Despre riscurile gloriei, memorie, astrologie şi universul fantasy

Dumnezeu numără lacrimile femeilor

„De-a lungul anilor, am citit kilometri de cărţi. Cărţile, înotul şi convorbirile săptămânale cu psihiatrul m-au ajutat de cele mai multe ori să nu-mi pierd minţile, au dat sens vieţii mele, mi-au alimentat dorul de o viaţă normală. Sigur, în caz că aşa ceva există. Dar eu voiam să cred că există şi, încăpăţânată cum sunt şi dârză, n-aveam de gând să mă dau bătută… Uneori nu vreau decât să plâng. Şi nu de tristeţe, ci de fericire, de fericire adevărată. Bucuria de a exista, de a mă trezi şi de a fi în stare să simt o fărâmă de fericire. Să aud ciripitul păsărilor, să văd strălucirea mării vara sau chiar să mă întâlnesc cu o persoană pe care n-am văzut-o de mult şi să-i pot spune: ce dor mi-era de tine”, relatează autoarea acestui volum.

Suedeza Pia Degermark a interpetat rolul principal în filmul „Elvira Madigan”, regizat de Bo Widerberg, despre o existenţă dramatică şi ireală, cu care a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes. Titlul, care se inspiră dintr-o veche credinţă, este cartea sa autobiografică.

Viaţa Piei Degermark a concurat filmul. Propulsată la nici 18 ani în lumea starurilor internaţionale, ea a ajuns să sufere de anorexie şi a apelat mai târziu la droguri. După căsătoria eşuată cu moştenitorul concernului „Siemens”, Pierre A. Caminneci, cu care a avut un fiu, relaţiile ulterioare au afundat-o într-o existenţă de marginal hăituit de poliţie şi de Asigurările Sociale. În 1991 a fost condamnată la 14 luni de închisoare pentru fraudă. Din legătura cu Jan Johansson, narcoman şi hoţ, s-a născut cel de al doilea copil al ei, Robbin, afectat de „sindromul umbrei”, o formă de autism, instituţionalizat într-o creşă de stat, apoi dat spre adopţie. Hărţuiala permanentă la care a fost supusă de autorităţi şi toate celelalte întâmplări prin care a trecut au transformat-o într-un om amar, care se refugiază în activităţi solitare: înoată şi brodează perne. În 2006 a publicat „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, memoriile unei supravieţuitoare care-şi reafirmă încrederea în solidaritatea umană.

„Mai presus de orice, cartea Piei Degermark pune, pentru lumea în care trăim, această problemă: atunci când locul eroului tradiţional e luat de vedetă, nu cumva lucrul cel mai greu este să administrezi gloria pe care destinul ţi-o oferă şi ţi-o retrage cu aceeaşi grabă? Căci aceasta pare să fi fost drama fetei care, la 16 ani, a fost luată de pe băncile liceului şi căreia, peste noapte, i s-a pus în braţe gloria acestei lumi. Ce-i de mirare că într-un târziu a trebuit să trăiască invocând numărătoarea divină pentru lacrimile cu care a plătit fiecare clipă a gloriei sale. Paradoxul iubirii este acesta: cu cât viaţa te potenţează mai mult prin intermediul iubirii, cu cât palpitul ei atinge cote mai înalte, cu atât ea se frânge mai uşor sub povara pe care singură şi-a asumat-o şi se răstoarnă în moarte… Pia Degermark întruchipase pentru întreaga omenire versantul tragic al absolutului în iubire”, scrie Gabriel Liiceanu.

