Democrație și incertitudine sau ”iliberalism” și stabilitate?

Circa 59 de milioane de cetățeni turci votează duminică pentru un nou parlament și un nou președinte, în cadrul unor alegeri anticipate. Indiferent de rezultat, câștigătorul alegerilor prezidențiale va fi cel mai puternic lider din istoria modernă a țării. Referendumul constituțional din 2017, organizat după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 împotriva regimului președintelui Recep Tayyip Erdogan, a stabilit că Turcia va deveni republică prezidențială după următoarele alegeri. Sunt alegeri în care electoratul va vota cu ochii pe economia ce începe să se poticnească și pe închisorile pline cu opozanți ai regimului, alegeri în care turcii vor vota pentru mize interne, dar în care Occidentul și Rusia nu văd decât uriașe mize geopolitice.

Noua față a Turciei

Noul președinte al Turciei va fi șeful guvernului, își va numi miniștrii fără aprobarea parlamentului, va propune bugetul anual și va avea posibilitatea de a trece peste aprobarea Parlamentului, printr-un decret prezidențial. Noul președinte își va putea menține poziția din partidul pe care îl reprezintă. Constituția amendată va reduce, în timp, influența politică a armatei; instanțele civile vor avea jurisdicție și asupra armatei, iar deputații nu mai trebuie să fi satisfăcut stagiul militar. Alegerile prezidențiale vor avea loc împreună cu cele parlamentare, o dată la cinci ani; până acum alegerile parlamentare aveau loc la patru ani.

Președintele Erdogan și partidul sau AKP nu au pierdut niciun scrutin. Începând din 2002, au câștigat cinci alegeri parlamentare, trei alegeri locale, trei referendumuri și singurele alegeri prezidențiale prin vot direct. Erdogan nu a dorit să aștepte alegerile la termen din 2019, încercând să surprindă opoziția din ce în ce mai activă și unită. În plus, alegerile vor avea loc sub stare de urgență, decretată după tentativa de puci din 2016, în condițiile în care zeci de mii de turci, printre care mulți jurnaliști și opozanți ai președintelui se afla în închisoare, inclusiv candidatul kurd la alegerile prezidențiale.

Erdogan și rivalii săi

Marele favorit al prezidențialelor este președintele Recep Tayyip Erdogan, iar partidul său Justiție și Dezvoltare (AKP) este creditat cu prima șansă la alegerile parlamentare. Toate sondajele îl dau câștigător pe Erdogan în primul tur, cu procentaj de 45-51%, la fel și în al doilea tur, indiferent de oponentul cu care se va confrunta. Muharrem Ince, liderul Partidului Republican al Poporului (kemalist, laic), este al doilea în preferințele electoratului, cu un procent de 28-29%. Este urmat de Meral Aksener, lidera partidului ”IYI” (Partidul Bun), cu 10-13%, și de Selahattin Demirtas, liderul Partidului Democrati al Popoarelor – HDP (al minorității kurde), aflat acum în închisoare.

În ce privește alegerile parlamentare, situația este mult mai echilibrată, câtă vreme partidele de opoziție au reușit să formeze o alianța. Alianța Națională (formată din Partidul Republican al Poporului, IYI, și Partidul Fericirii – Saadet) este creditată cu circa 40% din voturi, în timp ce Alianța Poporului, formată de AKP și Mișcarea Naționalistă (MHP), ar urma să obțină circa 48%. Urmează HDP, cu puțin peste 10%.

Este pentru prima oară în ultimul deceniu când partidul lui Recep Erdogan înfruntă o opoziție unită și cu sanse reale de a câștiga parlamentarele. Contracandidații lui Erdogan și liderii partidelor din Alianța Națională susțin o nouă modificare a constituției, pentru revenirea la un parlament mai puternic și reducerea prerogativelor prezidențiale, vor eliberarea din închisoare a lideruluio partidului kurd HDP și reducerea pragului electoral uriaș de 10%, care avantajează, prin redistribuire, în primul rând partidul prezidențial AKP.

