în jurul ilegalității interzicerii vreunui candidat, ci pe subiectul sterp despre cum să se realizeze aceasta. Din nefericire, mulți iau deja interzicerea ca certă, iar oameni de bună credință, obosiți de ilegalitățile din jur, se interesează și mai puțin de „justiția” ce se face. Că „literatura absurdului” s-a creat pe meleaguri carpatine, cu Caragiale, Urmuz, Eugen Ionescu, că Celan a văzut lumea plecând de aici, că „societatea minciunii” a fost semnalată mai întâi de medicul George Șerban, nu-i mai uimește nici pe cetățenii integrii, care există în societatea României actuale.

Inițiatorii „interzicerii” ce se încearcă nu pricep, în orbirea lor primitivă, că alegeri cu discriminări și interdicții nu au cum să fie respectabile și că oricine va fi alesul, nu va avea legitimitate. Pe lângă faptul că lasă în urmă dureri în societate.  Între altele, România s-ar putea trezi, în consecință, cu o emigrație ce i-ar consolida statutul nefast de „campioană mondială” în materie!

Mulți mă întreabă cum văd ieșirea din situația în care s-a ajuns. Redau răspunsul cât mai strâns.

Nu poate exista desfigurare a democrației fără mari pierderi. Până și derapajul României din ultimii douăzeci de ani și efectele lui în dramaticii indicatori economici, sociali, culturali de azi, o probează cu prisosință.

Dar este nevoie acum de o democrație care a învățat din experiențele triste ale ultimelor decenii. Este nevoie nu de „democrație prezidențială”, care pune voința publică la remorca unei persoane; nu de „democrație unitară”, care sacrifică pluralismul; nu de „democrația discriminatorie” existentă, care este abuzivă. Nu este de ajuns „democrația schimburilor de pe piață”, căci nu asigură o comunitate a cetățenilor responsabili. Nu este de ajuns „democrația participativă”, care nu schimbă destul, după cum nu este de ajuns nici „democrația deliberativă”, care nu ancorează suficient în viața și nevoile individului.

În Romania actuală, este nevoie de o democrație efectivă și eficace, ancorată în individualitatea cetățeanului și cu prevederi noi privind controlul în interes public al faptelor decidenților. Viziunea ei reunește individul ca bază,  justiția calificată și necoruptă și controlul aleșilor de către cetățeni și favorizează competența și meritul în raport cu cauze publice (detaliat în A. Marga, Vocația rațiunii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024). Numai într-o astfel de viziune se pot opri abuzurile care se comit azi în democrații, începând cu segregarea cetățenilor.

Nimeni nu poate opri un cetățean să candideze la ce dorește, cât timp a respectat legea și libertatea nu i-a fost interzisă de către o instanță juridică demnă de nume. Curtea Constituțională are de verificat constituționalitatea, dar nu are de dat sentințe, cum se crede. Fiecare putem concepe „politici”, dar se cuvine să luăm polisul cum este – cu cetățenii care sunt și cu drepturile și libertățile ce le revin din demnitatea lor. Democrația se apără democratic, nu prin discriminări și interdicții.

Pe lângă multe, abia democrația efectivă și eficace este în stare să se opună „noului feudalism”, care își face loc pe nesimțite în societate. În virtutea acestuia, cum se vede ușor, sunt luate practic ca „proprietăți” deciziile de politică internă și externă, desemnările în funcții de stat, justiția, mediatizarea, mai nou până și ordinea de zi a Parlamentului și multe alte operări cu bunuri publice.

La noi, personalități demne de prețuire se plâng că cei care decid azi în viața publică nu au legătură cu istoria țării, cu tradițiile și interesele ei. Este adevărat. Dar să nu ne închipuim că aceia sunt legați de vreo cultură. Decidenții și propagandiștii regimului au, vizibil, o pregătire precară, dacă nu cumva le-a rămas străină cultura instituțională.

Unii au și devenit propagandiști ai regimului după ce Cotroceniul sau anturajul le-a oferit avantaje la Bruxelles sau în alte locuri. Or, nicio țară nu a progresat cu exponenți lipsiți de pregătire profesională și civică și de coloană vertebrală.

