Destinul omenirii

Nici nu s-a terminat bine cu virusul lu’ pește prăjit, când o veste cutremurătoare s-a împrăştiat prin București. Australia, Antarctica şi Oceania dispăruseră cu totul. Ca un fum. Isteria a cuprins întregul București, într-o clipită. Primarul Bonifaciu a fost spânzurat cât ai zice peşte. Mulţimile au devastat magazinele, iar o mie de nebuni şi-au pus capăt zilelor convinşi că după moarte vor fi salvaţi de o navă extraterestră. Măcelul a ţinut până în zori. Când nu s-a mai auzit nici o împuşcătură şi nici glasul agoniei, am zărit-o pe Aglaia Protopopescu umblând hai-hui prin Cișmigiu. Avea rochia plină de sânge şi o privire rătăcită. Mi-a spus că în afară de noi doi n-a mai rămas nimeni în viaţă în întregul București. Tu eşti Eva, iar eu sânt Adam, i-am spus, zâmbind ticălos.

Aglaia Protopopescu nici n-a vrut să audă. S-a aruncat în apele mării. Eu m-am urcat într-un cuter şi-am străbătut Oceanul Planetar în lung şi-n lat. Nu-mi venea să cred că sânt singurul supravieţuitor de pe planeta Pământ, să mor dacă vă mint! Nici nu ştiu cît am navigat aşa, fără rost. Într-o bună zi m-am întâlnit cu un spirit care s-a întrupat într-un albatros. Albatrosul s-a aşezat pe bastonul de la prova şi-a vrut să stea la taclale cu mine. Şi-a bătut joc de rasa umană şi mi-a zis că toţi oamenii au fost nişte fraieri şi nişte proşti, de s-au sfârșit aşa. Eu m-am enervat foarte tare şi-am pocnit zdravăn albatrosul cu o vâslă până când şi-a dat obştescul sfârșit. Pe urmă am văzut o dronă care zbura peste ape. Apoi am văzut un pachebot.

Lume bună la bord, petreceau cu toții de duduiau întinderile de ape. Erau acolo cu toții, Clinton, Stalin, Mata Hari, Fernandel, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Camus, Vaclav Havel, Sun Tzu, Marin Sorescu, Dalida, Madona, Berlioz, Picasso, premianți Nobel, artiști de toate soiurile, sportivi, militari, politicieni, tot felul de poporani, omenirea întreagă, milioane, miliarde.

Eu am zis că-i vreo poantă, că-i vreun banc, că-i vre înscenare, că-i vreo mascaradă dar nu, era întreaga omenire înghesuită pe pachebotul acela, m-au ridicat la bord, m-au cercetat, mi-au cerut actele, m-au luat la întrebări, cam nervoși, cam iscoditori, cam cicălitori, dă-i și dă-i, că de ce, că de cum, că de când. Nu m-au lăsat să respir până când a venit însuși Noe și i-a luat la rost, uite-așa, am prins și eu un pahar de șampanie și niște caviar și, rezemat, de balustrada uriașului pachebot m-am uitat o vreme la jocul de stele prin cerul nesfârșit de albastru, așa ca un ocean plin de enigme.