De la criză, la prosperitate și înapoi la criză

Se împlinesc 16 ani de când AKP, partid de orientare islamistă, se află la putere. Apoi, în 2003, liderul Erdogan devenea premier al Turciei. A urmat un deceniu marcat de ieșirea Turciei din criza economică a precedentelor administrații și o creștere care a legitimat noua putere, consolidată și mai mult de amintitul prag alectoral de 10%. La meritele incontestabile ale regimului, Erdogan a reușit să adauge o serie de manevre politice prin care a speculat la maximum erorile opoziției, desprinderea, în 2014, de mișcarea islamista a clericului Fetullah Gulen (FETO) care i-a asigurat ascesiunea la putere în anii 2000 și astfel a ajuns să obțină un sprijin record, în special în Turcia profundă.

Dacă inflația și criza economică au contribuit mult în ascensiunea AKP și a lui Erdogan, tot aceste fenomene îi pot reduce din putere acum. Începând din 2014, lira turcească a început să scadă tot mai mult în raport cu dolarul, iar performanțele economice au pălit. Provocarea cea mai mare pentru regimul Erdogan este însă coalizarea opoziției. Deși cu ideologii diferite, Partidul Republican al Poporului, votat masiv în marile centre urbane și regiunile prospere ale Turciei, s-a aliat cu Partidul Bun al lui Merat Aksener, un partid format din dezertori din Mișcarea Naționalistă aliata acum cu președintele Erdogan, și cu Partidul Fericirii, care, deși este o formațiune mică, are o ideologie islamistă asemănătoare cu cea a AKP și poate fi considerat ”dușmanul din interior” pentru regimul Erdogan. Opoziția poate miza și pe votul minorității kurde, în special la alegerile prezidențiale, unde acești alegători (circa 20% din populația țării) pot sa împiedice alegerea lui Erdogan din primul tur. În 2013, regimul Erdogan ajunsese la o soluție politica cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan și cu fondatorul mișcării, Abdullah Ocalan (în detenție din 1999), însă războiul din Siria și ascensiunea milițiilor kurde, aliate cu forțele americane, au dus la o reacție violentă a Turciei și o nouă spirală a violențelor.

”Conspirațiile” occidentale

Strategia lui Erdogan de a suprinde opoziția prin alegerile anticipate părea una câștigătoare, însă devalorizarea rapidă a lirei, care a pierdut 20% în raport cu dolarul de la începutul anului, precum și coalizarea opoziției, pot să aducă prima înfrângere a președintelui în exercițiu. În plus, analiștii vorbesc nu numai despre o criză economică, ci despre ”criza unui regim despotic”, marcată de starea de urgență, de epurările masive din armată și justiție și de omniperezenta teorie a unei conspirații din Vest, condusă de Fetullah Gulen, împotriva Turciei. De la emisiunile de știri și până la tot mai multele seriale istorice, toate prezintă lupta turcilor pentru cucerirea Anatoliei, a Istanbulului, lupte împotriva regilor creștini și a unor conspirații vestice. Nu este vorba doar de ficțiune, câtă vreme Statele Unite susțin în Siria militiile kurdeYPG, o ramură a Partidului Muncitorilor din Kurdistan, și există perspectiva creării unui stat embrionar kurd la granița Turciei. La fel clericul Gullen se află în siguranță în SUA, în exil autoimpus.

Victorie cu orice preț

Revista Foreign Policy arată că ”Erdogan nu-și poate permite o înfrângere” și  va apela la orice mijloace pentru a câștiga. Regimul sau a eliminat deja obligativitatea stampilării buletinelor de vot de către secțiile de votare, iar presa și armata (care s-a opus constant regimului Erdogan) au intrat total sub controlul guvernului după tentativa de puci din 2016. Erdogan și partidul său au avut mult mai multă acoperire mediatică decât opozitia la posturile publice de televiziune. Potrivit Foreign Policy, regimul va încerca să reducă cât mai mult participarea kurzilor la vot, pentru ca partidul HDP să cadă sub pragul electoral de 10%.

Mitingurile electorale cu o participare fără precedent organizate de opoziție, în primul rand de Partidul Republican al Poporului, sugerează multor analiști o posibilă surpriză la alegerile prezidențiale. Candidatul Muharrem Ince, un profesor de fizică, are o priză mare la electorat și a reușit să adune de partea sa și zonele mai sărace ale Turciei, în ultima perioadă fieful lui Erdogan. ”El spune că sunt un nenorocit. Da, sunt candidatul celor nenorociți și obidiți. Contracandidatul meu face parte din elită. Eu sunt unul din popor. El scrie titlurile din presă, eu lupt împotriva acestor titluri. Presa este cu el. Cu mine este poporul”, a spus Ince.

