Despre cel mai mare aventurier român

Ungurii l-au dat lumii pe Ignacz Trebitsch (1879-1943), devenit un personaj iconic pentru meseria de escroc-aventurier. Născut la Budapesta într-o familie evreiască, el a fost, pe rând, actor, falsificator de polițe, preot anglican, afacerist oneros, deputat britanic, german de extremă dreaptă, multiplu spion, cleric budist în China. A circulat sub multiple identități și a tras niște țepe și pe la București, în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Numele lui Trebitsch a rămas asociat în folclorul universal cu ideile de disimulare, înșelăciune, cameleonism.

Și noi am avut un fel de Trebitsch, poate chiar mai spectaculos, dar mai puțin cunoscut pe plan mondial. Ilie Cătărău (21 iulie 1888-?) a fost un campion planetar al disimulărilor și al zig-zagurilor în viață. Născut în satul Mărcăuți (județul Orhei) din Basarabia, Cătărău a fost dezertor, spion, terorist-criminal, ”om de litere”, hoț de bijuterii, comunist, naționalist, vânzător de piei de balenă, speculant la bursă, călugăr, circar profesionist, globe-trotter, traficant de arme și droguri și, după unele surse, regele unui trib din Polinezia. A circulat sub mai multe identități și chiar, la un moment dat, și-a înscenat moartea.

Nu o să mă apuc să-i povestesc aici viața, fiindcă aș putea scrie două cărți și, oricum, au încercat să o facă și alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În schimb, o să mă ocup de revenirea lui în România, după Al Doilea Război Mondial, așa cum rezultă din niște documente inedite până acum, pe care le-am găsit în arhivele CNSAS.

Un desant aerian ciudat

În ziua de 23 noiembrie 1946, pe Aeroportul Băneasa, ateriza după un zbor de la Praga un mare om (la propriu, avea 1,93 m și era corpolent) și un foarte interesant caracter. Folosea, în mod excepțional, chiar identitatea sa reală, Ilie Cătărău. Plecase din Cuba, de la Havana, unde stătuse pitit în timpul războiului, departe de conflagrația care zdruncinase Europa. Înainte vreme, mai bănănăise în SUA, Mexic și Venezuela. E important, fiindcă atât în Cuba cât și în Mexic itinerase și abdicatul rege Carol al II-lea. Acesta încerca oceanul planetar cu degetul și sonda o potențială întoarcere ca monarh la București, cu sprijin sovietic. Cătărău rapărea în țară cu acceptul autorităților comuniste, proaspăt „legitimate” prin alegerile falsificate cu câteva zile înainte, pe 19 noiembrie.

Rapoartele SSI de după venirea sa arătau că ar fi fost un fel de trimis al lui Carol să sondeze clasa politică românească pentru o potențială restaurație. Să fi fost o inițiativă personală a aventurierului, sau o diversiune făcută de comuniști, să șubrezească poziția Regelui Mihai? Probabil că nu o să aflăm niciodată adevărul.

Mai comunist decât PCR

Ajuns pe pământul patriei mume, Cătărău și-a adus aminte brusc faptul că prin 1917 s-a jucat de-a bolșevicul la Chișinău. De fapt, aruncase atunci pastila că Lenin personal l-a uns șef de revoluție în Moldova și se proclamase comandantul Armatei Roșii din Chișinău. După ce a orchestrat un șir lung de beții, orgii și jafuri, până și tovarășii săi de idei se săturaseră de el și i-au ars un șut de s-a rostogolit până-n Extremul Orient.

La București, încercând să se bage pe sub pielea autorităților, fiindcă tot Iliele e născut poet, Cătărău a tipărit inițial pe socoteală proprie o odă în versuri pentru proletariat, „Imnul României muncitoare”. Apoi, a îmbrobodit doi guguștiuci comuniști, Maria Ilie (artistă, manichiuristă și agramată) și Ștefan Novy (june, naiv și mecanic), că are o misiune de propagandă de la partid. A scos în 10.000 de bucăți un manifest intitulat „Cetățeni, Democrația e în primejdie” și i-a pus pe cei doi să-l răspândească. Îl semnase „Ilie Cătărău, secretar general al Cercului Apolitic de Studii Economice și Sociale”, o goangă inventată ca să-și dea importanță.

Problema era că sărise peste cal. Nici nu ceruse voie să tipărească manifestul cenzurii militare, ci voia brusc dictatura proletariatului și colhozuri. Asta se întâmpla într-o perioadă în care comuniștii nu doreau să sperie prea tare populația cu măsuri radicale și aveau încă aliați „burghezo-democrați”. Ideea e că niște „tovi” au considerat că treaba e o provocare și atât Cătărău, cât și cei doi răspândaci, ba chiar și patronul tipografiei unde s-a multiplicat „opera”, Vasile Barbu, zis Ionescu, au fost umflați. Pe Ilie l-au luat când, culmea tupeului, tocmai se ducea să negocieze să i se arunce fițuica-proclamație către populație din avion.