Memoria inteligentă. Arta şi ştiinţa de a-ţi aminti totul

La prima vedere, australianul Tao Terence pare un om normal. Are 36 de ani şi predă matematica la University of California, Los Angeles. Dar nu este nici pe departe o persoană obişnuită. Conform Institutului Davidson din SUA, el are un IQ de 230, cel mai mare înregistrat vreodată. Cu alte cuvinte, Tao este cel mai deştept om din lume. Coeficientul mediu de inteligenţă se situează în jurul valorii de 100. Dincolo de 100 începe ţara oamenilor deştepţi, oameni care nu numai că ştiu mai multe, dar vor să afle mai multe. Oameni care-şi pun întrebări despre lumea din care fac parte – despre iubire şi sex, despre prietenie şi nevoia de ceilalţi, despre istorie şi ştiinţă, societate şi cultură, despre cine suntem şi ce ne face cu adevărat oameni plini de umor, lipsiţi de prejudecăţi.

Un om obişnuit iroseşte cam 40 de zile pe an pentru a compensa lucrurile pe care le-a uitat. O astfel de persoană era şi jurnalisul american Joshua Foer… până în 2005, când a asistat la Campionatul de Memorare al Statelor Unite, cu intenţia de a scrie un articol pentru o revistă. Fascinat de performanţele „atleţilor minţii”, a început să se antreneze în tehnici de memorare, ajutat de Ed Cooke, un tânăr maestru european. A ajuns să stăpânească metode vechi de mii de ani, precum palatul memoriei, folosit de Cicero şi de alţi mari oratori ai Antichităţii, dar şi de învăţaţii Evului Mediu. După numai un an, Foer a devenit campionul la memorare al SUA, uimind o lume întreagă.

Acest bestseller, care arată cum funcţionează memoria şi cum poate fi ea îmbunătăţită, relatează anul pe care jurnalistul l-a petrecut încercând să-şi antreneze memoria şi, de asemenea, încercând să înţeleagă funcţionarea sa interioară, deficienţele sale naturale, potenţialul său ascuns.

„A existat o vreme în care memoria se afla la baza întregii culturi. Astăzi avem cărţi, fotografii şi nesfârşiţi munţi de documente pentru a stoca patrimoniul nostru cultural, ca să nu mai vorbim de internet, care oferă răspuns la aproape orice întrebare printr-un singur click, şi de omniprezentele telefoane inteligente care aproape au ajuns să ne conducă vieţile. În cele 30 de milenii de când oamenii au început să-şi picteze amintirile pe pereţii peşterilor, ne-am înlocuit treptat propria memorie naturală cu o suprastructură vastă de ajutoare externe ale memoriei, un proces care s-a accelerat exponenţial în ultimii ani… Imaginaţi-vă că vă treziţi mâine şi descoperiţi că toată lumea de cerneală a devenit invizibilă. Lumea noastră s-ar prăbuşi imediat. Literatură, muzică, drept, politică, ştiinţă, matematică. Cultura noastră este un edificiu construit pe amintiri externalizate. Dacă memoria înseamnă mijloacele noastre de a conserva ceea ce considerăm a avea cea mai mare valoare, ea este, de asemenea, legată în mod dureros de efemeritatea noastră. Externalizarea memoriei nu a schimbat doar modul de gândire al oamenilor, ci a condus de asemenea la o modificare profundă a însăşi noţiunii de inteligenţă. Memoria internă s-a devalorizat, erudiţia a evoluat de la deţinerea internă a informaţiei la a şti cum şi unde să o găseşti în lumea labirintică a memoriei externe. Ceea ce am câştigat este indiscutabil. Dar ce am avut de pierdut în schimb? Ce înseamnă că ne-am pierdut memoria?”

Cartea de faţă este povestea transformării jurnalistului Joshua Foer dintr-o persoană obişnuită, care uită unde a pus cheile de la maşină, într-un as al memoriei, capabil să reţină ordinea cărţilor dintr-un pachet de joc în 5 minute şi să-ţi spună pe de rost sute de zecimale ale numărului pi.

Antrenarea memoriei poate părea inutilă în această epocă a memoriei externalizate în care avem hârtie, computere, telefoane mobile. În mod paradoxal, acum mai mult ca niciodată, când rolul memoriei se erodează rapid, avem nevoie să ne cultivăm amintirile, depozitarea valorilor noastre şi sursa caracterului nostru.