Are astfel dreptate, până și în zilele noastre, Virgil I. Bărbat, care  a blamat „oportunismul”, care face ca intelectualii să caute mai mult adaptarea la ceea ce este, decât schimbările în bine (Dinamism cultural, Leage, Cluj, 1920, p. 218). Constantin Brâncuși are dreptate și azi când spune că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără  tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Pravila lui Brâncuși, în Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, 1976, p. 117). Liviu Rebreanu are dreptate să spună că la noi prea mulți neaveniți ajung să decidă. „Ne-am bizuit pe inerția altora, fără să observăm că inerția era în noi înșine” (Liviu Rebreanu, Opere, 1998, vol. 17, p. 342). Hugh Seton Watson are dreptate să observe că vârfurile carpatice au trădat adesea. „Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă /…/ Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene” (Hugh Seton Watson, Eastern Europe between the wars 1918-1941, Cambridge University Press, 1945). Nu ar trebui ca toate acestea să pună pe gânduri?

Fapt este că, în țară, dezbaterea alternativelor este timidă, dacă nu oprită și stinsă. Destul să  observăm, de exemplu, că discuția privind Bucovina și teritoriile pierdute de România prin pactul Ribbentrop –  Molotov, a fost informată istoric și responsabilă în jurul lui 1991. Atunci, Parlamentul României a dat cunoscuta declarație internațională privind teritoriile (vezi „Monitorul Oficial al României”, nr.243, 1991). Azi, doar la simpla menționare a chestiunii sar ca apucații, cu atacuri imunde, decidenți, propagandiști, chiar și „istorici” care nu stăpânesc istoria, și măsluiesc fapte și opinii, ca și cum adevărurile s-ar stabili pe piață. Or, nici democrația nu rezistă cu falsificări.

Cei care fac categorisirile amintite și se dau „proeuropeni” și „pro-atlantici” nu cunosc nici măcar reflecțiile euroatlantice asupra democrației. De aceea, amintesc trei puncte de vedere de referință, cu ascendențe în afilieri diferite, care, însă, au exclus discriminările și interdicțiile din democrație.

Cel mai proeminent gânditor american al secolului trecut, John Dewey, a spus fără ezitare că democrația este de confruntat mereu cu ceea ce și-a propus – cu „idealul” ei. Democrația nu este numai „o formă de guvernare” și nici doar „cantitativă și numerică”, cum se mai crede, ci o „formă de viață” (The Ethic of Democracy , 1888). Democrația face, desigur, uz de votul individual și de regula majorității, dar ea nu se lasă redusă la o chestiune a aritmeticii. „Un om care vine la vot nu-și dă jos de pe el, precum un costum de haine, caracterul său, bunurile sale, influența sa socială, devoțiunea sa față de interesele politice pentru a deveni o unitate nudă”. El duce cu el în votul său o întreagă lume, a sa. „Votul, în alte cuvinte, nu este numărarea impersonală a unuia: este o manifestare a aceleiași tendințe a organismului social printr-unul dintre membrii acelui organism”. Majoritatea poate guverna nu doar fiindcă este numeric altceva, ci pentru că preia „tendința” organismului social.

Din aceste rațiuni, democrația nu poate fi doar numerică fără a se trăda. „Democrația, ca orice altă valoare politică, este legată profund de memoria unui trecut istoric, de conștiința prezentului viu, idealul viitorului ce vine. Într-un cuvânt, democrația este o concepție socială, se poate spune o concepție etică, iar pe semnificația ei etică este bazată semnificația ei ca formă de guvernare. Democrația este o formă de guvernare doar întrucât este formă de asociere morală și spirituală” (p. 240). Democrația și idealul de umanitate fac una.