Martirul misterios

Arestat, Cătărău a fost pus să-și scrie un fel de scurtă autobiografie. Bineînțeles, a jucat rolul unui oropsit al sorții, luptător neînfricat pentru binele popoarelor lumii. „Prigonitul” Ilie a făcut pe misteriosul, declarând că „motivele care m-au făcut să dau această declarație afară (n.n.-manifestul) nu le pot da aici și nicăieri în scris”.

Mai demn decât Horia, Cloșca și Crișan la un loc, Cătărău își termină patetic mărturisirea: „Rog să fie exceptat tipograful de ori și ce răspundere. Este just că dacă s-a comis un delict „ori crimă”, eu trebue să ișpășesc. Sunt diprins să fiu ”țțapul ispășitor””. Nu-i așa că lăsa o frumoasă ”impresie artistică”?

Nu cred că domnul Cătărău chiar risca ceva. Din alte note de interogatoriu, am aflat că se vedea, încă de când a aterizat în țară, cu un ”tovarăș Munteanu, care vorbea bine spaniola”. Am suspiciuni întemeiate să cred că era vorba de Aizic Goldstein, devenit Ionel Munteanu, fratele lui Max Goldstein, cel cu atentatul de la Senat din 1921. Acesta, agent sovietic și fost voluntar în războiul civil din Spania, fusese parașutat de ruși printre șefii SSI-ului românesc. Cu așa protecție, Cătărău putea să stea liniștit.

Doamnele și vagabondul

Ca orice aventurier respectabil, Ilie Cătărău a fost și un mare fante. Trebuie să amintesc lovitura sa din 1920. Ajuns la Nisa, s-a dat conte francez și s-a logodit cu o americancă urâtă și putred de bogată, doamna Chard, pentru a-i fura bijuteriile foarte valoroase. „Precis” voia să doneze banii obținuți pentru revoluția mondială. Din păcate a fost reținut de poliție, dar a fost achitat pentru treaba cu bijuteriile din lipsă de probe.

Când a fost arestat în 1947, era fericitul posesor al nevestei, tot americance, Winfried, „profesoară în Statele Unite, femeie vrednică și bună comunistă”. Era așa de vrednică fiindcă îi trimitea din SUA bani lui Cătărău, să-și satisfacă fanteziile revoluționare.

„Buna comunistă” din America, probabil sătulă să-i trimită leafa vagabondului internațional, a devenit repede istorie.

La  un an după arestare și eliberare, Ilie Cătărău, era, așa cum zice o altă notă a Securității, din 1 decembrie 1948, membru PMR dar și întreținut de o altă doamnă. Se oploșise la Lorentz Ștefania, mai mică decât el cu 13 ani. O ducea bine cu ”soția sa cu care trăiește în concubinaj” (fix așa scriu securiștii). Stătea într-o casă din zona șic a Bucureștiului, pe strada Carol Knappe. Locuia în ”condițiuni bune, având un apartament frumos mobilat, telefon, etc.” Așa o fi fost, dar până la urmă Cătărău nu a rămas așezat la casa, partidul și concubina sa.

Epilog?

Informațiile despre ultima parte a vieții lui Ilie Cătărău sunt răzlețe și disparate. Cea din urmă notă a Securității pe care am găsit-o la CNSAS datează din 18 noiembrie 1949. E semnată de maiorul Nicolae Doicaru, viitorul șef al DIE.  Acesta spune că nu l-a putut aresta, conform ordinelor de la centru, nici în comuna Viișoara, nici pe raza Direcției de Securitate Dobrogea, unde viitorul general era șef. Să se fi stricat iar Ilie cu tovarășii că voiau să-l umfle?

Fostul securist Vasile Măierean a publicat în 2015, în numărul 5-6 din Revista Lumea, un amplu studiu despre Cătărău. Acesta spune că, în 1952, Ilie a participat la înmormântarea poetului Constant Tonegaru, deci era liber. Tot Măierean a găsit un ferpar din 1955, publicat în ziarul BOR, „Telegraful Român”, la moartea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan: „Cu smerenie, îngenunchez lângă rămășițele pământește ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului”, semnat „ieromonah duhovnic Ilie Cătărău”.

Ce să zic, un strălucit final de carieră pentru un escroc internațional. Să fi spovedit babe muribunde, sperând să-i spună unde și-au ascuns bijuteriile? Greu de spus…

După 1955, pe Cătărău, aflat atunci la 67 de ani, parcă l-a înghițit pământul. Nu mai există nici o informație despre el, de exemplu cum și când a murit. La ce existență fabuloasă a avut, mă aștept ca la un moment dat Diana Șoșoacă să își dea jos fața și să apară un moș înalt, în vârstă de 137 de ani.

Conținutul integral al ”Dosarului Cătărău” de la CNSAS îl găsiți aici i-0450469 (5)