Scrisă cu mult umor şi cu inteligenţă, cartea este o pledoarie pentru redescoperirea lumii în care trăim şi pentru autodepăşire.

Ed Herennium îşi sfătuieşte cititorii amănunţit cu crearea de imagini destinate palatului memoriei: cu cât sunt mai amuzante, mai destrăbălate şi mai bizare, cu atât mai bine. Atunci când vedem lucruri mărunte, obişnuite şi banale, în general nu ni le vom aminti pentru că mintea nu este stimulată de ceva care nu este nou sau minunat. Dar dacă vom vedea sau auzi ceva ieşit din comun, extraordinar de necrezut, de ridicol, ne vom reaminti probabil pentru mult timp acest lucru.

„- Acum, spuse Ed, vom păşi pe alee până la casa ta şi vom vizualiza elementul următor de pe lista noastră de făcut. Vreau să închizi ochii şi să vezi o cadă enormă, de mărimea unei piscine, plină cu brânză de vaci. Ai reuşit?

– Cred că da.

– Acum vreau să ţi-o imaginezi pe Claudia Schiffer bălăcindu-se în pielea goală în această cadă plină cu brânză de vaci. Ţi-a ieşit imaginea?”

Ideea generală a majorităţii tehnicilor de memorare este de a schimna orice lucru plictisitor în ceva care este atât de colorat, atât de interesant şi atât de diferit de tot ce ai văzut înainte încât să nu-l mai poţi uita. Deci palatele memoriei pot fi mari sau mici, în interior sau în aer liber, reale sau imaginare, cu condiţia să prezinte o ordine aparentă care să lege un loc de altul.

Tu şi viitorul său

Timp de peste 10.000 de ani, astrologii s-au numărat printre cele mai luminate minţi ale omenirii: matematicieni, savanţi, doctori şi filosofi. Şi astăzi astrologia îşi câştigă majoritatea adepţilor din rândul persoanelor cu educaţie. Astrologia nu înseamnă presimţiri şi globuri de cristal. Astrologia se bazează pe matematică: mai exact, pe ciclurile Soarelui, ale Lunii şi ale planetelor din sistemul nostru solar.

Acest volum, care vorbeşte despre trăsăturile definitorii ale personalităţii, a fost lansat în urmă cu un an în Canada, devenind repede un bestseller internaţional. Citindu-l, îţi dai seama cu uşurinţă de ce. Este fondat pe o îndelungată şi solidă experienţă astrologică, este ilustrat cu exemple convingătoare, este scris cu inteligenţă, umor şi multă căldură.

Autoarea, Georgia Nicols, „are un pătrunzător spirit de observaţie care-i permite să creioneze cu obiectivitate cele 12 profiluri zodiacale, dar are şi eleganţa de a sublinia potenţialul pozitiv, de a încerca să ajute reprezentanţii fiecărei zodii să se exprime prin ce au mai valoros. Noutatea şi curajul lucrării constă în a prognoza pe 40 de ani. Autoarea nu numai că abordează o perioadă generoasă, dar pune la dispoziţia cititorilor, alături de previziunile pentru anii ce vor veni, până în 2023, şi o retrospectivă a anilor scurşi din 1983 până în prezent, astfel încât în realismul analizelor care sondează trecutul să putem găsi o garanţie a acurateţei ce scrutează viitorul”, scria Mihaela Dicu, preşedintă de onoare a Asociaţiei Astrologilor din România.

Georgia Nicols este cel mai cunoscut astrolog din Canada, semnează rubrici în publicaţii din toată lumea, iar horoscopul ei apare în „National Post”, „Vancouvver Province”, „Press Democratic” din California, „China Daily” din Beijing. Este colaborator permanent al publicaţiilor „Washington Examiner”, „Elle”, Canada, „San Francisco Examiner” ş.a.