Un partener incomod al Vestului…

Însă cu cine sunt marile cancelarii occidentale? La o primă vedere, judecând și dupa titlurile presei vestice, președintele Erdogan nu beneficiază deloc de sprijin. Pornind de la o politică de ”zero probleme cu vecinii”, regimul său a ajuns să își creeze nenumărați inamici, să se implice în războiul din Siria, să tensioneze la maximum relația cu Israelul, SUA și Germania, și să se apropie periculos de Rusia, câtă vreme Turcia este membră NATO, cu a doua cea mai numeroasă armată a Alianței. Turcia este aproape de achiziționarea sistemului rus antirachetă S-400, dar și a avioanelor de luptă F-35 produse in SUA, ceea ce provoacă îngrijorare cu privire la posibila comunicare a unor date tehice ce ar face vulnerabilă în fața Rusiai tehnica militară americană. Turcia s-a implicat în războiul din Siria prin operațiunile Scutul Eufratului și Ramura de Măslin, avertizând în cazul celei din urma chiar cu posibila ciocnire cu trupele americane care sprijina milițiile kurde în nordul Siriei. Turcia președintelui Erdogan este deschisă proiectelor energetice ruse, de la gazoductul Turkish Stream și până la proiectele centralelor nucleare ce pot fi construite cu tehnologie din Rusia. Turcia încearcă tot mai agresiv să zădărnicească proiectele Greciei și Israelului susținute de Occident pentru exploatarea zăcămintelor de gaze din Mediterana de Est, susținând dreptul Republicii Turce a Ciprului de Nord, nerecunoscută international, de a fi parte cu drept de decizie în aceste proiecte.Turcia lui Erdogan a luat în mod clar partea emiratului Qatar în disputa cu aliatul SUA din Glof, Arabia Saudită. Turcia este implicată în formatul Astana pentru încheierea conflictului din Siria, alături de Rusia și Iran. Pe de altă parte, un proces din Statele Unite a scos la iveală implicarea statului turc în încălcarea sancțiunilor economice impuse Iranului, iar politica monetară americană este un factor al prăbușirii lirei turcești. Președintele Erdogan a fost și este un partener mai mult decât dificil pentru Germania si UE, a fost aproape de un conflict diplomatic major cu Olanda și Germania în preajma referendumului din 2017, din cauza interdicției organizării unor mitinguri ale cetățenilor turci din aceste state. Serviciile secrete germane au raportat implicarea serviciilor turce în acțiuni de spionaj, prin intermediul clericilor musulmani. Recent, Austria a decis închiderea mai multor moschei turce.

… dar un aliat necesar

Ar fi, așadar, nenumărate rațiuni pentru care cancelariile vestice să-și dorească sfârșitul regimului Erdogan. Însă cei 15 ani cu Erdogan la putere au însemnat schimbarea din rădăcini a a dminsitrației și a conducerii armatei, garantul căii occidentale a Turciei. Cvasiototalitatea membrilor eșaloanelor administrației îi datorează lui Erdogan poziția pe care o ocupă și îi sunt fideli. Puternicul serviciu de informatii MIT, cu influență majoră în disputele din Orientul Mijlociu, îi este loial președintelui. Zăgăzuirea valurilor de imigranți în Turcia i se datorează aceluaiși Erdogan. Stabilitatea Turciei, o țară marcată deseori de lovituri de stat, i se datorează tot președintelui Erdogan. Va putea oare profesorul de fizică Ince să schimbe acest sistem bine înrădăcinat și va avea abilitatea de a coduce Turcia la masa negocierilior de după războiul din Siria, acolo unde se vor retrasa sferele de influență din Orientul Mijlociu? Va putea asigura stabilitatea Turciei în acest nou Orient Mijlociu? Aceste dileme, alături de credința că Recep Tayyip Erdogan nu va rămâne în alianța conjuncturală cu Rusia i-au făcut pe liderii UE și pe cei de la Washington să cauționeze până acum incomodul regim Erdogan și o pot face și pe mai departe.