Republicanul conservator care este Donald Trump a ținut să atragă atenția recent asupra „fracturilor” din societate cauzate de democrațiile discriminatorii. Nu intru aici în detaliile cărții sale (Crippled America – How to Make America Great Again, 2015, pe care am comentat-o în alt loc, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și nici în apelurile sale electorale și în omagiul adus, în discursul inaugural din 2025, „muncitorilor (workers)” care au asigurat, cu brațele și mintea,  propulsia Americii.  Citez doar ceea ce a spus președintele american la Davos, în 21 ianuarie 2025: „Atunci când oameni sunt uitați, lumea se fracturează. Numai ascultând și răspunzând la vocile celor uitați putem crea un viitor strălucit care este cu adevărat împărtășit de toți. Măreția națiunii este mai mult decât suma produselor ei. Măreția unei națiuni este suma cetățenilor ei, valorilor, mândriei, iubirii, devoțiunii și caracterului oamenilor care numesc acea națiune casa lor”. Este o reflecție care azi poate fi de cotitură.

Cel mai profilat gânditor de pe scena lumii actuale, Jürgen Habermas, a luat poziție în discuția din Germania și Europa privind ceea ce este azi stigmatizat, facil și propagandistic, ca „extremism”. Sintetizez analiza sa în trei observații.

Prima observație este aceea că obsesia  discriminării „extremismului” duce la desfigurarea democrației și la pierderea inițiativei politice de către înșiși cei care se pretind „democrați”. În competiția politică, în loc să se promoveze programe legate de ceea ce este trăit de cetățeni, odată cu această obsesie, politica matură încetează. Or, părăsirea discriminării este indispensabilă, iar aceasta înseamnă revenirea la democrație. „Într-un cuvânt, polarizarea politică ar trebui re-cristalizată, între partidele stabilite, asupra conflictelor de fond” (How to pull the ground from right-wing populism, 2016). Ar trebui revenit astfel la competiția viziunilor și programelor de schimbare în bine a ceea ce este.

A doua observație este că marea parte a mass media, poleind imaginile asupra realității și șlefuindu-le ca să fie conformiste, ajută partidele care conduc să nu facă nimic, în vreme ce o altă parte a media dezvoltă o cu totul altă imagine a realității (Ein neuer Strukturwandel der Öffentlichkeit und die deliberative Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022). Rezultatul este că cetățenii pierd încrederea în narațiunile oficiale și caută alte afilieri.

În sfârșit, a treia observație este aceea că Uniunea Europeană se află pe calea eronată a unei centralizări a deciziilor la Bruxelles, ceea ce decuplează instituțiile naționale de căutări proprii și răspunderi și stârnește nemulțumirea cetățenilor. Optica autorităților nu mai este credibilă. În fapt are loc o „scindare a societății” în condițiile unei „paralizii politice” lipsite de orizont (Repolitisons le débat européen, în „Le Monde”, 23 feb. 2014). Mai exact, se petrece „de-tematizarea politică” a dezbaterii publice. Iar în fața acesteia, ceea ce este stigmatizat fără noimă ca „extremism”, în cazul concret partidul în ascensiune „Alternative fur Deutschland”,  are dreptate să propună schimbări (Habermas, Was wird aus Europa?, în „Frankfurter Rundschau”, 17 ian. 2019). Rezolvarea de probleme de viață, care se acutizează astăzi, nu se face nicidecum discriminând concetățeni care vor schimbarea democratică la conducerea statelor.

Peste toate, este nevoie de a accepta adevărul că nu este posibilă democrație fără drepturi și libertăți intangibile ale persoanei, ale fiecăreia.  Numai așa poate fi readusă la normal democrația și, prin mijlocirea acesteia, situația încărcată de probleme și nu o dată explozivă în care s-a ajuns.

Închei, deocamdată, adăugând observația că schimbarea lumii din 1990 nu este deloc ultima pentru generațiile care trăiesc astăzi. O schimbare de amploare considerabilă a luat deja startul cu mai bine de un deceniu în urmă. După toate indiciile, schimbarea de viziune pe care a pus-o în mișcare, cu implicațiile ei filosofice, economice, sociale și culturale, este în curs.

Schimbări de magnitudini comparabile cu cele amintite sunt însă mai departe posibile. De aceea, lumea se cere privită mai mult din perspectiva alternativelor de evoluție decât din cea a configurațiilor care au fost. Aceste schimbări se cuvine să preocupe.

În aceste împrejurări, cine nu și-a sincronizat noțiunile și vederile induce falsuri și face deservicii democrației. Cu siguranță, afectează deja democrația „ingineriile sociale” de azi, care vor să o înlocuiască (Din volumul A. Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare).

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a