„Adevărul este că nu ştiu cum funcţionează astrologia, dar nu cred că mişcarea planetelor şi a stelelor ne influenţează în vreun fel. Cum ar putea? Sunt atât de departe… Bineînţeles, Luna ne influenţează. Este mult, mult mai aproape de Pământ, iar ştiinţa a stabilit că Luna exercită o atracţie gravitaţională asupra apei, ceea ce duce la formarea mareelor. Şi noi suntem compuşi în cea mai mare parte de apă. Nu există nicio îndoială că nopţile cu lună plină se reflectă în rapoartele poliţiei şi în arhivele spitalelor de urgenţă. Sigur, şi cuvântul lunatic este un derivat al cuvântului lună. Nimic în viaţă nu există în şi prin sine. Totul există în relaţie cu altceva. Când se naşte un copil, în momentul în care ia prima gură de aer, ieşind din trupul mamei sale, atunci el există. Iar această existenţă se află în juxtapunere cu tot ce există în Univers. Astrologia se bazează pe această corelaţie dintre mişcarea planetelor în spaţiu şi oamenii şi evenimentele de pe pământ. Pentru că aceste planete se mişcă în cicluri ce pot fi anticipate, putem prevedea cicluri similare reflectate în propriile vieţi. Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.”

Fiecare dintre noi are o hartă astrologică pe care sunt plasate toate planetele. Aşa funcţionează astrologia. Fiecare dintre noi are şi un semn zodiacal plasat la răsărit, numit şi „Ascendent”. În realitate, este principala cauză pentru care persoanele din aceeaşi zodie par să fie atât de diferite. Astrologia se bazează pe ciclurile matematice ale planetelor care se deplasează de la o zdie la alta. Un bun astrolog poate să interpreteze informaţiile furnizate de aceste cicluri, să le coreleze cu hărţile natale şi să prezică viitorul cu acurateţe rezonabilă. Aşadar, din acest volum veţi afla horoscopul pe timp de 40 de ani.

Legăminte

Un roman publicat în 31 de ţări, „o poveste de dragoste distopică, scrisă de un suflet de poet… O minunată lume nouă pe care fanii seriilor «Amurg» sau «Jocurile foamei» o vor adopta ca fiind a lor”.

Cronicarul de la „Los Angeles Time” consemna: „«Legăminte», scris de Ally Condie, este un debut minunat, sugestiv pentru tinerele minţi încurajate să-şi pună întrebări”.

„Legăminte” este prima parte dintr-o trilogie despre riscurile asumate în numele iubirii, despre prietenie, speranţă şi curaj. În lumea în care trăieşte Cassia, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Cineva – Societatea – hotărăşte pentru toţi: ce să mănânce, cu ce să se îmbrace, cu cine să se căsătorească sau unde să lucreze. Când Cassia află că cel mai bun prieten al ei îi va fi pereche, consideră această alegere perfectă. Nu pentru mult timp însă, căci imaginea care-i apare pentru o fracţiune de secundă pe microcardul ce conţine date despre Perechea ei aparţine unui alt băiat… Viaţa ei de până acum, atât de atent rânduită, este complet dată peste cap, iar consecinţele acţiunilor ei nu se lasă prea mult aşteptate.

„Acum, că am învăţat să zbor, încotro ar trebui să pornesc în noapte? Aripile nu-mi sunt nici albe, nici acoperite de pene; sunt verzi, din mătase verzuie, fluturând în vânt şi înclinându-se când mă mişc, mai întâi în cerc, apoi în linie dreaptă şi în cele din urmă după propria-mi dorinţă. Nu mă îngrijorează întunericul din spatele meu, nici stelele dinaintea mea. Oamenii nu pot zbura, deşi pe vremea când Societatea nu exista, circulau mituri despre cei care reuşeau s-o facă. I-am văzut odată într-un tablou. Aripi albe, cer albastru, nimburi aurii deasupra capetelor, ochi daţi peste cap în semn de mirare, de parcă nu le-ar fi venit să creadă că pictorul îi înfăţişa plutind deasupra pământului.”